04/02/2026
În seara asta am fost, din nou, elev. Nu în sensul clasic, ci în acel spațiu în care lași certitudinile deoparte și alegi să înveți cu adevărat. Am început programul Terapia cazurilor dificile, un demers care aduce în prim-plan acele cazuri despre care se vorbește puțin, nu pentru că nu există, ci pentru că sunt grele, apăsătoare și cer mai mult decât tehnică. Cer maturitate clinică, limite clare și capacitatea de a rămâne prezent acolo unde durerea este mare.
Sunt cazuri care te obligă să încetinești, să-ți verifici limitele și să-ți pui întrebări incomode despre rolul tău, despre responsabilitate și despre felul în care alegi să fii în relația terapeutică. În următoarele săptămâni voi lucra cu teme care nu se învață din formule: parasuicid și suicid, traumă și abuz, dependențe, tulburări alimentare severe, autoagresiune, boală, suferință și sens. Nu ca simple „subiecte”, ci ca realități profund umane.
Și, în același timp, simt recunoștință pentru oamenii de la care am învățat, de-a lungul timpului, să privesc profesia asta cu seriozitate, cu respect pentru om și cu responsabilitate. Pentru cei care au pus bazele felului în care lucrez astăzi și m-au învățat că, dincolo de tehnici și concepte, rămâne felul în care stai lângă un om în suferință.
Îmi sunt recunoscătoare pentru că aleg să rămân deschisă, pentru că nu ocolesc dificultatea și pentru că știu că psihoterapia nu este despre a ști tot, ci despre a putea rămâne prezent acolo unde este greu. Sunt seri care nu se termină cu răspunsuri, ci cu mai multă claritate, mai mult respect pentru om și mai multă responsabilitate față de ceea ce înseamnă, cu adevărat, să fii terapeut.
Învățarea este un proces continuu.
Psiholog Daniela Iacob
