Psiholog Adriana Barabulea

22/12/2025

Poate că, în timp ce privești cm luminile de Crăciun clipesc într-un ritm pe care doar inima ta îl înțelege cu adevărat, te poți întreba, cu o curiozitate blândă, ce înseamnă de fapt să primești.

Nu știu dacă vei observa astăzi, sau poate mâine, cm mintea ta începe să lase deoparte acele lucruri pe care credeai că le vrei... pentru a face loc, pur și simplu, acelor lucruri de care ai nevoie cu adevărat. Pentru că, vezi tu, natura are un mod ciudat de a așeza zăpada exact acolo unde pământul are nevoie de liniște.

Și în timp ce asculți sunetele acestei sărbători, poți lăsa mintea ta inconștientă să răsfoiască amintirile tale, ca pe o carte veche, găsind acele momente în care un lucru neașteptat s-a dovedit a fi exact piesa de puzzle care lipsea.

Nu trebuie să depui niciun efort ca să înțelegi cm se simte mulțumirea. Poți doar să permiți acestui Crăciun să îți aducă nu ceea ce cauți, ci ceea ce te găsește pe tine. O stare de bine care se instalează de la sine... o claritate care apare ca dimineața de după ninsoare... sau poate doar acea liniște profundă care îți șoptește că ești exact unde trebuie să fii.

Așa că, lasă-te surprins de cât de ușor este să primești ceea ce sufletul tău știe deja că merită.
Crăciun fericit, într-un mod care să fie doar al tău.

15/12/2025

Pornind de la o întrebare profundă a lui Gabor Maté, mă întreb și eu cât din mine trăiește și cât din mine funcționează?

Există oare o lume pe care o navigăm în întregime în cap, dar care a uitat de inimă? O lume în care excelența stă doar în eficiență, iar nu în prezența autentică?

Așa cm ne amintește Dr. Maté, am putea confunda oare forța cu invulnerabilitatea? Poate că demnitatea nu constă în a nu-ți arăta slabiciunea. Poate că demnitatea adevărată constă în a-ți onora umanitatea.

Cum ar fi dacă am permite ca viața noastră să fie o autenticitate trăită, nu doar gândită?

Este un proces fascinant, cel al reîntregirii. Să ne amintim că, oricât de ageră ne-ar fi mintea, mintea nu poate înlocui inima. Echilibrul fin este cel care ne permite să fim întregi, nu doar eficienți.

Cum arată acest echilibru pentru tine, astăzi?

Reflecții inspirate de Gabor Maté în " Când corpul spune nu "

"

27/11/2025

Povara invizibilă a femeii care face totul
În agitația sărbătorilor, când luminile pâlpâie și cântecele răsună, o scenă familiară se repetă în multe cămine: femeia, figura centrală a pregătirilor, se mișcă într-un vârtej de sarcini. De la gătitul elaborat la împachetatul cadourilor și curățenia impecabilă, totul pare să cadă pe umerii ei. Fără să se plângă, fără să ceară ajutor, adesea pentru că nu știe cum, nu vrea sau nu poate. Este o luptă interioară tăcută, o povară invizibilă purtată cu demnitate și, adesea, cu o singurătate profundă.

Această dinamică se extinde și la generațiile anterioare. Gândiți-vă la mamele sau bunicile care, în vizită la fiii sau fiicele lor, nu pot sta locului. Mâinile lor sunt mereu ocupate: aranjează, curăță, spală, pregătesc mâncare. Ele uită, adesea, să adreseze întrebări simple, dar esențiale, precum "Ce mai faci?", pentru că lista de "treburi de făcut" este interminabilă, oriunde s-ar afla. Această incapacitate de a se opri, de a se așeza, este adesea profund înrădăcinată în teama de judecată: "e leneșă, nu-și ajută copiii", "egoistă, numai la ea se gândește", "ce mamă!". Rușinea de a sta este, de fapt, rușinea de a exista fără o sarcină de îndeplinit, fără a demonstra constant că ești utilă, că meriți să exiști.

Din perspectivă psihologică, acest comportament poate fi înțeles prin mai multe lentile:

Rolurile de gen tradiționale: Societatea a impus, de-a lungul timpului, roluri clare pentru femei, asociindu-le cu grija pentru cămin și familie. Chiar dacă societatea a evoluat, ecourile acestor așteptări persistă subconștient.

Perfecționismul și presiunea internă: Multe femei dezvoltă un perfecționism accentuat, simțind că trebuie să facă totul impecabil pentru a fi "bune" în ochii celorlalți sau în proprii ochi. Presiunea este, în mare parte, auto-impusă, dar alimentată de mesaje sociale subtile.

Dificultatea de a cere ajutor: A cere ajutor poate fi perceput ca un semn de slăbiciune sau incompetență. Femeile pot simți că, dacă cer ajutor, își pun în pericol imaginea de "super-femei" sau mame dedicate.

Frica de a fi judecată: Teama de a fi etichetată ca "leneșă" sau "egoistă" este o sursă puternică de anxietate. Această frică le împiedică să se relaxeze și să se bucure de prezent, transformând fiecare moment într-o oportunitate de a-și dovedi valoarea prin muncă.

Valoarea de sine legată de utilitate: Pentru multe femei, valoarea personală este strâns legată de capacitatea lor de a fi utile, de a contribui activ. A sta degeaba poate declanșa sentimente de inutilitate și, implicit, de scădere a stimei de sine.

Mamele care au fost crescute cu aceste mentalități transmit, adesea, inconștient, aceste tipare fiicelor lor, perpetuând un ciclu de supra-responsabilizare și eforturi tăcute.

Este esențial să recunoaștem și să validăm aceste lupte interne. Să ne întrebăm: ce s-ar întâmpla dacă am permite femeilor din viața noastră să se odihnească? Dacă le-am asigura că valoarea lor nu este definită de numărul de sarcini îndeplinite, ci de simpla lor prezență, de afecțiunea și înțelepciunea pe care le aduc? Să spargem acest ciclu al "rușinii de a sta" și să le oferim spațiul de a fi pur și simplu, fără a fi nevoite să dovedească constant utilitatea lor.

25/11/2025

Valoarea noastră nu stă în numărul de sarmale
Sărbătorile vin, și odată cu ele, se reactivează acea voce interioară, învățată de la societate, mamă sau bunică: o femeie "bună" nu stă niciodată.

Am fost condiționate să credem că valoarea noastră se măsoară în termeni de productivitate, eficiență și muncă neîntreruptă. Această mentalitate ne împinge să facem, să gătim, să curățăm, să organizăm până la epuizare, ignorând semnalele clare ale propriului corp. Ne amintim de sintagma "când nu mai pot, mai pot puțin", dar uităm că această forțare ne lasă fără resurse esențiale: căldura, blândețea și capacitatea de a ne bucura.

Astfel, casa noastră, care ar trebui să fie un spațiu de odihnă, echilibrare și bucurie, devine un al doilea loc de muncă, extins și solicitant, pentru că "treaba nu se termină niciodată". A scăpa de praf sau de un teanc de vase nespălate ajunge să fie prioritar față de un moment de liniște sau o oră de somn.

De ce? Pentru că acea șoaptă — "Ce faci, stai? Ai terminat treaba?" — răsună în mintea noastră ca o judecată. Ne este frică să fim văzute ca fiind "leneșe" sau "nepotrivite".

Dar ce ar fi dacă de sărbători am rescrie această regulă? Să ne reamintim: Valoarea noastră nu stă în cât de strălucitoare este podeaua sau în numărul de feluri de mâncare gătite perfect. Valoarea noastră stă în prezența noastră, în capacitatea de a iubi, de a fi calde și de a ne bucura de conexiunea cu cei dragi.

A ne odihni nu este lene. Este o necesitate. Este o investiție în resursele necesare pentru a fi cu adevărat prezente, nu doar ocupate.

În acest sezon, alegeți bucuria în locul epuizării. Alegeți odihna în locul perfecțiunii. Care este lucrul cel mai mic pe care îl puteți lăsa deoparte pentru a vă oferi un moment de liniște?

23/11/2025

Cum mă pregăteam de sărbători în copilărie

Amintirile sărbătorilor de iarnă din copilărie sunt ca niște artefacte fragile, prăfuite de timp, dar care, odată atinse, eliberează un vârtej de emoții complexe. Nu era doar despre bradul împodobit sau cadourile strălucitoare, ci despre o întreagă paletă de trăiri interioare, un dans subtil între speranță și angoasă, nerăbdare și, uneori, o dezamăgire tăcută.

Îmi amintesc cu o claritate aproape dureroasă acea febră a așteptării, un fel de dulce tortură care începea încă din noiembrie. Fiecare zi care trecea era o promisiune, o mică adăugare la un scenariu ideal pe care mintea mea de copil îl construia cu migală. Dorințele mele erau simple și pure: un avion anume, o jucărie care părea să dețină cheia fericirii absolute. Și, în spatele acestor dorințe materiale, se ascundea o dorință și mai profundă: aceea de a fi văzut, înțeles, iubit în mijlocul acelei magii.

Dar, pe lângă această anticipare luminoasă, exista și o umbră. O umbră a nesiguranței, a acelei senzații că prezența mea, dorințele mele, ar putea fi o povară. Uneori, oboseala părinților, presiunea muncii și a pregătirilor, se traducea în replici involuntare care, deși nu intenționate, se imprimau adânc în sufletul meu de copil. "Nu mai cere atâta", "Vezi cât de multe avem de făcut", sau un oftat prelung, toate acestea puteau stârni o vinovăție nefondată, o senzație de a fi "nefolositor" sau chiar "inutil". Paradoxul era că, în timp ce eu speram la magie, ei erau cufundați în realitatea prozaică a organizării ei, iar uneori această realitate se ciocnea de fantezia mea.

Cu toate acestea, erau și momente de o puritate absolută, când o simplă îmbrățișare sau o privire blândă mă făceau să mă simt cel mai norocos copil din lume. Atunci dispărea orice urmă de îngrijorare, înlocuită de o liniște profundă și o bucurie copleșitoare. Simțeam că aparțin, că sunt prețuit, că toate dorințele mele, fie ele îndeplinite sau nu, erau validate de iubirea lor.

Dezamăgirile erau rare, dar acute. Însă, cea mai profundă dintre ele a venit când avionul meu mult dorit, pe care îl prețuiam mai mult decât orice, a fost stricat de o persoană dragă, din neatenție sau, poate, din joc prea zgomotos. Nu era despre obiectul în sine, ci despre fractura acelei mici lumi perfecte pe care mi-o construisem. M-am simțit incredibil de tristă, o tristețe care părea să nu se mai termine, o dezamăgire care mi-a copleșit inima mică, lăsând un gol dureros. Chiar și această dezamăgire a fost parte a procesului de creștere, o mică lecție despre ceea ce înseamnă a trăi și a naviga prin complexitatea emoțiilor umane.

Acum, privind în urmă, înțeleg că acele sărbători erau o oglindă a vieții în miniatură: un amestec de lumini și umbre, de bucurii exaltante și mici tristeți, de așteptări și acceptare. Ele m-au învățat, într-un mod subtil, despre vulnerabilitate și reziliență, despre importanța conexiunii umane și despre cum, chiar și în imperfecțiunile lor, amintirile devin fundația a ceea ce suntem astăzi.

Cu ce emoții vă amintiți voi sărbătorile copilăriei? Aștept să citesc poveștile voastre. `

05/11/2025

03/11/2025

Există oameni care învață despre suferință din cărți. Și există oameni care o înțeleg pentru că au simțit-o devreme, poate în liniștea unei familii care cerea mult și spunea puțin. Eu sunt dintre aceia care au învățat să devină blânzi după ce au fost, o vreme, foarte exigenți — mai ales cu ei înșiși.

Sunt psiholog și psihoterapeut format în terapia cognitiv-comportamentală, Schema Therapy, terapie de cuplu și familie. Ce fac în cabinet nu este despre a repara oameni. Este despre a crea un spațiu unde ei pot învăța să-și audă vocea autentică, chiar și atunci când e acoperită de vechi tipare, vinovăție sau nevoia de a fi "suficient".

Cred că vindecarea nu înseamnă să devii altcineva, ci să încetezi să te mai pedepsești pentru cine ești. Lucrez cu oameni care vor claritate, structură, dar și cu aceia care, sub aparențe organizate, poartă cu ei o copilărie tăcută și o nevoie profundă de recunoaștere.
Am convingerea că fiecare om poartă în sine atât răspunsurile, cât și capacitatea de vindecare — chiar dacă, uneori, sunt acoperite de vechi tipare de vinovăție, autoexigență sau frică. Rolul meu nu este să repar, ci să creez un spațiu sigur în care să te poți reconecta cu tine, să-ți înțelegi nevoile reale și să găsești sens într-un mod personal și autentic.

Lucrez într-un stil empatic, dar ferm, în care relația terapeutică se bazează pe respect, onestitate și echilibru. Apreciez ritmul fiecărui om și știu cât de important este să simți că nu ești judecat, ci înțeles.

În terapie, nu promit rețete. Dar promit prezență, răbdare și un drum făcut împreună în ritmul tău.
Dacă simți că a venit momentul să nu mai duci singur totul, te aștept cu blândețe și claritate.

02/10/2025

Octombrie știe să aștearnă tăceri care nu dor, ci vindecă.
În alb și negru, timpul pare că respiră altfel.
Umbrele nu ascund, ci conturează.
Lumina nu strigă, ci șoptește.
Și, între ele, fiecare dintre noi descoperă propria poveste.

🍁

16/07/2025

Sunt autosuficietă atunci când îmi spun ”pot face asta”, ”sunt puternică” chiar și atunci când sunt depășită de situație. Astfel mă minț și-mi creez un complex de superioritate.
Invăț să-mi accept neputința de a realiza anumite lucruri, de a fi eficientă mereu, accetând pur și simplu incapacitatea și mergând mai departe pentru a face doar ceea ce pot. Invăț acceptarea de sine.
Invăț să accept ceea ce nu poate fi înlocuit și curajul de a schimba ceea ce poate fi schimbat, acceptându-mă astfel.

15/07/2025

” Nu contează cu ce calități te naști, ci contează cm alegi să le folosești.”Alfred Adler

17/05/2025

“A ales-o fix pe cea veche a lui, nu-i asa?
Intreabă o vulpe cu părul vâlvoi, pesemne mâna dreaptă a unicornului.
-Binențeles. Toți fac așa, a scris în mintea lor.
- Va fi fericit? spuse roșcata.
Mereu a fist, numai că s-a luat cu alte gânduri inutile, răspunse unicornul.” Dragă inimă, Dr. Vasi Rădulescu