25/11/2025
Ceea ce mi-a atras atenția în minutele în care l-am întrezărit pe Serge Ioan Celebidachi (înainte de interviul pentru Adevărul live) a fost asemănarea izbitoare cu tatăl. El tocmai se pregătea să plece, eu abia ajunsesem, iar Antoaneta Eta Banu, în spiritul ei caracteristic, a făcut să fie posibil un moment mai inedit, neașteptat, de a-l cunoaște pe fiul celui pe care tata mi-l prezenta, imediat după Revoluție, copilă fiind, ca pe unul dintre cei mai mari dirijori ai lumii.
Și, vă puteți imagina, întâmplarea de a ni se întretăia pentru câteva clipe pașii nu a făcut decât să crească în mine și mai multă curiozitate față de modul în care filmul “Cravata galbenă” încropește din privirea fiului portretul tatălui.
Și nu, nu mă voi referi la peliculă din perspectiva unui critic de artă, însă remarc faptul că noi, românii, suntem mai obișnuiți să ieșim pe scena lumii cinematografice mai degrabă cu sordidul, cu absurdul și umbrele vieții noastre comunitare, decât cu valorile noastre. Ceea ce spune multe. Despre noi.
Ceea ce mi-a atras atenția dincolo de pasiunea lui Sergiu Celibidache pentru muzică și modul în care trăiește în și prin sunet este tocmai dinamica relației tată-fiu și modul în care ajunge să se rescrie într-un soi de contramodel în conexiunea dintre dirijor, devenit la rândul lui tată, și fiul lui.
Da, unde este darul, acolo se află și blestemul. Sergiu Celibidache a fost investit de tată cu încrederea că ar putea să-i ducă visul de mărire mai departe. Privirea aspră a părintelui a văzut potențial în fiu și aici este sămânța, cred, a capacității de mai târziu a tânărului compozitor de a valoriza șansa de a se lăsa îndrumat de mentorul lui neamț, Tiessen, un fel de substitut de tată bun și susținător.
Cu toate că este investit cu valoare de tată și aici este darul, blestemul are nuanța inacapacității părintelui viitorului dirijor de a îngădui un spațiu în care fiul să aibă permisiunea de a deveni el însuși, de a se diferenția de dorința părintelui și de a primi binecuvântarea de a merge pe calea lui. Din păcate. Pentru că, fără această recunoaștere, cravata intransigenței părintelui devine și un fel de ștreang al perfecționismului care îl va însoți pe Sergiu Celibidache toată viața și pe care ar vrea să nu-l lase moștenire fiului său, după cm dezvăluie personajul interpretat de John Malkovich. Se străduiește de altfel o viață să se dezvețe de obiceiul de se privi prin lentila intoleranței față de sine, însă mai multe despre modul în care încearcă să-și îndulcească privirea și să se bucure de clipa de muzică furată trecerii timpului, vă invit să descoperiți direct, în fața ecranului cinematografului. Vizionare plăcută!
Cravata Galbenă
