Dr. Alexandrina-Carmen Ene, psihoterapeut

Dr. Alexandrina-Carmen Ene, psihoterapeut Contact information, map and directions, contact form, opening hours, services, ratings, photos, videos and announcements from Dr. Alexandrina-Carmen Ene, psihoterapeut, Psychotherapist, Bucureşti Sectorul 2.

Doctor în psihologie clinică, psihopatologie și procese creative la Universitatea Paris 13 - “Paris Sorbonne Cité”, Franța;
Psihoterapeut cu drept de liberă practică atestat de Colegiul Psihologilor din România;
Trainer autorizat de CNFPA

- Mă iubești, mami? Chiar și când trântesc jucăriile de podea sau trag de timp, poate-poate nu mai e nevoie să încropesc...
02/12/2025

- Mă iubești, mami? Chiar și când trântesc jucăriile de podea sau trag de timp, poate-poate nu mai e nevoie să încropesc codițe de litere și burți de cifre? Sau când îmi exercit talentul de soprană, deși este deja târziu și toți vecinii dorm?
- Mă iubești, tati? Chiar și când pare că nu mai ai loc în atenția și în patul mamei de prezența mea?
Iată câteva întrebări pe care de cele mai multe ori copilul nu le rostește, însă al căror răspuns îl va purta cu sine în trup și minte o viață.
Și da, una dintre cele mai mari piedici în calea bunăstării interne ale celui mic devenit mare este asta:
CONFUZIA PE CARE O FACE PĂRINTELE ÎNTRE RELAȚIA CU FIUL/FIICA SA ȘI IUBIREA pe care i-o poartă și condiționarea celei din urmă de îndeplinirea unor comportamente dezirabile, de genul: Te iubesc dacă... nu te mai smiorcăi atât înainte de a ieși din casă... HM.
Puteți și voi compara varianta de mai sus cu:
-Te cred că nu vrei să ieși din casă. (Îți este greu să renunți la... Și eu te iubesc și cu această dificultate- aici nu este vorba despre a spune asta, ci mai curând despre o atitudine a mamei) și nu sunt de acord să te joci în continuare. În cinci, șase minute ieșim oricum din casă!

-Hei, vrei să vii puțin cu mine, să-ți arăt ceva? o trage azi pe ANDREEA de mânecă una dintre cele mai loiale prietene, ...
30/11/2025

-Hei, vrei să vii puțin cu mine, să-ți arăt ceva? o trage azi pe ANDREEA de mânecă una dintre cele mai loiale prietene, CLIPA DE PREZENȚĂ.
-Ce anume?, îngaimă Andreea.
Andreea o privește adânc în ochi, își simte inima palpitând de un fel de foșnet de viață, tresare. I se face pielea de gâină. Înțelege Într-o fracțiune de secundă că iar se lăsase furată de zumzetul stimulilor externi. Se oprește din privit oriunde în altă parte altundeva decât în interior. Trage adânc aer în piept. Se simte vie în fiecare celulă a ființei ei și își dă seama că este o minune că respiră, că vede culorile lumii și că vorbește, că se poate mișca și că nu e singură, are prietene bune care azi o sărbătoresc. I se înstăpânește un fel de încântare în corp și pe chip, chiar dacă anul ăsta nu a fost unul ușor pentru ea.
Pe Andreea nu o sperie faptul că:
viața noastră cea de toate zilele nu este lipsită de provocări. Și că nu are cm să fie altfel. A înțeles la nivel profund și că, de felul în care privește spre ușa posibilităților în momente de adversitate, Încrezător sau dimpotrivă, depinde și satisfacția pe care o poate trage din decantarea sensului clipei.
Ea se întreabă:
Cât de mare este toleranța mea pentru momentele de disconfort și pentru emoțiile considerate a fi (în mod nefericit) de registru negativ?
Cât de mult îmi îngădui să îmbrățișez copiii de toate națiile ai afectelor la ceas de cumpănă fără să am senzația că mă prăbușesc?
La mulți ani de conștientizări și de viață cu sens Andrelor, Andreilor și Andreelor de pretutindeni!

-M-a scos din pepeni când, pentru a nu știu câta oară, în loc să se culce, a sărit din pat și a mai prins în zbor o jucă...
27/11/2025

-M-a scos din pepeni când, pentru a nu știu câta oară, în loc să se culce, a sărit din pat și a mai prins în zbor o jucărie. Eram frântă. Nici nu știu cum, dar m-am trezit că urlu la ea să înceteze. S-a speriat foarte tare și a izbucnit în plâns. Văzându-i reacția, mi-am dat seama cam cât de disproporționată a fost atitudinea mea, dar pur și simplu nu mai puteam. Acum, când îți povestesc asta, mă simt foarte vinovată. Ce mamă țipă așa la copilul ei?
Ei, nu o să fac o acoladă interpretativă a rădăcinilor furiei materne. Și nu, nu o să vorbesc nici despre conflictul intrapersonal cu sensuri adânci care pare că se ițește într-o astfel de scenă, familiară multor părinți: este ora de culcare, au nevoie de odihnă și puiul nu vrea să doarmă, ci să se joace în continuare.
O să mă refer la altceva, la ceva contraintuitiv. Deși o ajută să înțeleagă sensul unei astfel de scene, mama are nevoie atunci de altceva decât de silueta unor variante care să o învețe cm ar arăta comportamentul parental perfect pentru astfel de momente. De fapt, asta ajută cel mai puțin: rețetarele despre greșeli și despre cm ar trebui să evite să se comporte așa. La ceas de stres acumulat timp de o zi și de oboseală, automatismele de funcționare deprinse în propria copilărie de către mamă au șanse să-și scoată căpșorul pe deasupra rațiunii și să anuleze orice capacitate autoreflexivă, după cm știm. Iar dresul glasului sau mima unei altfel de emoții în fața copilului, nu-i poate ascunde acestuia nuanța afectului celui mare.
Nu, mama are nevoie de sprijin să se poată RELAXA în astfel de momente. Da. Nu are nevoie să fie o mamă perfectă și nici de un fiu sau o fiică dresat să colaboreze, ci doar să aibă la îndemână o trusă de intervenție rapidă de detensionare și destindere pentru secundele în care este deja încordată. Și de un partener înțelegător, care să fie acolo să-i poată asigura un spațiu în care să se poată liniști. Da.
Imagine: Pexels

Ceea ce mi-a atras atenția în minutele în care l-am întrezărit pe Serge Ioan Celebidachi (înainte de interviul pentru Ad...
25/11/2025

Ceea ce mi-a atras atenția în minutele în care l-am întrezărit pe Serge Ioan Celebidachi (înainte de interviul pentru Adevărul live) a fost asemănarea izbitoare cu tatăl. El tocmai se pregătea să plece, eu abia ajunsesem, iar Antoaneta Eta Banu, în spiritul ei caracteristic, a făcut să fie posibil un moment mai inedit, neașteptat, de a-l cunoaște pe fiul celui pe care tata mi-l prezenta, imediat după Revoluție, copilă fiind, ca pe unul dintre cei mai mari dirijori ai lumii.
Și, vă puteți imagina, întâmplarea de a ni se întretăia pentru câteva clipe pașii nu a făcut decât să crească în mine și mai multă curiozitate față de modul în care filmul “Cravata galbenă” încropește din privirea fiului portretul tatălui.
Și nu, nu mă voi referi la peliculă din perspectiva unui critic de artă, însă remarc faptul că noi, românii, suntem mai obișnuiți să ieșim pe scena lumii cinematografice mai degrabă cu sordidul, cu absurdul și umbrele vieții noastre comunitare, decât cu valorile noastre. Ceea ce spune multe. Despre noi.
Ceea ce mi-a atras atenția dincolo de pasiunea lui Sergiu Celibidache pentru muzică și modul în care trăiește în și prin sunet este tocmai dinamica relației tată-fiu și modul în care ajunge să se rescrie într-un soi de contramodel în conexiunea dintre dirijor, devenit la rândul lui tată, și fiul lui.
Da, unde este darul, acolo se află și blestemul. Sergiu Celibidache a fost investit de tată cu încrederea că ar putea să-i ducă visul de mărire mai departe. Privirea aspră a părintelui a văzut potențial în fiu și aici este sămânța, cred, a capacității de mai târziu a tânărului compozitor de a valoriza șansa de a se lăsa îndrumat de mentorul lui neamț, Tiessen, un fel de substitut de tată bun și susținător.
Cu toate că este investit cu valoare de tată și aici este darul, blestemul are nuanța inacapacității părintelui viitorului dirijor de a îngădui un spațiu în care fiul să aibă permisiunea de a deveni el însuși, de a se diferenția de dorința părintelui și de a primi binecuvântarea de a merge pe calea lui. Din păcate. Pentru că, fără această recunoaștere, cravata intransigenței părintelui devine și un fel de ștreang al perfecționismului care îl va însoți pe Sergiu Celibidache toată viața și pe care ar vrea să nu-l lase moștenire fiului său, după cm dezvăluie personajul interpretat de John Malkovich. Se străduiește de altfel o viață să se dezvețe de obiceiul de se privi prin lentila intoleranței față de sine, însă mai multe despre modul în care încearcă să-și îndulcească privirea și să se bucure de clipa de muzică furată trecerii timpului, vă invit să descoperiți direct, în fața ecranului cinematografului. Vizionare plăcută!
Cravata Galbenă

Vina și rușinea d**a ce ai fost înșelat/ă.
22/11/2025

Vina și rușinea d**a ce ai fost înșelat/ă.

Și cât de frumoasă ar putea deveni copilăria pruncilor de pretutindeni, dacă părinții ar avea în fața ochilor nu boroboa...
22/11/2025

Și cât de frumoasă ar putea deveni copilăria pruncilor de pretutindeni, dacă părinții ar avea în fața ochilor nu boroboațele mogâldețelor, nu comportamentele lor de multe ori dezarmante prin modul în care își asumă riscuri care aproape că ne fac inima să stea în loc, ci mai curând întrebări de genul celei de mai jos:
- Care ar fi răspunsul cel mai nimerit pe care îl pot da copilului meu având în vedere că vreau ca el să fie mâine un adult plin de încredere în resursele proprii? Îl cert, îl trag de ureche, țip la el? Oare ce fel de semințe ale trăsăturilor lui de mai târziu sădesc în felul acesta?
Da, știu, e dificil, și uneori oboseala e mare... cu toate astea, dacă tu, ca părinte, înveți să te privești cu mai mare înțelegere față de vulnerabilitățile tale și te oprești autoreflexiv câte puțin în fiecare zi asupra copilăriei tale și asupra relațiilor pe care le propui pornind de la modelele de atunci, este posibil, da, ca toți acești pași mici, aproape de copil stângaci, să te ducă pe meleagurile nebănuite ale unei mai mari armonii cu sine și cu ceilalți.
Image: Teresa Carneiro

Conexiunea nonverbală dintre copil și părinte…
20/11/2025

Conexiunea nonverbală dintre copil și părinte…

Efectele umilirii repetate a copilului…
19/11/2025

Efectele umilirii repetate a copilului…

Câte ceva despre RUŞINEA INCONŞTIENTĂ…
18/11/2025

Câte ceva despre RUŞINEA INCONŞTIENTĂ…

Nu, nu am crescut în Africa... și, cu toate astea, micile mele suferințe de copilă nu erau mai puțin demne de a li se fa...
18/11/2025

Nu, nu am crescut în Africa... și, cu toate astea, micile mele suferințe de copilă nu erau mai puțin demne de a li se face spațiu să fie... Cu toate astea, mi s-a întâmplat și mie, poate ca și vouă să aud: "Nu mai plânge. E un fleac. O nimica toată. O să treacă. Vei vedea tu ce înseamnă greutățile vieții. Și ce-o să râzi de asta mai târziu." Și, de multe ori, după asemenea vorbe îmi înghițeam lacrimile și mă cufundam în tăcere. Credeam că au ei dreptate, adulții, să-mi spună asta.
Mai târziu am repetat și eu gestul față de mine. La fel cm ei, oamenii mari din copilăria mea, îl repetaseră față de mine. O tendință de a minimaliza disconfortul unei despărțiri, al unor minciuni sau al unei pierderi mă însoțea aproape la fiecare pas. Un fel de tristețe solitară se adâncea în ființa mea pe măsură ce-mi trăiam viața în felul ăsta. Nu-mi luam necazurile în serios. Le nesocoteam. Le consideram lipsite de importanță. La fel și ceilalți.
Astăzi știu că, dacă nu ar fi fost momentul în care să învăț să-mi deschid urechile pentru copila din mine, să creez spațiul în care să-și plângă micile suferințe, viața mea ar fi avut încă gustul amar al unei forme de respingere de sine...
Imagine: Zoe Hather

Cum devine RUŞINEA cronică?
17/11/2025

Cum devine RUŞINEA cronică?

Cei mai mulți dintre noi nu vrem să fim singuri cu emoțiile noastre în momentele în care ele tind să dea peste zăgazuril...
17/11/2025

Cei mai mulți dintre noi nu vrem să fim singuri cu emoțiile noastre în momentele în care ele tind să dea peste zăgazurile capacității noastre de a ne fi alături și de a ne privi cu blândețe. Așa cm nici mama nu a putut uneori să ne țină strâns în brațe când plângeam fără să se lovească de propria ei neajutorare de fetiță. Și să încerce să oprească prin noi țipetele sau plânsul de altădată pe care i-l ogindeam. Purtăm cu noi un handicap în a ne fi un prieten bun, cu inimă caldă și încăpătoare pentru acea parte din noi care suferă.
Pe de altă parte, e greu să găsim o ureche care doar să ne asculte, să ne arate că ne aude și să fie acolo, fără să încerce să ne salveze sau să ne repare sau să ne certe sau să ne spună că va fi bine chiar dacă noi ne îndoim de asta.
Aseară am surprins o scenă. Și o incapacitate de conexiune mamă-fiică. Fiica, de vreo 5 ani striga cu sughițuri: "Mami, iartă-mă!" Și nu voia să se urnească din loc. Mama insista să plece de acolo și a început să-i strige la rândul ei că le văd oamenii care trec și se fac de rușine. Nu știu mai multe. Nu știu ce se întâmplase. Am trecut discret pe lângă. Era povestea lor. Știu doar că mama nu putea să-i spună fiicei cuvintele pe care le cerea cu atâta disperare. Știu doar că urechile părintelui nu auzeau. Erau cumva închise. Poate de o suferință mai veche neauzită. Cine știe.
Fotografie: Anna Wisnicka

Address

Bucureşti Sectorul 2

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Dr. Alexandrina-Carmen Ene, psihoterapeut posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Share

Share on Facebook Share on Twitter Share on LinkedIn
Share on Pinterest Share on Reddit Share via Email
Share on WhatsApp Share on Instagram Share on Telegram