Psihoterapeut Ioana Olărașu

12/04/2025

Iubirea, dincolo de proiecție

Suntem răniți și ne vindecăm în relații, aceste matrici sufletești care înfloresc sau ofilesc naturalul fiecăruia dintre noi. Cu adevărat fiecare cerere de suport terapeutic pornește de la o formă de suferință. Există o mare nevoie de a „înțelege” suferința și de o așeza într-o logică rapidă pentru a evita reîntâlnirea cu ea, deși cheia transformării constă tocmai în a ne lăsa să simțim, în mod conștient. Suferim pentru că avem nevoie de experiențe relaționale suficient de bune pentru a deveni și, de cele mai multe ori, ajungem să nu le trăim atunci când avem cu adevărat nevoie. Primele răni sunt cele mai adânci, cele care ajung să se transpună în dinamici inconștiente care se repetă proiectiv în relațiile ulterioare.

Nu există proces de individuare care să-l excludă pe Celălalt. Jung afirma într-unul dintre seminariile sale (1988): „Individuarea este posibilă numai cu oameni, alături de oameni. Trebuie să realizezi că ești o verigă dintr-un lanț, nu un electron suspendat undeva în spațiu sau plutind în derivă prin univers. Ești parte a unei structuri atomice, iar acea structură atomică este parte a unei molecule care, împreună cu altele, formează un corp.”

Iubirea este una dintre cele mai profunde nevoi umane.
Însă cm o putem cunoaște cu adevărat, din interior?
Iubim oare, cu adevărat, de fiecare dată când afirmăm că o facem? Sau este un efect al fascinației față de familiarul care ne-a rănit cândva și pe care tânjim ca de data asta, prin repetiție, să îl vindecăm?
Iubim oare, cu adevărat, oamenii de lângă noi sau ne atașăm de speranța legată de modul în care ne-ar plăcea sau sperăm ca ei să fie?

Pare că măsura iubirii pe care o putem oferi este iubirea pe care am primit-o și am simțit-o la rândul nostru, încă de la începutul existenței noastre, când am învățat implicit să ne privim pe noi înșine prin ochii mamei.

Privirea este începutul posibil al iubirii, în toate formele ei. Cele mai puternice momente de transformare le-am observat atunci când oamenii s-au simțit văzuți în suferința lor. Atunci lacrimile inundă priviri și fac loc conexiunii umane prin întâlnirea în suferința care ne leagă tacit pe noi toți, chiar dacă îmbracă forme diferite.
În esență, avem cu toții nevoie să împărtășim suferința trăită în fața unor inimi dispuse să ne vadă, pentru a da la o parte gândul că suntem singuri în durerea noastră. Când punem în relație adevăruri dureroase despre noi înșine, când ne lăsăm văzuți în vulnerabilitatea noastră, facem un pas decisiv spre propria întregire și umanitate.

Marie Louise von Franz vorbește despre capacitatea de a vedea și simți unicitatea unei persoane și de a o iubi pentru asta. Nu îl putem vedea pe Celălalt cu adevărat fără a ieși din hățișul propriilor proiecții și prejudecăți, prin asumarea propriului proces de individuare, călătoria interioară de autocunoaștere care extinde abilitatea de a ne vedea și simți pe noi înșine drept persoane unice, diferențiate și, totodată, în relație. Capacitatea de a iubi este dincolo de rațional și de voință.

Iubirea la care ea se referă nu este roz, cu inimioare și mereu indulgentă, ci o iubire care nu se teme să devoaleze inautenticitatea celuilalt atunci când o simte. Nu într-un mod pătimaș sau acuzator, ci empatic, pentru că fiecare inautenticitate este în primul rând o trădare de sine. Astfel, o persoană are ocazia să se vadă pe sine prin ochii celuilalt și să descopere ce e adevărat pentru sine însuși. O astfel de iubire umană vindecă și întregește, pentru că deschide posibilitatea transformării profunde.

Există, prin contrast, și „iubiri” care fragmentează în interior, alimentate de dinamici inconștiente care mențin funcționarea frântă a psihicului, de exemplu cedarea presiunilor de a se conforma anumitor așteptări exterioare contrar naturalului propriu aparent de dragul celuilalt și, în esență, din propria teamă de respingere.

Pe măsură ce devenim mai conștienți de noi înșine, avem ocazia să ne retragem proiecțiile (mecanisme inconștiente de protecție). Atunci când reușim să vedem mai mult din noi înșine, să aducem ceva din lumina conștientului în zonele umbroase ale psihicului, să ne (re)cunoaștem suferința, se deschide posibilitatea de a ajunge la celălalt mal, malul de pe care îl putem vedea (și) pe Celălalt, pentru că am reușit să facem asta cu noi înșine. Dacă ne putem vedea și simți pe noi înșine, îl putem vedea și simți pe celălalt. Și putem iubi. Cu adevărat.

Gândul zboară la Povestitorul Inuit menționat de Donald Kalsched în cartea sa, „Trauma și Sufletul”. Cu un ochi închis și unul deschis, figura privește simultan către interior, către imaginile care apar din inconștient și către exterior, către concretețea realității materiale și a relațiilor interumane, unind cele două lumi prin dialog și împletind un sens.

13/03/2025

Ginkgo Biloba, arborele care îmi spune tot timpul o poveste

Îmi amintesc prima întâlnire cu prețioasele frunze, delicate și totodată mărturii de netăgăduit ale rezilienței. Eram în perioada primei formări în psihoterapie, cu aproape zece ani în urmă, și venise momentul să folosim artgenograma, un instrument terapeutic de explorare a dinamicilor familiale inconștiente. Aveam de ales câte un simbol/ o imagine pentru a reprezenta fiecare membru al familiei și a crea prin mijloace artistice un arbore familial.

Plimbându-mă pe aleile Grădinii Botanice, într-o adiere de toamnă, privirea mea s-a odihnit asupra acestor frunze desprinse parcă din altă lume. Urma să descopăr mai târziu că Ginkgo Biloba este o fosilă vie, neschimbat de 270 milioane de ani.
Pentru mine, frunzele erau mici comori cu nervuri filigranate, fin trasate pe forma unei aripi, fluture sau evantai. Mă fermeca individualitatea lor: unele erau pline, cu margini ondulate, altele aproape frânte la mijloc. Deschiderea evantaiului frunzei varia. Cele micuțe îmi păreau bijuterii. Le-am cules cu conștiinciozitate, mirată de galbenul solar pe care îl captaseră printre nervurile lor la întâlnirea cu inevitabila metamorfoză de toamnă.

Am ales să conturez arborele familial din frunze de Gingko. Explorarea care a urmat în context terapeutic m-a ajutat să descopăr că felul în care alesesem frunzele pentru a reprezenta fiecare membru al familiei releva ceva semnificativ pentru modul în care ei se așezau în interiorul meu. Au apărut insighturi și am conștientizat, de exemplu, că persoana pentru care alesesem o frunză aproape frânta realizase totodată un efort de întregire la nivel familial, reușind să reziste astfel fragmentării. Paradoxul a confirmat o dată în plus jocul polarităților, imposibil de observat dintr-o perspectivă unilaterală, iar eu aveam să descopăr apoi că arborele de Ginkgo a supraviețuit atacului nuclear de la Hiroshima.

Bucuria de a admira acest arbore nu s-a stins, în timp ce descopeream alte informații interesante despre această specie, cm ar fi faptul că arborii au genuri diferite. Am continuat să adun frunze și să le păstrez pe pânzele pe care le-am pictat mai târziu, întâlnindu-le cu fluiditatea culorilor acrilice și cu volatila foiță aurie, într-un gest creativ care a devenit un fel de Kintsugi personal, cu frunze uscate în loc de crăpături.

Când am amenajat spațiul cabinetului mi-am dorit mult să am în grijă și să cresc doi arbori de Ginkgo Biloba. În ultimii trei ani continuă să mă suprindă cu abilitatea lor de a se adapta și de a renaște, an de an: fiorul mugurilor, lăstarii noi apăruți, fragilitatea frunzelor crude și felul în care se desfac într-un buchet verde.

De obicei observ schimbările în timpul dintre ședințe, ca un reminder blând că transformarea este un proces natural. Similar, observ cm schimbările și așezările interioare apar în spațiul dintre ședințe, când procesul terapeutic ajunge să fie interiorizat gradual: „M-am gândit la ce ai spus tu/ la ce am discutat..”. De fapt, nu e vorba despre mine, ci despre terapeutul interior cu care Eul începe să dialogheze mai des, prin intermediul relației terapeutice. Asta face ca esența procesului terapeutic să fie întâlnirea sinceră cu propria interioritate, între Eu și Inconștient, ceea ce în timp construiește legături între elemente inițial disparate.

Chiar dacă paradoxul transformării nu poate fi tradus prin cuvinte, pentru mine are ceva din semnificația pe care mi-o inspiră acest arbore surprinzător: regăsirea puterii de a renaște prin asumarea vulnerabilității.

10/03/2025

Nu există o rețetă magică de a descoperi sentimentul firescului personal, pentru că o astfel de trăire nu poate fi cunoscută cu adevărat altfel decât din interior.

Psihanalista Nancy McWilliams oferă câteva repere de bine interior pe care să le urmărim în propriul proces terapeutic, menit să ne ajute să ne întâlnim conștient cu realitatea noastră interioară.

De la dezvoltarea unui stil de atașament sigur, la dobândirea rezilienței și a sentimentului autonomiei în propria viață, la conturarea unei stime de sine realiste, recuperarea vitalității și acceptarea a ceea ce nu poate fi schimbat - trecând prin doliul idealului imaginat, la dezvoltarea capacității de a iubi, munci și… a ne juca, sensul este umanizarea experiențelor de viață, îmblânzirea durerii din poveștile de viață ale fiecăruia dintre noi.

Din păcate, prea des puterea personală este înțeleasă drept rigiditate. Un Eu puternic nu este echivalentul unui bloc de piatră, rodat în timp de înghețurile care îl fragilizează încet, dar sigur, până la fărâmițare. Un Eu puternic este flexibil, asemenea unei ramuri de salcie care poate rezista vântului puternic fără a fi frântă.

Privind în cheie psihodinamică, rigiditatea derivă din funcționarea bazată pe mecanisme de apărare (care la un moment dat au avut rolul lor salvator în psihic, dar care în timp devin restrictive și împiedică individuarea, respectiv funcționarea psihicului ca întreg). Pe de altă parte, premisa dezvoltării flexibilității și a unui Eu cu adevărat puternic este asumarea întâlnirii conștiente cu greul vieții și cu durerea pe care ne-am obișnuit să o ascundem de noi înșine.

Salcia rezistă pentru că este în firescul ei „să se lase” în voia vântului fără a se abandona. Putem oare să tindem și noi, la rândul nostru, să facem ce putem mai bine într-o situație dificilă, sprijinindu-ne pe propriile valori și pe încrederea pe care am dobândit-o până acum în propria viață (care ne-a purtat inevitabil și prin momente care ni s-au părut imposibile și pe care totuși le-am depășit sau cel puțin supraviețuit)?

Psychotherapist Nancy McWilliams teaches about the qualities of mental health. Nancy McWilliams teaches at Rutgers University’s Graduate School of Applied & ...

24/02/2025

Iarna de care avem nevoie

Priveliștea săptămânii trecute de la fereastra cabinetului a deschis o nouă pagină de reflecție, țesută fir cu fir de liniștea fulgilor care se așezau imponderabil asupra orașului. Am întrezărit pe alocuri liniștea și în privirea oamenilor care s-au așezat pe fotoliul din fața mea, ușurați parcă de dovada incontestabilă a iernii care își depunea nestingherită mărturia dincolo de frustrările legate de traficul și așa agitat al orașului, de bălțile inevitabile de la trecerile de pietoni sau de trotuarele impracticabile. Ningea ca într-un glob de sticlă cu iz de poveste, iar asta părea să aducă un oftat de ușurare.

Mi-am amintit de ceea ce am citit cândva la Marie Louise von Franz, care povestea despre un moment în care se pregătea să scrie o lucrare, însă cuvintele refuzau să iasă la suprafață. Era iarnă în interiorul ei, o perioadă în care energia psihică se reașeza, iar singurul lucru rămas de „făcut” era să aștepte, să acorde timpul necesar transformării, conștientă de necesitatea lui.

Acest lucru este dificil de realizat pentru că implică exercițiul renunțării la supremația poziției Eu-ului în psihicul nostru, respectiv că nu poate fi „doar cm vrem noi”, chiar dacă ne simțim îndreptățiți să cerem asta.
Înseamnă să avem în vedere că „nu suntem singuri în casa noastră” așa cm spunea Jung, referindu-se la relația dintre Eu și Inconștient.
Înseamnă să admitem că nu tot ceea ce realizăm este exclusiv rezultatul unui efort de voință, ci mai degrabă o împletire de factori (conștienți și inconștienți) care nu pot fi controlați în totalitate, așa cm ne-am dori.
Înseamnă să putem acorda spațiu trăirilor asociate acestei perspective, pentru că simpla înțelegere rațională nu ține loc de integrare.
Astfel, putem da curs efortului conștient de a tolera și, ulterior, de integra mai mult din contrariile din interiorul nostru. Când pulsiunile din interior ne împing în două direcții opuse, înțelept este să așteptăm formularea celei de-a treia variante, care nu poate să se ivească onest altfel decât din interior, ca o primăvară.

Cu adevărat iernile interioare sunt cel mai greu de suportat. Pare că nimic nu se mișcă, soluțiile „magice” își arată adevărata față, iar întâlnirea cu înfricoșătoarea neputință devine inevitabilă. Este greu să ne lăsăm să o simțim, să o metabolizăm, mai ales singuri. Și este posibil să căutăm un nou mod de a ne păcăli pe noi înșine, să evităm iar și iar să ne suferim suferința legitimă, chiar dacă știm de la natură că iarna rădăcinile se întăresc, capătă profunzime și pregătesc primăvara mult așteptată. Pământul este purtătorul activ al promisiunii de reînnoire. Avem nevoie (și) de iernile individuării noastre.

Când trăim conștient iarna, neputința, durerea,
facem cu adevărat loc primăverii în viața noastră, bucuriei, calmului, iubirii
înlăuntru și în afară.

17/02/2025

prilej de introspecție:

”O decizie corectă
este bună
și pentru tine
și pentru alții.”

Lavinia Bârlogeanu prof. univ. dr. la Facultatea de Psihologie si Stiintele Educatiei din cadrul Universitii Bucuresti, psihoterapeut și autor de cărți, este...

21/01/2025

Summary
by Salman Akhtar

Deprivation precedes greed.
Rage follows humiliation.
Vanity masks hollowness.
Glamour seeks solace.
Lust blinds reason.
Logic mutes passion.
Envy spoils admiration.
Pity harbors disgust.
Ambition corrupts talent.
Surprise implies innocence.
Learning acknowledges ignorance.
Guilt accompanies gratitude.
Humility respects history.

Love sustains all.

[from „Between Hours: A Collection of Poems by Psychoanalysts”]

20/01/2025

Norii,
asemenea pescărușilor,
apun grijile de pe fruntea zilei.

17/01/2025

despre „Perfect Days“ îmi vine să spun că e o bijuterie.
Timpul „perfect“ pare să aparțină fie trecutului sau viitorului, însă „autorul“ ne tot șoptește:
„Next time is next time. Now is now./
Data viitoare e data viitoare. Acum e acum.“

Este o poveste de iubit pentru că ne cruță cu tandrețe de ploaia acidă de stimuli cu care am învățat să ne obișnuim și lasă să respire tocmai esențialul uitat: că este încă loc pentru Suflet, că poate fi regăsit acolo unde ne așteptăm mai puțin, în rutina aparent plictisitoare a propriilor noastre vieți, că putem face aceleași lucruri cu ochi noi învățând să iubim însăși viața, iar asta întoarce fața suferinței către bucuria de a fi.

Ca și cm în fiecare clipă s-ar ascunde un haiku de necuvinte, mărturisind farmecul uitat al simplității, regizorul Wim Wenders ne dăruiește câteva traduceri ale frumuseții pe care o descifrează.

Nu e o frumusețe străină, din contră.
Este frumusețea posibilă
a vieții fiecăruia dintre noi.

Hirayama seems utterly content with his simple life as a cleaner of toilets in Tokyo. Outside of his very structured everyday routine he enjoys his passion f...

16/01/2025

Vremurile pe care le trăim poartă amprenta desacralizării. Recunoaștem în noi înșine tendința de a obiectifica lumea în care trăim: oameni, lucruri, experiențe ajung să fie folosite în scopuri egoiste. Astfel, Eul capătă iluzia controlului în încercarea sa de a trăi numai pe orizontală.

Drumul pe care suntem chemați să pășim nu este unul al individualismului, ci al comunicării cu aproapele în care ne recunoaștem.

Annick de Souzenelle aduce în prim plan necesitatea răului și a provocărilor în devenirea noastră, având ca scop alchimizarea maturității noastre.

[toc format="numbered"] Annick de Souzenelle scrie viu si ne invita dincolo de dogma, acolo unde relatia noastra cu Dumnezeu poate renaste. La cei 100 de ani ai ei, ne inmaneaza un testament pretios, un manunchi de chei menite sa ne ajute sa traim cu sens, in legea vocatiei divine a fiecaruia

01/05/2023

Spațiul terapeutic 🌿