19/09/2025
Au existat odată fete crescute în tăcere. Li s-a spus de mici că vocea lor e prea tare, că dorințele lor sunt prea mult, că lacrimile lor trebuie șterse repede, pentru a nu deranja. Au învățat să își strângă mâinile la piept și să dea din cap în semn de aprobare, chiar și atunci când inima le spunea altceva.
Au fost crescute să fie cuminți, ascultătoare, supuse. Au învățat să se așeze pe marginea vieții și să lase pe alții să decidă. Și așa, pas cu pas, și-au pus aripile în sertare, sperând că într-o zi le vor deschide.
Dar viața de adult le-a arătat că ascultarea oarbă nu aduce liniște, ci dor gol. Și atunci au început să caute. Întâi cu frică, apoi cu curaj. Au descoperit că vocea lor are putere, că dorințele lor au valoare, că “nu” poate fi o punte spre libertate și nu o poartă închisă.
Și-au scos aripile din sertar, șifonate, dar vii. Au început să le întindă, chiar dacă tremurau. Și-au dat voie să greșească, să se ridice, să spună ce simt, să trăiască așa cm simt.
Iar cumințenia impusă s-a transformat, încet, în înțelepciune aleasă. Din ascultare au făcut selecție, din supunere au născut libertate. Și-au înțeles, în cele din urmă, adevărul simplu: că nu e nimic mai frumos decât să fii tu însăți.
