Roxana Nicolau

15/02/2026

Autodiagnosticarea în ADHD sau autism la adult apare frecvent după ani de consulturi fragmentate și experiențe repetate de invalidare, fenomen susținut de literatura privind diagnostic overshadowing și prezentările mascate, în special la femei (Young et al., 2020; Bargiela et al., 2016). Studiile arată că performanța academică sau inteligența nu exclud ADHD, deoarece funcționarea executivă și autoreglarea reprezintă dimensiuni distincte de competența cognitivă globală (Barkley, 2015; Sibley et al., 2021). În acest context, autodiagnosticarea devine adesea un proces de integrare narativă și reducere a auto-culpabilizării, dar rămâne esențială confirmarea printr-o evaluare clinică diferențială riguroasă, conform ghidurilor actuale (NICE, 2018).

Referințe (selectiv):
Bargiela, S., Steward, R., & Mandy, W. (2016). The experiences of late-diagnosed women with autism spectrum conditions. Journal of Autism and Developmental Disorders, 46, 3281–3294.
Barkley, R. A. (2015). Attention-Deficit Hyperactivity Disorder: A Handbook for Diagnosis and Treatment (4th ed.). Guilford Press.
NICE. (2018). Attention deficit hyperactivity disorder: diagnosis and management (NG87).
Sibley, M. H., et al. (2021). Defining ADHD symptom persistence in adulthood. Journal of Clinical Psychiatry, 82(4).
Young, S., et al. (2020). Females with ADHD: An expert consensus statement. BMC Psychiatry, 20, 404.

23/01/2026

Adolescence, versiune autohtonă

Când copiii ajung să ucidă, nu mai e despre ei. E despre noi. Cazul din Cenei nu este doar o știre dureroasă. Este una dintre acele rupturi de realitate care ne obligă, fie și pentru câteva clipe, să ne oprim din zgomotul obișnuit și să privim direct ceva ce, de regulă, evităm.

Un copil de 15 ani ucis.
Alți copii implicați.
Un conflict vechi.
Un plan făcut cu o lună înainte.

Iar reacția noastră colectivă este previzibilă: șoc, groază, căutarea rapidă a unei explicații care să ne liniștească. De preferat una medicală. Una care mută problema în mintea unui copil, într-un diagnostic, într-un „caz”.
Doar că aici nu vorbim despre un accident psihologic izolat. Vorbim despre un proces.

În Adolescence, violența nu apare ca o deviație inexplicabilă, ci ca finalul logic al unei acumulări lente: tăceri, absențe, lipsă de sens, lipsă de limite, lipsă de apartenență. Nimic spectaculos. Nimic „monstruos”. Doar mult prea mult gol.

Exact asta e partea care ne sperie cel mai tare: faptul că nu vorbim despre „alții”, despre excepții, ci despre copii crescuți în contexte pe care le recunoaștem prea bine.
Generații afectate cresc copii cu resurse insuficiente
Trăim într-o realitate în care adulți răniți emoțional cresc copii, fără să fi avut vreodată șansa reală de a învăța cm se face asta. Fără educație emoțională. Fără sprijin. Fără comunități care să țină.

Lipsa educației nu începe în școală. Începe în familie. Se adâncește în absența sprijinului pentru părinte. Și se transmite, tăcut, copilului. Mda ... nu ne place să spunem asta. Un copil nu învață reglare emoțională dacă adultul din jurul lui nu o are. Nu învață limite dacă nimeni nu le poate susține. Nu învață sens dacă trăiește într-o lume care funcționează doar pe supraviețuire. Violența nu apare unde există legături

Când auzim formulări precum „conflict mai vechi” sau „plan prestabilit”, ar trebui să ne doară nu doar fapta în sine, ci întrebările care rămân fără răspuns:
*unde a fost școala?
*unde au fost adulții semnificativi?
*unde au fost serviciile sociale?
*unde au fost programele de prevenție?

Pentru că adevărul greu de digerat este acesta: nu investim în educație, prevenție și integrare socială, iar banii care ar trebui să ajungă în comunități sunt constant deviați din această direcție. Apoi ne prefacem surprinși când golul produce violență.

Psihiatria nu poate ține loc de societate. Da, evaluarea psihiatrică poate fi necesară. Dar ea nu repară absența relațiilor. Nu repară lipsa educației. Nu repară comunitățile destrămate. Este profund nedrept să cerem unui copil să poarte singur povara unui eșec care este, de fapt, colectiv.

Înainte de a fi o tragedie penală, este una educațională
Cazuri ca acesta nu apar pentru că „un copil a fost .... sau nu a fost .... cumva”. Astfel de cazuri apar pentru că am normalizat ceva lipsă:
*lipsa de educație,
*lipsa de prevenție,
*lipsa de programe reale pentru copii și adolescenți,
*lipsa de grijă pentru cei care cresc generațiile viitoare.
Și, poate cel mai dureros, apar pentru că am uitat că educația nu este un lux, ci un mecanism de siguranță socială.

Cazul din Cenei este despre o societate care a lăsat prea mult timp golul să se adune. Dacă nu investim în familie, părinte, copil și comunitate, adolescența devine un teren de risc, nu un spațiu de creștere. Iar copiii, oricât ne-ar fi greu să acceptăm asta, nu fac decât să ne arate, uneori în cele mai tragice forme, ceea ce noi, ca adulți, am refuzat prea mult timp să vedem.

(Ilustrație AI realizată pe baza unui concept propriu. Imagine cu rol simbolic.)

06/01/2026

The reason I jump
Rothwell pornește dintr-o curiozitate profund umană față de o lume care, în mod obișnuit, este interpretată exclusiv din exterior (prin evaluări, comportamente, diagnostice). El a declarat în interviuri că a fost profund marcat de cartea lui Naoki Higashida și de claritatea cu care aceasta contrazice presupunerea implicită că „dacă nu poți vorbi, nu poți gândi”.

Link, trailer👇

06/01/2026

Un documentar despre reconstrucție și refacere.
Despre ce rămâne din tine atunci când lucrurile mărunte, pe care le făceai zilnic fără să te gândești, nu mai sunt posibile.
My Beautiful Broken Brain nu este doar despre un accident vascular sau despre recuperare medicală. Este despre pierderea continuității sinelui, despre confuzie, frică și doliu pentru viața de dinainte. Despre cm gesturile simple – a vorbi, a citi, a te orienta, a decide – devin eforturi uriașe și despre impactul psihologic profund al acestei pierderi.
Este, în același timp, un documentar despre reconstrucție: despre a învăța să fii din nou prezent în propriul corp, despre a construi sens din fragmente și despre cât de mult contează micile exerciții zilnice, repetate cu răbdare, atunci când „normalul” s-a prăbușit.

Link 👇

16/11/2025

Self Practice - Self Reflection pentru terapeuți

13/11/2025

Cercetările recente coordonate de Janita Bralten și echipa sa de la Donders Institute for Brain, Cognition and Behaviour (Radboud University, Olanda) aduc dovezi solide privind rolul insulinei în funcționarea cerebrală și în etiologia tulburărilor neuropsihiatrice.
În cadrul proiectului european PRIME (Prevention and Remediation of Insulin Multimorbidity in Europe), Bralten și colaboratorii au investigat relația dintre disfuncțiile de semnalizare insulinică și o serie de tulburări mintale caracterizate prin dereglări ale sistemului de recompensă și ale controlului impulsurilor – în special ADHD, tulburarea obsesiv-compulsivă (OCD) și depresia.

Rezultatele sugerează o suprapunere genetică și biologică între afecțiunile metabolice dependente de insulină (precum diabetul zaharat de tip 2, obezitatea și sindromul metabolic) și unele tulburări neuropsihiatrice.

Conceptul propus de autori – „insulinopatii ale creierului” – subliniază faptul că alterările semnalizării insulinei pot afecta plasticitatea sinaptică, transmisia dopaminergică și procesele cognitive implicate în reglarea atenției, motivației și recompensei.
Din perspectivă clinică, aceste date susțin abordarea integrată bio-psiho-socială a tulburărilor neurodezvoltării și a celor afective.

Reglarea funcțiilor metabolice – alimentație echilibrată, activitate fizică, igienă a somnului și monitorizarea parametrilor glicemici – poate deveni o componentă complementară a intervențiilor psihoterapeutice și farmacologice.

Cercetările Bralten (2022, Translational Psychiatry) și cadrul PRIME Europe evidențiază necesitatea extinderii modelelor explicative pentru ADHD și alte tulburări neuropsihiatrice, dincolo de simpla disfuncție dopaminergică, către o viziune sistemică în care metabolismul și procesele cerebrale sunt profund interconectate.

Speaker: Janita Bralten, department of Human Genetics, Radboudumc, Nijmegen, the NetherlandsThe role of insulin in our body, being important for sugar uptake...

03/11/2025

Uneori, cel mai util instrument din cabinet nu este caietul cu gânduri automate, nici pixul cu care notăm distorsiuni cognitive.
Este… un scaun. Da, un simplu scaun — acela pe care îl folosim pentru a face loc unei voci care nu a fost auzită, unui gând care a rămas blocat, sau unei emoții care s-a ascuns sub rațiune.
În chairwork, scaunul devine spațiu de dialog: între criticul interior și partea vulnerabilă, între minte și corp, între trecut și prezent.
Și uneori, între un „nu pot” și un „gata, încep”.

Un articol despre cm un scaun poate deveni aliatul terapeutului și al clientului. Descoperă cm tehnica chairwork transformă gândurile în dialoguri vii și aduc

28/10/2025

Din 2012 de când m-am apucat să învăț și să studiez Schema Therapy ... au avansat mult
Noutăți 🤓 👇

03/09/2025

📖 Noutate editorială: „ADHD 2.0 - Cum să traiești într-o lume în care te simți neințeles. Manualul minții hiperactive, de la experiențele copilariei la provocările vârstei", Dr. Edward M. Hallowell, Dr. John J. Ratey 👉 http://bit.ly/3I4pTxE

ADHD-ul este adesea perceput ca o piedică în calea concentrării, organizării și succesului personal sau profesional. Mulți copii și adulți se confruntă zilnic cu frustrări, neînțelegeri și eșecuri cauzate de un creier care pare să funcționeze „altfel”. Lipsa unei îndrumări clare și a unei înțelegeri corecte a acestei condiții face ca potențialul real al persoanelor cu ADHD să rămână adesea nevalorificat.

Cartea 𝘈𝘋𝘏𝘋 2.0, scrisă de Dr. Hallowell Edward și Dr. John Ratey, doi specialiști cu experiență personală și amplă în domeniu – ne oferă tocmai acea piesă lipsa: un ghid accesibil, bazat pe știință, care pune accentul pe soluții reale și pe valorificarea punctelor forțe ale creierului cu ADHD. Bazată pe cele mai recente cercetări în neuroștiințe, cartea oferă explicății clare despre modul de funcționare al creierului cu ADHD și propune soluții practice pentru gestionarea provocărilor specifice. De la adaptarea mediului de acasă sau de la școală până la alegerea activităților potrivite, înțelegerea tratamentelor și cultivarea relațiilor sănătoase, 𝘈𝘋𝘏𝘋 2.0 oferă un plan clar pentru a transforma dificultățile în oportunități.

14/08/2025

Ca psiholog, am auzit prea multe povești începute cu frică și control și sfârșite în tăcere. Femicidul nu apare din senin – crește din abuz, din lipsa de protecție, din indiferență. O lege dedicată ar însemna recunoaștere, prevenție și intervenție timpurie.

By Roxana Nicolau / 14/08/2025 / Fragmente din viață , Ganduri / În cabinet am auzit multe povești. Unele spuse cu voce tremurată, altele în șoaptă, altele cu privirea pierdută undeva, departe. Povești despre frică, control, umilință, despre libertăți pierdute pas cu pas. Și, uneori,...

12/08/2025

În România avem lege pentru pescuitul păstrăvului, dar nici urmă de lege pentru burnout. Cu alte cuvinte, dacă îți cade undița în apă, statul știe ce să facă. Dacă îți cade capul pe birou după ora 6 seara, tăcere totală.
Avem norme despre cm depozitezi pepenii pe marginea drumului, dar nu și despre cm depozitezi cortizolul – hormonul stresului – în corp, zi după zi.
Știm exact cm trebuie vândut porumbul fiert la festivaluri, dar nimeni nu reglementează cm fierbe angajatul în ședințe interminabile, de trei ori pe zi, fără pauză.
Etichetăm murăturile la milimetru, dar nu și practicile toxice de la locul de muncă.

O lege a burnout-ului ar putea opri maratoanele de e-mail trimise la miezul nopții, ar da o gură de aer angajaților și ar aduce România în secolul în care munca (poate) nu te îmbolnăvește.

Și vorbesc în cunoștință de cauză: pe canapeaua mea de terapeut, poveștile despre muncă și nesiguranță financiară rivalizează cu epopeele despre amante, soacre și părinți stresați.
Iar nu, canapeaua nu e într-o corporație – deși, sincer, pentru mulți angajați ar fi mai sănătos… poate chiar preventiv… să fie.


Hacking Work

11/06/2025

The analyses with probably blinded reports or neuropsychological outcomes provided no evidence of meaningful benefits of neurofeedback as a treatment for ADHD; however, small but statistically significant positive effects were observed when the analyses were limited to RCTs using well-established standard neurofeedback protocols and specifically targeted processing speed as an outcome measure.

This systematic review and meta-analysis evaluates the efficacy of neurofeedback in reducing symptoms and improving neuropsychological outcomes in individuals with attention-deficit/hyperactivity disorder.