Psiholog Mihaela Constantin, Strada Garii de Nord, Bucureşti Sectorul 1 (2026)

27/01/2026

"Săptămâna aceasta România a fost zguduită de trei tragedii care, deși diferite ca formă, strigă aceeași realitate: un copil de 15 ani ucis și îngropat de alți doi copii (13 și 15 ani), un copil de 10 ani înjunghiat de 24 de ori de un alt copil de 10 ani, și astăzi doi copii de 4 și 5 ani căzuți în Someș, nesupravegheați, unul salvat, celălalt pierdut—iar în spatele acestor scene stă aceeași rană națională: absența tatălui, uneori prin plecarea la muncă în străinătate, alteori în închisoare, alteori prin părăsirea familiei, alteori printr-o prezență doar cu trupul, dar nu și cu inima, un gol care lasă copiii fără acoperire, fără disciplină, fără direcție și fără siguranță, până când haosul devine educatorul lor.

Importanța prezenței tatălui nu este un doar un detaliu psihologic important, ci o chestiune de viață și de moarte pentru o societate. Pentru că, în realitate, România nu trece doar printr-o criză demografică a împuținării copiilor, ci și printr-o criză de bărbați adevărați. O criză de tați care să-și ia locul rânduit de Dumnezeu: să conducă, să păzească, să formeze, să corecteze și să iubească. Nu ocazional. Nu când au chef. Ci ca o chemare zilnică și jertfitoare.

Un tată adevărat este un stâlp. Este un zid de protecție. Este o busolă. Este un om care își asumă greutatea conducerii și o poartă cu curaj. Copiii nu au nevoie de un tată perfect, dar au nevoie de un tată prezent, care să le ofere direcție și viitor. Un tată care spune: "Aici este drumul. Aici sunt limitele. Aici este binele. Aici este răul. Și eu sunt cu tine.”

Prea mulți tați astăzi au schimbat această chemare pe o viață trăită pentru ei înșiși. Pentru confortul lor. Pentru liniștea lor. Pentru bunăstarea lor. Pentru plăcerile lor. Și dacă suntem sinceri, aceasta este una dintre cele mai mari trădări moderne: bărbatul care își păstrează libertatea personală, dar își pierde copiii. Pentru că un copil nu este crescut de "intenții bune”, ci de prezență constantă. De consecvență. De autoritate dreaptă. De dragoste care nu abandonează.

Și aici trebuie spus: un tată care evită disciplina nu este "blând”, ci leneș. Un tată care nu corectează nu este "înțelegător”, ci pasiv. Un tată care nu conduce nu este "relaxat”, ci iresponsabil. Pentru că disciplina nu este opusul dragostei. Disciplina este una dintre cele mai înalte forme ale dragostei. Este felul în care spui: "Îmi pasă de tine suficient încât să nu te las să devii un om stricat.”

Copiii au nevoie de reguli, nu ca să fie "striviți”, ci ca să fie protejați. Au nevoie de consecințe, nu ca să fie umiliți, ci ca să învețe realitatea. Au nevoie de un tată care să le taie drumul când alunecă spre rău, înainte ca răul să le devină identitate. Iar când tatăl face asta, nu o face ca un tiran, ci ca un păstor. Cu fermitate. Cu calm. Cu iubire. Cu o mână pe toiag și cu cealaltă pe umărul copilului.

Dar criza noastră este că mulți bărbați nu mai vor să fie păstori. Vor să fie turiști în propria familie. Să intre și să iasă când le convine. Să fie "prietenul copiilor”, nu tatăl lor. Să fie "băiat de treabă”, nu conducător. Să fie consumator de confort, nu constructor de caractere. Iar când un tată își pune confortul pe primul loc, el face un lucru îngrozitor: își sacrifică copiii pe altarul comodității.

Pentru că orice tată care trăiește pentru sine, inevitabil își va împinge copiii spre altceva: spre ecrane, spre anturaje, spre impulsuri, spre furie, spre violență, spre haos. Nu pentru că el "a vrut asta”, ci pentru că a lăsat un gol. Și golurile nu rămân goale. Sunt umplute. Întotdeauna. Și de cele mai multe ori sunt umplute de lucruri care distrug.

De aceea prezența tatălui nu poate fi înlocuită de nimic. Nu de școală. Nu de profesori. Nu de stat. Nu de programe. Pentru că tatăl nu este doar un furnizor de bani, ci un furnizor de sens. El dă copilului o hartă a lumii. Îi arată cm arată curajul. Cum arată autocontrolul. Cum arată pocăința când greșești. Cum arată o dragoste jertfitoare. Cum arată un bărbat care nu fuge de responsabilitate, ci o îmbrățișează.

Un tată prezent, fizic și spiritual, aduce în casă o atmosferă pe care copiii o simt în oase: siguranță. Stabilitate. Direcție. Viitor. Și când copilul crește într-un astfel de climat, el nu are nevoie să-și caute puterea în violență, pentru că a primit deja putere prin formare. Nu are nevoie să domine, pentru că a învățat să se stăpânească. Nu are nevoie să distrugă, pentru că a fost învățat să construiască.

Absența tatălui nu înseamnă doar lipsă fizică. Înseamnă lipsa dragostei care disciplinează și a disciplinei care iubește. Înseamnă lipsa regulilor, a consecințelor, a siguranței. Și, inevitabil, copilul alunecă spre agresivitate, impulsivitate și violență.

Și mai există o absență: cea spirituală. Tatăl poate fi în casă, dar absent cu sufletul—pe telefon, în altă cameră, în altă lume. Copilul simte imediat când tatăl este "prezent” doar ca mobilier. Dar când tatăl este prezent cu adevărat, fizic și spiritual, el aduce liniște, ordine, dragoste și disciplină. Și astfel crește un copil armonios, nu un copil pierdut.

Tragediile acestea nu sunt momente pentru cinism sau pentru arătat cu degetul, ci pentru trezire și întoarcere. Dacă ești tată și simți că ai pierdut ritmul— obosit, distras, fără model bun— încă este timp să reconstruiești prin prezență, rugăciune, disciplină cu blândețe și dragoste jertfitoare"

26/01/2026

ZBOR DEASUPRA UNUI CUIB...DE VIESPI

Zilele acestea nu mai putem să ne ascundem după formulări pompoase și comunicate frumos scrise. Eșecul Colegiului Psihologilor din România de a-și împlini menirea se vede limpede. Se vede în ochii colegilor exasperați, în dezorientarea ultimelor luni, în felul în care profesia noastră e ținută pe loc când ar trebui să fie împinsă înainte.

Adevărul este că în aproape 22 de ani, Colegiul a funcționat prea des ca un mecanism de recompensă pentru "băieții deștepți" din psihologie, nu ca o instituție care trage profesioniștii și societatea după ea. Nu am făcut campanii naționale coerente și constante care să explice, pe limba oamenilor, ce înseamnă sănătate mintală și de ce contează. Nu am construit o identitate publică puternică a profesiei. Iar când nu te faci înțeles, ești înlocuit: oamenii aleg “alternative”, pseudo-specialiști, promisiuni rapide și ieftine, pentru că noi, ca autoritate profesională, n-am fost suficient de clari, suficient de prezenți, suficient de convingători.

Mai grav: nu am reușit să obținem o creștere reală și inteligentă a numărului de psihologi și psihoterapeuți acolo unde arde: în școli, în spitale, în comunități vulnerabile, în sistemul de protecție a copilului etc. În schimb, am ridicat uneori ștachete și condiții peste condiții, fără să asigurăm în paralel accesul real al populației la servicii și fără să apărăm ferm profesioniștii în fața altor reglementări care ne-au ocolit sau ne-au tratat ca decor. A ieșit o ironie amară... Folosesc pluralul, pentru că ascult fiecare critică, nu pentru că am făcut parte din majoritatea care vrea să folosească Colegiul in interes propriu.

Birocrația? Aici e una dintre rănile care supurează de ani buni. În loc să simplificăm viața practicienilor, am întreținut un sistem greoi, absurd, aberant! Iar atunci când se vorbește, pe bună dreptate, despre bani cheltuiți fără rezultate vizibile (inclusiv în zona digitalizării, unde s-au pierdut 50.000 euro, care se vor a fi uitați), încrederea se duce la fund ca toporul. Într-o organizație profesională, încrederea e moneda principală. Fără ea, totul e doar ipocrizie.

Și acum partea pe care nu o pot ocoli: ultimii 4 ani, de când sunt președinte. Dacă ar fi să aleg trei cuvinte prin care să descriu acest mandat, ar fi „blocaj”, „mahala” și „risipă”. Și spun asta fără melodramă: în acești 4 ani, nu am reușit să trec nici măcar o ordine de zi în mod funcțional, constant și coerent. Nu e o figură de stil. E realitatea crudă a unei instituții în care procedura a fost folosită ca frână, nu ca instrument; în care disputele interne au mâncat energia care ar fi trebuit să meargă spre profesie; în care, de prea multe ori, am petrecut timp demonstrând că știm să ne atacăm, în loc să lucrăm efectiv.
Sigur, există explicații: rezistență la schimbare, interese divergente, fragmentare, conflicte vechi, nevoia de control, teamă de transparență, uneori chiar o plăcere tristă de a vedea eșuând orice inițiativă care nu poartă “semnătura” grupului potrivit. Dar explicațiile nu sunt scuze. Eu port răspunderea pentru rezultat. Iar rezultatul, până acum, a fost mult prea puțin. Spun asta cu o tristețe pe care nu v-o imaginați, pentru că mi-am dorit enorm mandatul acesta, cu toate visele premergătoare lui: de la promovarea profesiei, până la eliminarea timbrelor (pentru care au existat trei încercări in Comitetul director, toate trei soldate cu vot majoritar negativ). Știți că în mandatul acesta Colegiul a împlinit 20 de ani? Chiar aș fi vrut să facem un eveniment de amploare, de care să fim mândri. Dar știți că membrii din Comitetului fililalei lucrează fără să fie plătiți? Nu sunt bani pentru ei, dar pentru advocacy se găsesc 5000 euro lunar. Să nu uitați să le mulțumiți celor care vă asigură accesul în profesie, ei fac asta de dragul vostru.

În acest peisaj, proiectul de lege B708 (în forma și spiritul în care a fost împins în spațiul public) a funcționat ca un reflector crud. Nu doar prin conținut, ci prin mesajul pe care îl transmite: că profesia poate fi “ordonată” prin filtrări și condiționări care riscă să devină instrumente de excludere, nu de protecție. Iar când apar idei precum evaluări medicale folosite ca potențiale criterii de eliminare a incomozilor, suntem obligați să spunem răspicat: se poate aluneca ușor spre practici care nu au ce căuta într-o democrație profesională modernă. Nu vreau metafore geopolitice și nici teatralitate, dar spun limpede: orice mecanism care poate fi întors împotriva libertății profesionale e o greșeală de design instituțional.

Acum, întrebarea firească: dacă am eșuat, dacă blocajul a fost atât de mare, de ce nu am plecat din funcție?
Pentru că plecarea mea ar fi fost cea mai comodă variantă pentru mine și cea mai proastă variantă pentru profesie. Ar fi însemnat să las instituția exact în mâinile celor care au transformat-o, ani la rând, într-un ring de influență, nu într-un motor pentru sănătatea mintală a României. Eu nu am intrat aici ca să “țin scaunul cald” și nici ca să plec elegant când devine greu. Am rămas pentru că am considerat că datoria mea e să țin ușa deschisă către reformă și către colegii mei, chiar dacă în prag stau oameni care sabotează.
Poate că rămânerea nu a fost suficientă, dar plecarea ar fi echivalat cu lașitatea.

De aceea, vă spun simplu ce trebuie să se întâmple, dacă vrem să ne revenim:
• Colegiul trebuie să devină transparent până la os: cheltuieli, contracte, proiecte, rezultate – nu prin zvonuri, ci prin lucruri verificabile.
• Birocrația trebuie tăiată cu bisturiul, nu cosmetizată cu încă un formular.
• Trebuie o campanie națională reală, anuală, repetată, cu mesaje clare: cine suntem, ce facem, când trimiți la psiholog, când la psihiatru, ce înseamnă psihoterapie. O țară întreagă nu se educă “din postări”.
• Trebuie negociat cu statul, nu implorat, un plan de integrare a psihologilor în sistemele cheie – cu indicatori, bugete, termene. Trebuie oameni asumați, nu grupuri de lucru care nu au timp să meargă la Parlament, sau nu au chef să își dea datele de contact.
• Orice reformă legislativă trebuie făcută cu consultare reală și cu garanții ferme împotriva abuzului, nu cu portițe care pot deveni arme împotriva practicienilor.

Dragi colegi, profesia noastră este despre claritate, adevăr și responsabilitate. Asta trebuie să fie și instituția noastră. Dacă vrem o Românie mai sănătoasă mintal, Colegiul nu mai are voie să fie un labirint. Trebuie să fie o casă: cu fundație solidă, cu reguli drepte, cu ferestre mari și larg deschise.

Eu îmi asum partea mea de eșec. Și vă spun, fără strop de interes: ori transformăm blocajul în reformă, ori ne vom uita peste încă 10 ani la aceeași rană, doar că mai adâncă, mai infectată, mai dureroasă. Iar acesta ar fi adevăratul dezastru.

Cu prețuire,
Edmond Cracsner

19/01/2026

Nu cred că doar mie mi s-a întâmplat să aud, nu o singură dată, ci de mai multe ori, replica:
„Nu mai vreau să merg la psiholog, pentru că am fost la unul și nu m-a ajutat cu nimic.”

Așadar, haideți să vedem despre ce poate fi vorba.

1. Lipsa alianței terapeutice
Este posibil să nu se fi creat alianța terapeutică, un element esențial în orice proces de terapie. Fără o relație bazată pe încredere, siguranță și empatie, întregul parcurs terapeutic poate fi afectat încă de la început.

2. Nepotrivirea dintre problemă și specializarea terapeutului
Psihologul respectiv poate nu avea formarea sau specializarea adecvată pentru problematica specifică a clientului, ceea ce influențează semnificativ eficiența intervenției terapeutice.

3. Nepregătirea clientului pentru schimbare
Clientul poate să nu fi fost pregătit pentru schimbarea necesară rezolvării propriei dificultăți. Procesul de vindecare începe doar în momentul în care accepți că există o problemă și, mai ales, că schimbarea este necesară. Până atunci, există riscul de a bate pasul pe loc, încercând să îi schimbi pe cei din exterior, în loc să privești spre propriul interior.

Cu prețuire,

28/12/2025

“Narcisiștii adoră să joace rolul „familiei fericite” sau al „prietenului loial”, dar numai cu persoanele care le satisfac toate dorințele.

Dacă le spui verde în față sau le vezi adevărata față, ești dat afară. Și sincer? Este o binecuvântare deghizată. Ceea ce pare a fi respingere este de fapt protecție. Narcisiștii mențin relații numai atâta timp cât aceste relații le hrănesc ego-ul, le validează imaginea falsă sau le satisfac nevoile. În momentul în care încetezi să aplauzi, să fii de acord sau să te micșorezi pentru a menține pacea, masca cade. Dintr-o dată, ești etichetat ca „dificil”, „nerecunoscător” „toxic” sau „nebun", nu pentru că te-ai schimbat, ci pentru că ai încetat să joci rolul care ți-a fost atribuit.

Ei iubesc iluzia unității, nu conexiunea autentică. „Familia fericită” este o reprezentare pentru cei din afară. „Prieten loial” este un titlu rezervat celor care nu pun niciodată la îndoială, nu-i contestă niciodată și nu îi depășesc niciodată. Loialitatea pe care o cer este unilaterală : se așteaptă ca tu să ierți totul, să tolerezi lipsa de respect și să rămâi tăcut, în timp ce ei nu îți datorează nimic în schimb. Responsabilitatea le pare o trădare, iar onestitatea le pare un atac.

Când vezi dincolo de manipulare, ameninți narațiunea pe care au construit-o cu grijă. Iar narcisistii vor proteja întotdeauna narațiunea în detrimentul adevărului. Așadar, te resping, te exclud, te denigrează – nu pentru că ai greșit, ci pentru că ai fost conștient de manipularea lor. Claritatea ta devine periculoasă pentru controlul lor. Sunt obsedati de control si putere.

A fi respins poate fi dureros, mai ales dacă ai crezut că legătura era reală. Dar distanța față de un narcisist creează spațiu pentru pace, încredere în sine și siguranță emoțională. Nu mai ești obligat să te prezinți, să te explici la nesfârșit sau să-ți estompezi lumina pentru a face pe cineva să se simtă confortabil. Ești liber de ciclul epuizant al căutării aprobării și al îndoielii de sine.

Ceea ce ei numesc neloialitate este adesea doar respect de sine. Ceea ce ei numesc abandon este adesea o limită. Și ceea ce pare la început o pierdere se revelează încet ca o ușurare. Pierderea accesului la tine nu este eșecul tău – este consecința refuzului de a fi folosit.

Deci, dacă ai fost îndepărtat pentru că ai văzut clar, consideră asta o confirmare. Nu ai pierdut o familie sau un prieten – ai scăpat de un rol care nu a fost niciodată menit să onoreze cine ești cu adevărat.”

Radu Radu

24/12/2025

Copiii sunt darurile de la Dumnezeu pentru noi, dar să nu uităm că și noi suntem daruri pentru ei.

Așadar, vă invit ca în această perioadă de sărbători cu bucurie să fim prezenți alături de copiii noștri. Măcar în această perioadă să nu mai stăm cu ochii în telefon, ci să ne uităm mai des în ochii copiilor noștri, cu atenție, cu căldură și iubire, căutați să simtă în privirea dumneavoastră siguranță, admirație și iubire.
Și să nu uităm faptul că pentru copiii jocul este cel mai important, jucați-vă cu ei cât mai mult cu putință, intrați în lumea lor creativă, plină de imaginație. Fiți și voi copii pentru câteva clipe!
Ei doar asta își doresc de la noi, aceste momente reprezintă bucuria pe care noi căutăm să le-o oferim prin atâtea jucării și lucruri costisitoare, când de fapt, ei așteaptă ceva mult mai simplu, însă, extrem de valoros.
Unde mai punem faptul ca și pe dumneavoastră vă ajută să vă relaxați și în același timp vă stimulează emisfera dreaptă a creierului, cea responsabilă de creativitate, emoții, intuiție.
Deci, avem multiple beneficii când alegem să fim prezenți în viața celor de lângă noi și nu în lumea virtuală care este de fapt o dependență față de dispozitivele electronice.

Nașterea Domnului Iisus Hristos să vă umple sufletele cu bucurie Sfântă! 🙏❤️

13/11/2025

✅️Aici puteți verifica dacă psihologul sau psihoterapetul cu care doriți să colaborați are atestate de liberă practică și este acreditat de către Colegiul Psihologilor din România, organizația care reglementează aceste profesii și apară interesele dumneavoastră și ale psihologilor.

https://www.verificapsiholog.ro/?fbclid=IwVERTSAOCf7FleHRuA2FlbQIxMABzcnRjBmFwcF9pZAwzNTA2ODU1MzE3MjgAAR7BCtaiVCH0nPVPAlVARgkj3kg8RC_XsljmFZ7T9M8LpTGz49kyj90W3YEe6Q_aem_28nZg-EajcB6xrocI8FjHQ&sfnsn=wa

23/07/2025

Psihologul nu face minuni.

Așa cm nici dacă mergi la biserică o singură dată nu ai nicio garanție că viața îți va fi ușoară din respectiva clipă, astfel că este necesar să stărui în acțiunea de a merge în mod regulat la biserică, căci “cu o floare nu se face primăvară”, la fel se întâmplă și în terapie, dacă ai pășit o singură dată în cabinetul unui psiholog sau psihoterapeut, nu te aștepta să ieși “vindecat”.
Terapia reprezintă un întreg proces de transformare cu ajutorul terapeutului care te va ghida, însă, efortul mare va veni din partea ta, din dorința de schimbare a ceea ce nu mai funcționează în viața ta.

În procesul terapeutic este foarte important de înțeles faptul că o singură ședință nu poate rezolva o problemă care persistă probabil de o perioadă îndelungată de timp.
Sunt necesare câteva ședințe pentru a descoperi rădăcina problemei, a stabili câteva obiective, scopuri și metode de intervenție pe parcursul terapiei, printre care dorința și efortul clientului de a parcurge călătoria de schimbare și transformare a vechilor tipare.

Pentru că despre aceasta este în mare parte, renunțăm la omul vechi pentru a deveni omul nou.

Așa cm părintele duhovnic, prin taina spovedaniei ne ajută să ne curățăm sufletul de faptele rele, așa și psihologul sau psihoterapeutul ne ajută să ne curățăm mintea de gândurile negative, limitative și toxice care ne țin prizonieri în tipare învechite.

Cu prețuire,
Psih. Mihaela Constantin

21/07/2025

Despre importanța empatiei în relația terapeutică.

Nu întâmplător am ales acest subiect în lucrarea mea de licență în psihologie, ci considerând că empatia nu este doar o calitate interpersonală, este un instrument terapeutic fundamental.
Prin intermediul empatiei, se construiește o relație terapeutică autentică, bazată pe încredere și siguranță emoțională.

Ca și definiție, am găsit-o cea mai potrivită și cea cu care rezonez mai tare în cuvintele lui Rogers: „A fi empatic înseamnă să percepi lumea internă a celuilalt ca și cm ar fi propria lume, fără a pierde niciodată acel ‘ca și cum’”.

Empatia este definită drept capacitatea de a percepe și a înțelege experiențele emoționale ale altor persoane, fără a le confunda cu propriile trăiri. În psihoterapie, aceasta joacă un rol esențial, fiind considerată unul dintre pilonii principali ai unei relații terapeutice eficiente.

În absența empatiei, relația terapeutică riscă să devină superficială, iar pacientul poate simți că nu este ascultat cu adevărat. Studiile arată că empatia terapeutului este asociată pozitiv cu succesul terapiei, influențând nivelul de alianță terapeutică și motivația clientului.

Atunci când clientul se simte înțeles profund, el poate începe să-și dezvolte propria capacitate empatică, să-și recunoască emoțiile și să le accepte. Astfel, procesul terapeutic devine nu doar un spațiu de vindecare, ci și un mediu de creștere personală.

Empatia, însă, nu presupune doar ascultare pasivă. Ea implică o prezență activă, atenție susținută și o atitudine deschisă. Terapeutul trebuie să se angajeze emoțional, dar cu discernământ, păstrând granițele profesionale.
A fi empatic nu înseamnă a fi absorbit de suferința celuilalt, ci a o înțelege și a răspunde într-un mod care facilitează clarificarea și procesarea acesteia.

De asemenea, empatia este esențială în orice tip de relație și nu doar în relația terapeutică.
Empatia ne caracterizează ca fiind ființe umane, iar fără empatie, devenim niște roboți, fără simțire, fără trăire, fără conexiune.

Cu prețuire,
Psih. Mihaela Constantin

03/06/2025

Copiii crescuți fără iubire ajung să creadă că nu merită să fie iubiți.
Prin urmare, vor deveni adulți cu stima de sine scăzută, neîncredere atât față de propria persoană, cât și față de viață.
Deseori vor accepta comportamentele neplăcute ale celorlalți față de ei, considerându-se nedemni și inferiori.

Se cuvine să fim blânzi, prezenți, iubitori și cu înțelepciune și căldură să fim buni îndrumători pentru copiii noștri. Ei reprezintă nu doar viitorul nostru, ci al întregii lumi.

14/04/2025

Ieri, în Sfânta zi de Florii, de Intrarea în Ierusalim a Domnului nostru Iisus Hristos, am finalizat parcursul formării mele teoretice ca psihoterapeut sistemic de familie și cuplu.

Mulțumesc trainerului psihoterapeut Raluca Ferchiu, întregii echipe Gamma Institute pentru acest minunat parcurs și bineînțeles, tuturor colegilor alături de care am parcurs acest drum!

Și pentru ca nimic nu este la întâmplare în această minunată viață, căci, coincidența este modul frumos al lui Dumnezeu de a-Și face simțită Prezența, am sfârsit printr-un vindecător proces de iertare, iertare față de semenii noștri și față de părțile din noi care au fost rănite, care poate nu au fost tocmai pe drumul cel bun.

Iertarea este iubire,
Iertarea este lumină în minte și în suflet, Iertarea este Hristos.

Să-l primim în suflete și inimile noastre pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos așa cm a intrat El în Ierusalim, cu smerenie și blândețe, cu iertare și iubire!

Să fiți binecuvântați! 🙏

02/04/2025

Astăzi, oferim solidaritate și sprijin tuturor părinților și copiilor care se confruntă cu tulburarea de spectru autism, fiind blânzi, empatici și iubitori.

Autismul nu este o boală, ci o tulburare de dezvoltare care afectează comunicarea și comportamentul.

Îndemnăm părinții să meargă în terapie cu copiii care prezintă această tulburare, deoarece, fără terapie, simptomele se agravează în timp.

În terapie, copilul învață cm să vorbească, cm să se comporte și cm să fie independent.

Împreună putem crea o lume plină de culoare și claritate, cu blândețe, prin iubire și empatie față de cei din jurul nostru.

🙏❤️

29/03/2025

Precum aurul se purifică prin foc, la fel și noi ne transformăm trecând prin durerea traumei, conștientizând-o, procesând-o, lucrând cu ea, acceptând-o ca fiind parte din procesul nostru de creștere și dezvoltare.

Creșterea nu este posibilă fără suferință, așa cm bebelușii plâng de durere în momentele în care le cresc oscioarele și atunci când mai urcă o treaptă în conștiință, la fel se întâmplă și cu adulții.

Fiecare moment de suferință, de durere te va transformat într-un fel sau altul, depinde de tine cm alegi să beneficiezi de acel moment pe care îl poți folosi în favoarea ta, iar cu ajutorul unui specialist să devii cea mai bună versiune a ta.

Psiholog Mihaela Constantin

27/01/2026

26/01/2026

19/01/2026

28/12/2025

24/12/2025

13/11/2025

23/07/2025

21/07/2025

03/06/2025

14/04/2025

02/04/2025

29/03/2025

Address

Website

Alerts

Contact The Practice

Shortcuts

Share

Category