Psiholog Oana Tabacu

18/02/2026

”Pe vremea noastră”… și realitatea copiilor de azi, din perspectiva unui psiholog pentru copii și adolescenți

Mi se întâmplă des ca, în cabinet, să aud propoziții care încep cu „Pe vremea noastră…”.
„Pe vremea noastră nu mai exista anxietate sau depresie, ADHD, autism...”
„Noi citeam, copiii de azi nu mai citesc deloc.”
„Când țipa mama la mine, încremeneam. Mă mai altoia și cu papucul sau cu cureaua și nu m-a traumatizat.”
„De prea mult bine sunt copiii de azi așa! Eu făceam piața, făceam curat, îl ajutam pe tata. El nu spală nici măcar o farfurie.”
Le aud și nu le contrazic imediat, deși simt nevoia să explic niște lucruri care pot schimba total perspectiva. Dar nu le resping, pentru că, dincolo de formulare, nu reprezintă acuzații, ci expresii ale neliniștii unui părinte care nu înțelege de ce copilul lui pare mai fragil decât era el la aceeași vârstă.

Adolescența de azi, fundamental diferită

Uneori, recunosc, mă surprind întrebându-mă cm m-aș fi dezvoltat eu dacă aș fi fost adolescentă acum, într-o lume în care comparația socială este permanentă, în care validarea se măsoară în reacții publice, în care informația, pericolul, fricile globale și anxietatea - pandemii, conflicte, crize - ajung în timp real în telefonul unui copil.
Ca profesionist, cred că adolescența de astăzi este, în multe privințe, mai complexă decât era acum 20-30 de ani. Nu neapărat mai grea în mod absolut. Dar diferită prin tipul și intensitatea stresorilor.

Tulburările emoționale sau comportamentale nu sunt invenții moderne!

Când spunem „Pe vremea noastră nu era anxietate sau depresie, ADHD, autism...”, este important să facem o mențiune: tulburările emoționale, comportamentale sau de neurodezvoltare au existat dintotdeauna. Doar că astăzi ne este mai ușor să le recunoaștem, le măsurăm, le diagnosticăm. Studiile din ultimele două decenii arată creșteri ale simptomelor anxioase și depresive la adolescenți, în special după 2010, în paralel cu transformările digitale și sociale. În trecut, multe suferințe erau etichetate drept „nervi”, „sensibilitate” sau pur și simplu erau reduse la tăcere. Faptul că acum vorbim despre ele nu înseamnă că noi le-am inventat. Da, există uneori și riscul supradiagnosticării unor tulburări, dar asta este o altă discuție.

Creier, atenție și mediul digital

„Noi citeam, ei nu mai citesc.” Da, este adevărat, mediul s-a schimbat radical. Creierul adolescentului de azi procesează un volum informațional incomparabil mai mare, într-un ritm fragmentat. Vorbim de adaptare neurocognitivă. Că e bine sau rău, adevărul este că atenția este modelată de mediu. Provocarea pe care o avem este să îi învățăm cm să își construiască, să-și dezvolte atenție susținută într-un ecosistem care o fragmentează.

Disciplina nu înseamnă frică! Diferența dintre supraviețuire și dezvoltare sănătoasă:

Când aud în cabinet replica „Țipa mama la mine, mă mai și altoia și nu m-a mai traumatizat”, știu că vorbim, de fapt, despre felul în care definim disciplina. Pentru multe generații, disciplina a fost asociată cu frica: frica de pedeapsă, de umilire, de respingere.
Aici este esențial să facem o distincție clară între a supraviețui și a ne dezvolta sănătos. Mulți adulți au crescut în medii dure și sunt astăzi funcționali, responsabili, adaptați social. Așa este, adevărat, însă funcțional nu înseamnă neapărat lipsit de costuri emoționale.
Cercetările din neuroștiință arată că expunerea repetată la frică, umilire sau agresivitate activează sistemul de stres al copilului și influențează reglarea emoțională, imaginea de sine și tiparele de atașament. Un episod izolat de ridicare a vocii nu echivalează automat cu traumă. Însă un climat relațional dominat de teamă nu este inofensiv pentru sistemul nervos în formare.
Copilul poate învăța să se conformeze din frică, bineînțeles, dar conformarea nu este același lucru cu autoreglarea. Disciplina înseamnă structură, limite clare și consecvență, în vreme ce frica înseamnă activarea permanentă a mecanismelor de apărare. Prima construiește autonomie și responsabilitate. A doua produce adaptare defensivă.
Reziliența este capacitatea de a face față adversității, nu dovada că adversitatea a fost benefică. Diferența dintre supraviețuire și dezvoltare sănătoasă este, de multe ori, diferența dintre frică și siguranță relațională.

Responsabilizarea copilului nu apare din senin!

Cât despre „De prea mult bine sunt așa..”, aici atingem două teme diferite: sensibilitatea și responsabilizarea.
Sensibilitatea nu este un rezultat al confortului material. Este, în mare măsură, o trăsătură temperamentală. Unele sisteme nervoase sunt mai reactive, mai fine, mai sensibile la stimulare. Modelul bio-psiho-social ne arată că biologia, experiențele relaționale și contextul social interacționează permanent. Un copil poate fi iubit și totuși să fie anxios.
În același timp, este adevărat că responsabilitatea se învață. Implicarea copiilor în sarcini casnice de exemplu contribuie la dezvoltarea competenței și a eficienței personale. Însă trebuie ca părinții să înțeleagă că limitele, regulile și responsabilitățile trebuie introduse și menținute de adult. Nu, nu așteptăm să apară spontan, din inițiativa copilului! Funcțiile executive și autoreglarea sunt în plină maturizare în copilărie și adolescență. A aștepta ca un copil să își impună singur structură este nerealist. Responsabilizarea și autonomia se dezvoltă în interiorul regulilor și limitelor, nu în absența lor.
Autoritatea sănătoasă înseamnă structură predictibilă, consecvență și fermitate calmă. Un copil poate și e bine să învețe de mic să își strângă lucrurile, să ducă gunoiul sau să contribuie la viața familiei.

„Pe vremea noastră…” versus „Copiii de azi”. Ce nu vedem când comparăm generațiile?

Dacă privesc comparativ copilăria de acum 20-30 de ani și pe cea de azi, diferențele sunt structurale.
Copilăria de atunci era mai puțin organizată și mai puțin supravegheată. Mai mult joc liber, mai mult timp afară, mai multă autonomie fizică. Mai puțini stimuli digitali. Dar și mai multă rigiditate în exprimarea vulnerabilității și mai puțin acces la informații despre sănătatea mintală.
Copilăria actuală este mai programată, mai monitorizată, mai stimulată cognitiv. Există mai multă conștientizare legată de atașament și reglare emoțională. Părinții sunt, în general, mai implicați și mai preocupați de bunăstarea psihologică a copiilor lor. Acestea sunt câștiguri reale.
În același timp însă, timpul de joc liber a scăzut, autonomia fizică este mai redusă, iar expunerea timpurie la ecrane modifică tiparele de atenție și autoreglare. Presiunea legată de performanță începe mai devreme.
La adolescenți, diferențele sunt și mai vizibile. În trecut, viața socială era predominant offline. Conflictele rămâneau la școală, ritmul vieții era mai lent. Astăzi, adolescența se desfășoară într-un mediu hiperconectat: acces rapid la informație, comunități online, oportunități educaționale extinse - dar și comparație permanentă, presiune pe imagine, validare publică, expunere continuă la evenimente globale stresante.

Mai puțină competiție între generații, mai multă înțelegere

De aceea, având în vedere tot ce am scris mai sus, eu consider că întrebarea corectă ca părinte nu este „De ce sunt copiii de azi așa?”, ci „Cum îi ajutăm să crească echilibrat într-un context pe care nici noi nu l-am experimentat la vârsta lor?” Avem nevoie de o abordare empatică, dar cu limite și reguli și, mai ales, relații suficient de sigure între părinți și copii, așa încât ei să își poată construi reglarea emoțională într-o lume care îi solicită, probabil, mai mult decât ne-a solicitat pe noi.

Un instrument foarte valoros în acest proces este evaluarea psihologică. Ea reprezintă o modalitate obiectivă de a înțelege cm funcționează emoțiile, comportamentele și resursele copilului. Pentru mulți părinți, teama de a merge la psiholog vine din necunoaștere sau din frica că „se va pune o etichetă”. În realitate, evaluarea psihologică oferă claritate, ajută la identificarea punctelor forte, a dificultăților și la construirea unui plan concret de sprijin, adaptat fiecărui copil.
Astfel, mai mult decât să comparăm generațiile, ceea ce contează este să oferim copiilor noștri contextul, limitele și suportul necesar pentru a crește echilibrați, rezilienți și capabili să își gestioneze emoțiile într-o lume complexă și solicitantă.

Psiholog Oana Tabacu - Psiholog pentru copii și părinți

25/01/2026

„Cum a fost posibil?!” Pentru numele lui Dumnezeu! Vorbim despre niște copii! Despre vârste la care ar trebui să vorbim de joacă, școală și viitor, nu despre crime comise cu premeditare și cu sânge rece, droguri și linșaj!
Sunt părinte și nu pot merge mai departe cu gândul acesta fără să simt un nod în stomac și o teamă profundă pentru copiii noștri.

Sunt însă și psiholog care lucrează zi de zi cu copii și adolescenți și de aceea simt responsabilitatea să mă opresc, să respir și să pun în cuvinte acele mecanisme psihologice care trebuie privite în față dacă vrem să prevenim. Pentru că nu-mi doresc să găsesc justificări pentru comportamente ce nu pot fi justificate în nicio circumstanță, ci pentru a putea evalua corect și a interveni înainte ca un copil să rămână singur cu impulsurile lui, într-o lume și așa plină de riscuri.

În momente ca acesta, este ușor să cădem în explicații de tipul „copiii de azi sunt violenți”, „tehnologia i-a distrus” etc. Generalizarea este periculoasă, realitatea fiind mult mai complexă. Astfel de evenimente sunt rare, cei mai mulți copii și adolescenți nu sunt violenți și nu ajung să comită fapte extreme. Dar poate tocmai de aceea, atunci când se întâmplă, nu ne ajută să le privim doar ca pe ceva monstruos, de neînțeles, rupt complet de realitatea noastră. Astfel pierdem posibilitatea de a vedea semnalele și de a preveni alte tragedii.

Din experiența mea clinică, știu că astfel de situații nu apar peste noapte. De cele mai multe ori, ele se construiesc lent, în timp și pe baza unei combinații de factori: o vârstă vulnerabilă, emoții greu de dus, contexte familiale sau sociale complicate, lipsa sprijinului specializat, acces facil la substanțe... De multe ori, au existat semnale de alarmă cu ani înainte, doar că nu au fost recunoscute, au fost minimalizate sau puse pe seama vârstei.

Adolescența este o perioadă intensă, uneori copleșitoare. Emoțiile sunt trăite la extrem: furia, frustrarea, rușinea, nevoia de a aparține, nevoia de sens. Creierul adolescentului este încă în construcție, iar partea care ține de control, de anticiparea consecințelor și de reglarea emoțiilor se dezvoltă mai lent, în timp ce reacțiile emoționale și căutarea de senzații sunt foarte active. Asta nu scuză comportamentele violente, dar ne ajută să înțelegem de ce adolescenții pot reacționa impulsiv și de ce au nevoie de adulți care să fie prezenți, nu absenți sau doar critici.

Iritabilitatea constantă, retragerea, pierderea interesului pentru relații sau activități, impulsivitatea, dificultățile de a face față frustrării, opoziționismul sau comportamentele de risc sunt adesea semne că un copil se luptă cu ceva greu în interior. Consumul de substanțe la vârste tot mai mici nu poate fi separat de acest context, creierul adolescentului fiind vulnerabil la recompense rapide. Combinând toate acestea cu dificultăți emoționale nediagnosticate, se creează un teren extrem de periculos.

Ceea ce face diferența, aproape de fiecare dată, este mediul relațional. Un copil care are relații sigure cu adulții, limite clare, supraveghere reală și disponibilitate emoțională are mult mai puține riscuri. Acolo unde lipsesc aceste lucruri, vulnerabilitățile pot crește și pot scăpa de sub control.

Părinții pot ajuta enorm printr-o prezență constantă, prin structură și limite clare. Atașamentul securizant nu înseamnă permisivitate, ci capacitatea de a accepta emoțiile copilului, fără a accepta comportamentele periculoase. Înseamnă interes real pentru viața lui, online și offline, reguli clare legate de somn, ecrane, anturaj și substanțe.

Școala are, la rândul ei, un rol esențial. Dincolo de note și performanță, educația socio-emoțională, prevenția bullyingului și accesul real la consiliere psihologică pot face diferența. Datele arată că școlile care investesc în aceste direcții reduc semnificativ comportamentele agresive și riscurile asociate.

Iar ca societate, ar fi important să tratăm sănătatea mintală a copiilor ca pe o prioritate reală, nu doar ca pe un subiect care apare în spațiul public după tragedii. Accesul timpuriu la evaluare și intervenție psihologică poate fi una dintre cele mai eficiente forme de prevenție a violenței și a comportamentelor antisociale.

E bine să nu uităm că copiii noștri cresc în lumea pe care o construim noi pentru ei!

Psiholog Oana Tabacu

07/01/2026

De-a lungul timpului am învățat că schimbările care contează nu vin cu zgomot și nu se întâmplă brusc. Uneori apar discret, aproape pe nesimțite, și abia mai târziu realizezi că ceva esențial s-a schimbat.

Ziua mea de naștere mă găsește la cabinet, printre jucării, desene, întrebări care uneori ascund mai mult sens decât răspunsurile.

Dar tot îmi iau căteva momente în care să mă opresc puțin și să privesc cu recunoștință spre viața mea, spre familia mea, spre munca mea și spre toți cei care aduc curaj, înțelegere și încredere pe acest drum.
Vă mulțumesc tuturor!

26/12/2025

Poze de Crăciun pe rețelele sociale, familii zâmbitoare, brazi împodobiți, mese festive...
Crăciunul, poate mai mult decât orice alt moment din an, ne reamintește că familia nu este doar cea în care ne naștem, ci și cea care ne alege și pe care o alegem.
De aceea vreau să le mulțumesc tuturor părinților care și-au asumat rolul de părinte, chiar dacă viața nu i-a adus biologic în această relație. Pentru copii, voi sunteți adevărata magie a familiei.

Dacă și tu ești un astfel de părinte, textul acesta este pentru tine.
Iar dacă știi un părinte "din drag", poți să îi trimiți și lui acest text.

Crăciun fericit!

https://www.facebook.com/share/p/1AdAsnzkfn/

Sunt părinți biologici care își trăiesc rolul parental cu iubire profundă și responsabilitate firească. Există și situații în care acesta este resimțit ca o povară, ca o obligație copleșitoare, uneori chiar ca o pierdere a propriei vieți. Aceste realități coexistă, chiar dacă rareori sunt rostite cu voce tare.

În același timp, există adulți care nu au adus pe lume un copil, dar care aleg să fie părinți în sensul cel mai profund al cuvântului. Prin adopție sau prin asumarea copiilor partenerului. În limbajul curent îi numim părinte adoptiv sau părinte vitreg, termen care, din păcate, are o conotație rece și nedreaptă. Un termen mai potrivit ar fi poate părinte ”din drag”. Pentru că exact asta este: un adult care vine în viața unui copil printr-un act de asumare profundă și iubire.

Desigur, relațiile de acest tip nu sunt lipsite de provocări. Părintele „din drag” poate trăi îndoieli, nesiguranțe, temeri legate de locul său în viața copilului: „Oare am dreptul/am voie să fiu important pentru acest copil?”. Tocmai aici se joacă miza maturității relaționale: a rămâne prezent, chiar și atunci când atașamentul nu este imediat reciproc sau exprimat.
Copiii verifică siguranța relației, pentru că vor să afle dacă adultul vrea și poate să rămână chiar și atunci când îi este greu.

Sunt și copii care au unul sau doi părinți biologici atenți și prezenți și, în același timp, alții care intră în viața lor „din drag”. Pentru un copil, aceste iubiri nu se exclud. Se adună. Iar atunci când adulții pot sta laolaltă fără competiție, copilul este cel care câștigă. Diferite perspective ale iubirii și mai multă siguranță.

Din tot ce am aflat eu până acum, profesional și din viață, pot spune cu convingere că ceea ce crește cu adevărat un copil este calitatea relației, nu genetica. Iar iubirea unui părinte care alege conștient să fie, zi după zi, la bine dar mai ales la greu, are o forță aparte.

Poate că nu avem încă un cuvânt potrivit pentru acest părinte. Dar copiii îl recunosc fără dificultate. Îl simt. Și îl poartă cu ei, mult timp după ce au crescut. Aceasta este, poate, una dintre cele mai tăcute și mai puternice forme de a fi părinte.

25/12/2025

Sunt părinți biologici care își trăiesc rolul parental cu iubire profundă și responsabilitate firească. Există și situații în care acesta este resimțit ca o povară, ca o obligație copleșitoare, uneori chiar ca o pierdere a propriei vieți. Aceste realități coexistă, chiar dacă rareori sunt rostite cu voce tare.

În același timp, există adulți care nu au adus pe lume un copil, dar care aleg să fie părinți în sensul cel mai profund al cuvântului. Prin adopție sau prin asumarea copiilor partenerului. În limbajul curent îi numim părinte adoptiv sau părinte vitreg, termen care, din păcate, are o conotație rece și nedreaptă. Un termen mai potrivit ar fi poate părinte ”din drag”. Pentru că exact asta este: un adult care vine în viața unui copil printr-un act de asumare profundă și iubire.

Desigur, relațiile de acest tip nu sunt lipsite de provocări. Părintele „din drag” poate trăi îndoieli, nesiguranțe, temeri legate de locul său în viața copilului: „Oare am dreptul/am voie să fiu important pentru acest copil?”. Tocmai aici se joacă miza maturității relaționale: a rămâne prezent, chiar și atunci când atașamentul nu este imediat reciproc sau exprimat.
Copiii verifică siguranța relației, pentru că vor să afle dacă adultul vrea și poate să rămână chiar și atunci când îi este greu.

Sunt și copii care au unul sau doi părinți biologici atenți și prezenți și, în același timp, alții care intră în viața lor „din drag”. Pentru un copil, aceste iubiri nu se exclud. Se adună. Iar atunci când adulții pot sta laolaltă fără competiție, copilul este cel care câștigă. Diferite perspective ale iubirii și mai multă siguranță.

Din tot ce am aflat eu până acum, profesional și din viață, pot spune cu convingere că ceea ce crește cu adevărat un copil este calitatea relației, nu genetica. Iar iubirea unui părinte care alege conștient să fie, zi după zi, la bine dar mai ales la greu, are o forță aparte.

Poate că nu avem încă un cuvânt potrivit pentru acest părinte. Dar copiii îl recunosc fără dificultate. Îl simt. Și îl poartă cu ei, mult timp după ce au crescut. Aceasta este, poate, una dintre cele mai tăcute și mai puternice forme de a fi părinte.

24/12/2025

Pe lista mea pentru 2025, undeva între intenții bune și realism, era și acest gând: să fiu mai activă pe rețelele sociale, cu idei, psihoeducație, sprijin pentru părinți.
Nu s-a întâmplat chiar așa cm mi-am imaginat. Am fost mai mult acolo unde nu se vede: în spatele ușii de cabinet, în întrebările puse cu grijă, în deciziile luate fără grabă, în studiu și planuri gândite cu atenție, ajustate, reluate - partea invizibilă a profesiei, fără de care lucrurile nu ar fi nici etice, nici sigure.

Voiam deci să spun că nu am renunțat. Am fost prezentă, deși nu neapărat vizibilă. Am fost prezentă unde am simțit că era mai multă nevoie de mine: alături de copii care au venit în cabinet speriați, retrași sau copleșiți și care, treptat, au început să se simtă mai în siguranță în propria piele, de adolescenți în momente foarte dificile pe care i-am ajutat cu răbdare să-și înțeleagă emoțiile, să privească spre viață cu mai multă încredere. Am fost alături de părinți care au plecat din cabinet cu o înțelegere mai empatică a copilului lor și a propriului rol.

Privesc acum anul care se încheie, cu recunoștință și cu un zâmbet ușor obosit. A fost un an intens, cu multă muncă reală, din aceea care nu mai apucă să se transforme în story-uri, dar sper că rămâne în oameni. Acestea sunt, pentru mine, adevăratele reușite ale anului 2025 și motivul pentru le mulțumesc tuturor celor care au trecut prin cabinetul meu și, într-un fel sau altul, prin viața mea.

Pentru 2026 îmi doresc și vă doresc să fim mai blânzi cu noi înșine, să avem mai multă grijă față de ritmul și puterea noastră reale, mai puțină presiune de a face totul bine și mai puțină vinovăție când nu putem face tot. Mai multă grijă pentru sănătate.
Iar aici, pe pagină, promit prezență autentică dar atunci când voi putea.

Sărbători liniștite și un An Nou în care să aveți grijă de voi așa cm aveți grijă de cei dragi!

01/11/2025

„Unde găsesc cel mai bun psiholog de copii?”
Dacă ai ajuns să cauți „cel mai bun psiholog de copii”, probabil ai trecut deja prin momente de îngrijorare, încercări, poate chiar și prin sfaturi contradictorii sau evaluări care nu au ajutat prea mult.

Mulți părinți care ajung în cabinetul meu au fost în același loc: au căutat răspunsuri, au sperat, s-au străduit, și uneori au rămas cu mai multe întrebări decât soluții.
Cei mai mulți nu mă găsesc la prima căutare pe Google. Ajung aici după ce au întrebat, au ascultat recomandări de la alți părinți sau de la profesori care au văzut schimbări reale la copii. Iar întrebarea cu care vin aproape mereu e aceeași: „Cum știu că de data asta va fi mai bine?”

Un psiholog bun de copii nu are un răspuns-șablon. Are răbdare. Are ochi formați să vadă dincolo de comportamente și urechi antrenate să audă și ce NU se spune.
Răspunsul nu e într-o promisiune, ci într-un proces. Un proces care începe mereu cu o evaluare psihologică atentă, făcută cu răbdare și rigoare, pentru că succesul oricărei intervenții terapeutice depinde de cât de bine înțelegem copilul, nu doar de tehnicile pe care le folosim.

Aici intervine rolul unui psiholog clinician pentru copii care poate face o evaluare clinică serioasă. Un psiholog clinician bun alege instrumentele potrivite fiecărui caz, observă emoțiile, reacțiile, dinamica familiei, și știe că evaluarea nu se reduce la două teste și o concluzie rapidă. Deține licențe de utilizare pentru numeroase instrumente de evaluare psihologică pentru copii și știe să le interpreteze în contextul real al vieții copilului.
De modul în care integrează concluziile într-un plan terapeutic personalizat depinde succesul ulterior al terapiei. Procesul terapeutic e drumul, evaluarea psihologică e harta.

Cum găsești cel mai bun psiholog pentru copii? Caută un specialist care:
• are experiență și este specializat în lucrul cu copii și adolescenți (evaluare clinică și terapie pentru copii și adolescenți)
• este psiholog clinician și are și formare în psihoterapie potrivită pentru copii (cognitiv-comportamentală, joc terapeutic, sandtray, ABA etc.),
• utilizează metode validate științific,
• deține licențe de utilizare pentru o gamă largă de teste psihologice,
• comunică empatic, clar și transparent.

În cabinet, procesul terapeutic este unul viu. Fiecare copil aduce altă poveste, alt ritm, alt mod de a se deschide.
Uneori prin joacă, alteori prin tăcere. Îmi place enorm momentul acela în care observ cm copiii încep să se relaxeze, să zâmbească, să simtă că pot fi înțeleși. Acolo începe schimbarea.

Și uneori, cel mai frumos moment e simplu: copilul zâmbește la final și mă întreabă „Când mai vin?”

25/10/2025

În procesul terapeutic, ședința de încheiere este o etapă esențială, nu doar o formalitate. Studiile arată că o încheiere a procesului clară, pregătită și discutată, crește semnificativ șansele ca progresul să se mențină în timp.

Copilul învață să recunoască schimbarea, să o asume și să plece cu sentimentul că reușita îi aparține.
Este totodată o lecție despre finaluri sănătoase, în care poți spune „la revedere” fără să simți că pierzi ceva, pe cineva. Relația noastră rămâne parte dintr-o poveste care a avut un rost, un spațiu sigur în care copilul a crescut, s-a descoperit și a învățat că apropierea nu dispare odată cu distanța, ci se transformă în încredere în sine.

Pentru părinte, reprezintă un moment de reflecție și setarea unor repere realiste despre cm arată progresul emoțional al copilului.

Pentru mine, încheierea procesului este o etapă esențială, una în care aleg să mă retrag atunci când copilul e pregătit să meargă singur. Cred profund că terapia trebuie să aibă un început, un scop clar și un final asumat. Uneori, copiii revin pentru alte etape, alte provocări, alte momente de creștere. Și, de fiecare dată, sunt bucuroasă să-i reîntâlnesc, mai încrezători, mai stabili, mai aproape de sine.

Sunt recunoscătoare pentru toți copiii care-mi calcă pragul și pentru părinții care aleg să aibă încredere în mine și î procesul terapeutic. Fiecare întâlnire lasă o urmă, un sens profund, atât pentru ei, dar și pentru mine.

24/10/2025

Pe vremea „cheii la gât”, copilul stătea singur acasă, dar trăia printre oameni. Își lega șireturile, negocia reguli în fața blocului, învăța să cadă, să se ridice și să se descurce. Era singur, dar în contact cu lumea reală. Astăzi, copilul nu mai are cheia, dar are telefonul. Pare mai conectat ca oricând, însă e doar o impresie. Autonomia lui e digitală, fără antrenament al vieții ”reale”.
Ca psiholog care lucrează zilnic cu copii și adolescenți, văd din ce în ce mai des efectele acestei conectări false: tulburări de dispoziție, anxietate, comportamente autovătămătoare și o fragilitate emoțională crescută.

Studiile spun că adolescenții care petrec mai mult de 4–6 ore pe zi în fața ecranelor prezintă un risc semnificativ crescut de simptome depresive și anxietate. Alte cercetări recente arată o legătură directă între utilizarea excesivă a rețelelor sociale și creșterea riscului de comportamente suicidare, în special în rândul fetelor adolescente (Twenge et al., Clinical Psychological Science, 2023). În plus, jocurile video competitive online pot amplifica impulsivitatea și comportamentele de risc (Gentile et al., Journal of Adolescence, 2023).

În cabinet, aceste cifre se transformă în fețe reale, copii care suferă sau părinți care recunosc, obosiți că nu mai știu ce să facă. Care spun că la început, atunci când le-au pus în față ecranele, acestea păreau inofensive pentru copil. Iar pentru ei.... pentru ei erau ca o gură de oxigen. Aveau nevoie doar de puțină liniște. Însă nu știau că dincolo de liniștea aparentă, se ascundeau depresia, anxietatea, comportamentele autovătămătoare, riscul suicidar, dificultățile de atenție și adicțiile. Toate au același numitor comun: reglarea emoțională prin ecran.

Pentru că petrecerea timpului pe ecrane este de fapt, o strategie de coping. Și, pe termen scurt, funcționează, își face foarte bine treaba. Oferă distragere, dopamină și senzația de control. Răspunde rapid unor nevoi reale: plictiseală, singurătate, anxietate, nevoia de calm. Dar cu siguranță nu le rezolvă.

Ok, și ce e de făcut? Din perspectivă psihologică, soluția „Îi iau telefonul și gata!” rareori funcționează. Telefonul este deja un mecanism de reglare emoțională, chiar dacă dezadaptativ. Când îl scoți complet, fără să pui nimic în loc, creezi un gol psihologic. Iar copilul tău rămâne cu aceeași nevoie neîmplinită.
Ceea ce funcționează este înlocuirea treptată și conștientă. Oferă-i o altă formă de reglare: prezența ta calmă, o activitate fizică, o ieșire în aer liber, un joc cu alt copil, o conversație reală.
Dacă vrem să eliminăm o strategie de coping dezadaptativă, e esențial să o înlocuim cu una sănătoasă.

Este, de asemenea, mult mai ușor să previi decât să „vindeci”. Să nu oferi ecrane de la vârste foarte mici, sau să le limitezi, este infinit mai realist și mai blând decât să le interzici brusc în adolescență. În primii ani de viață, copilul are nevoie de reglare emoțională prin relație. Dacă ecranul devine sursa principală de calmare, creierul va asocia siguranța cu dopamina digitală, nu cu prezența umană. Această asociere devine ulterior un tipar automat, greu de rescris. Iar când, la adolescență, părintele interzice telefonul, nu face decât să declanșeze mecanisme de opoziție și sevraj comportamental, pentru că îi este luat singurul mod pe care îl cunoaște prin carr se reglează emoțional.

Ca parte din soluție, părinții apelează tot mai des la aplicații de control parental care permit monitorizarea timpului de ecran și stabilirea de limite, oferindu-le părinților senzația de siguranță și control. Însă realitatea clinică arată că adolescenții mai pricepuți reușesc adesea să ocolească restricțiile, găsind metode pentru a accesa aplicațiile sau jocurile interzise. Asta ne confirmă, dacă mai era nevoie, faptul că instrumentele tehnologice nu pot înlocui niciodată prezența activă, discuția deschisă și strategiile reale de reglare emoțională.

Copiii generației ”cu cheia de gât” au învățat să se descurce singuri acasă, să găsească soluții. Dar au trăit și ei absența părinților. Copiii din generația cu telefonul în mână sunt, la rândul lor, inteligenți, curioși, creativi și foarte rapizi. Au acces la informație, la educație, la diversitate. Plătesc însă prețul unei conectări digitale, unei căutări continue care obosește psihic și fragilizează emoțional.
Ambele generații au avut resurse, dar și lipsuri. În ambele perioade, copilul a învățat să se adapteze cm a putut. Poate tocmai aici e lecția: nu tehnologia sau cheia au fost problema, ci absența relației vii.

Discuțiile de zilele acestea despre legea ”majoratului digital” ne amintesc că, deși foarte utilă în principiu, nu poate înlocui prezența constientă a adultului în viața copilului, educația emoțională și implicarea reală.
Eu cred că nu e nevoie de o lume fără ecrane pentru copiii noștri, ci de una în care adulții știu să fie mai prezenți decât algoritmii.

11/09/2025

Din perspectiva psihologiei dezvoltării, tăcerea adolescentului nu e lipsă de iubire sau de respect. Este, de cele mai multe ori, un pas firesc în procesul de separare și autonomie. Creierul adolescentului caută mai multă independență, dar tot are nevoie de siguranță emoțională.

Un adolescent care nu vorbește încă are nevoie să știe că ești disponibilă și calmă.
Trebuie să știi că:
- Întrebările insistente sau tonul critic cresc rezistența.
- Spațiul, răbdarea și validarea sunt mai eficiente decât interogatoriul.

Cercetările arată că adolescenții care simt că părinții le respectă intimitatea sunt mai predispuși să vină singuri către aceștia și să povestească.
În loc de „spune-mi tot”, încearcă să-i spui „sunt aici când vrei să vorbești”. Și chiar rămâi disponibilă.

Ai obosit să auzi sfaturi contradictorii?
Informațiile de aici vin de la un psiholog cu experiență reală în lucrul cu adolescenții și părinții.

Distribuie această postare dacă știi un părinte care are nevoie să audă asta.