11/12/2025
NU EȘTI SINGURUL PACIENT DIN SPITAL
Toți avem responsabilități în povestea asta, nu doar drepturi.
De ani de zile tot aud două povești paralele: pacienți care spun „nu le pasă de noi” și profesioniști care spun „nu mai putem duce”.
Adevărul e undeva între ele – și cred că merită spus.
Am scris articolul de mai jos ca profesionist care a văzut sistemul atât din saloane, cât și din rapoarte și bugete. Nu ca să apăr pe cineva, ci ca să vorbim, sincer, despre ce ține de noi și despre ce nu mai poate fi acoperit cu tăcere.
Scriu rândurile acestea ca medic care a văzut sistemul sanitar din toate unghiurile: din peste o sută de spitale din țară, din săli de ședință pline de indicatori și bugete, dar și de la capul patului, în zilele în care sistemul cedează și oamenii încă încearcă să-l țină în picioare.
Nu este un text împotriva pacienților și nici o scuză pentru sistem. Este o încercare onestă de a pune pe masă realitatea așa cm este și de a ne uita, fiecare, la partea lui de responsabilitate în povestea asta.
Despre cifrele pe care nu le vedem, oamenii pe care îi judecăm prea repede și răbdarea de care avem nevoie – pacienți și medici – într-un sistem cu prea puțini oameni și prea multe nevoi.
În fiecare dimineață, în aproape orice spital din România, se repetă aceeași scenă.
Un pacient intră pe ușă cu o teamă în stomac și o idee clară în minte: „Am nevoie de ajutor. Acum. Eu.”
În același timp, pe alt coridor, o asistentă încearcă să se împartă la douăzeci sau treizeci de pacienți. Un medic decide în câteva secunde cine intră primul la consult. Un brancardier aleargă cu targa spre o sală de urgență. Un manager încearcă să facă turele să iasă la număr, cu un normativ de personal care șchioapătă.
Fiecare e convins că el e „la capătul firului”. Și, într-un fel, toți au dreptate.
Problema e că rareori ne vedem unii pe alții, dincolo de ușa salonului sau dincolo de ghișeu.
Cifrele reci, înainte de nervi
Suntem tentați să dăm vina pe omul din fața noastră: medicul, asistenta, pacientul, aparținătorul, „secretara de la ghișeu”. E mult mai greu să ne uităm la context.
Conform profilului de țară al României din seria State of Health in the EU, avem:
- aproximativ 3,5 medici la 1.000 de locuitori, față de o medie europeană de 4,1;
- aproximativ 8 asistente la 1.000 de locuitori, ușor sub media UE (8,5).
Pe hârtie, diferența pare mică. În realitate, înseamnă că aceiași oameni în halat trebuie să acopere mai mulți pacienți decât colegii lor din alte țări.
La bani, tabloul e la fel de tensionat:
- în 2023, Uniunea Europeană a cheltuit aproximativ 10% din PIB pentru sănătate;
- România a cheltuit în jur de 5,7% din PIB, printre cele mai mici procente din UE.
Adică, nu doar că avem mai puțini oameni, dar le cerem să țină în picioare un sistem subfinanțat, iar apoi ne mirăm de ce nu „merge ca afară”.
Ca și cm n-ar fi de ajuns, România este, de ani buni, în vârful clasamentelor europene la mortalitate prevenibilă și tratabilă – oameni care mor din cauze ce ar fi putut fi evitate sau controlate mai bine.
Nu e doar o statistică. Înseamnă că presiunea nu e doar pe confort, ci pe viață și pe moarte.
În acest decor intră pacientul. Și tot în acest decor încearcă să funcționeze echipa medicală.
Ziua văzută din patul de spital
Când ești pacient, universul tău se strânge într-un salon.
Nu te interesează câți medici lipsesc din schemă. Nu te interesează PIB, Eurostat sau rapoarte OECD.
Te interesează un singur lucru: „De ce nu vine nimeni la mine?”
Fiecare minut de așteptare devine o dovadă că „nu le pasă”. Faptul că altcineva intră înaintea ta pare o nedreptate personală. Când vezi asistenta trecând în grabă pe hol și neoprindu-se la patul tău, mintea completează restul:
„Nu au chef. Nu îi interesează. Sunt la cheremul lor.”
E firesc să simți așa. Nu ești într-un loc neutru, ești vulnerabil, bolnav, dependent.
Problema nu e că ai emoții puternice. Problema începe când, peste frică, pui și ideea că totul ți se cuvine instant, iar orice întârziere devine o ofensă personală.
Aceeași zi, văzută de cealaltă parte a ușii
Mutăm camera pentru un minut.
În multe spitale din România, într-o tură obișnuită:
- o asistentă acoperă douăzeci–treizeci de pacienți;
- un medic are zeci de contacte într-o singură zi – internări, vizite, externări, urgențe, telefoane, plus hârtii și explicații de dat la conducere;
- într-o gardă pot apărea mai multe situații critice decât poate duce liniștit un om.
În același timp cu tine, în același spital:
- cineva sângerează;
- cineva nu mai respiră bine;
- cineva se degradează brusc;
- cineva așteaptă un rezultat critic de laborator.
Tu vezi salonul tău. Echipa vede, simultan, toți pacienții și trebuie să aleagă, uneori în câteva secunde, unde se duce prima dată.
Când trebuie să decizi între:
- a intra imediat la cineva supărat că nu i-a venit încă ceaiul și
- a te duce la pacientul de lângă, care începe să se decompenseze,
dacă îți faci meseria, alegerea nu e complicată. Dar e dureroasă, pentru că știi că primul va spune: „Nu le pasă de mine.”
Nu e confortabil pentru nimeni.
Spitalul nu e „serviciu la buton”
Ne-am obișnuit cu lumea „la cerere”: mâncare la cerere, transport la cerere, orice la un click distanță.
Spitalul nu funcționează așa. Poți apăsa pe buton, dar nu poți forța realitatea să se comporte ca o aplicație de livrări.
Spitalul este un loc în care:
- resursele sunt limitate (oameni, timp, paturi, echipamente);
- numărul de pacienți este mare;
- iar prioritățile se fac, în primul rând, după gravitate, nu după cine vorbește mai tare.
Asta nu înseamnă că pacientul nu are drepturi. Dar înseamnă că restul spitalului nu dispare când intră el pe ușă.
Ce este realist să aștepți ca pacient
Avem nevoie de onestitate, în ambele sensuri.
Pacientul are tot dreptul să aștepte:
- respect – să nu fie tratat ca un deranj;
- explicații – ce i se întâmplă, ce urmează, ce înseamnă rezultatele;
- un minim de orientare în timp – „revin la dvs. în 15–20 de minute”, „rezultatul vine după ora X”;
- posibilitatea de a pune întrebări fără să fie umilit.
În același timp, trebuie să acceptăm că nu e realist să aștepți:
- ca asistenta să apară de fiecare dată în câteva zeci de secunde, indiferent ce altceva se întâmplă;
- ca medicul să poată sta 15–20 de minute la patul fiecăruia, într-o gardă cu zeci de pacienți;
- ca toate analizele și investigațiile să fie gata „acum”, într-un laborator care procesează probe pentru sute de oameni.
Când ceri imposibilul, nu repari sistemul. Doar îi rupi, în timp, pe cei de care vei avea nevoie și data viitoare.
Ce are sistemul de făcut – nu doar pacientul
Ar fi comod să spunem: „pacienții trebuie să aibă mai multă răbdare”. La fel de fals cm e și „personalul medical e de vină pentru tot”.
Sistemul, de la minister la ultimul manager, are obligația:
- să recunoască deschis realitatea cifrelor, nu să o cosmetizeze la conferințe de presă;
- să întărească medicina de familie și prevenția, ca să nu mai împingă reflex totul spre spitale și UPU;
- să investească în oameni, nu doar în ziduri și inaugurări cu panglică;
- să digitalizeze cu cap, astfel încât timpul medicului și al asistentei să meargă spre pacient, nu doar spre hârtie.
Iar echipele din spitale au, și ele, partea lor de responsabilitate:
- să comunice mai clar și mai omenește;
- să nu minimalizeze frica omului din față, chiar dacă pentru ei este „încă un caz”;
- să își protejeze propria demnitate, fără să cadă în cinism agresiv.
Nu putem cere pacientului să fie calm într-un sistem care îl tratează ca pe un număr de foaie. Dar nici nu putem schimba ceva real dacă fiecare intră în spital cu ideea: „Eu sunt centrul universului. Restul să se descurce.”
Un pact minim pentru cei doi metri din jurul nostru
Eu nu mai cred în soluții magice peste noapte. Am văzut prea multe planuri „de reformă” rămase pe hârtie și prea mulți oameni – pacienți și profesioniști – obosiți de promisiuni.
Cred însă în ceva mult mai modest și, în același timp, mult mai greu: schimbarea felului în care ne purtăm unii cu alții, în fiecare zi, în cei doi metri din jurul nostru.
Asta înseamnă, foarte concret:
- ca pacientul să pună întrebări ferme, dar civilizate;
- să își amintească, oricât de greu i-ar fi, că dincolo de ușă mai sunt și alți oameni în suferință;
- să coboare o idee dureroasă, dar sănătoasă:
„Nu sunt singurul, dar sunt important. Și pot colabora, nu doar pretinde.”
Și înseamnă, în același timp:
- ca medicul și asistenta să nu uite că, pentru omul din fața lor, această zi nu e „încă o tură”, ci probabil una dintre cele mai grele zile din viață;
- să își facă timp măcar pentru două fraze clare: „Acum sunt la o urgență, revin la dvs. imediat ce termin.” „Nu v-am uitat. Urmează să…”
Sistemul are limite reale. Le văd zilnic, în cifre, în organigrame și în ochii oamenilor care încearcă să le acopere. Dar, dincolo de toate acestea, mai este ceva ce nu ne poate lua nimeni: modul în care alegem să ne privim și să ne vorbim unii cu alții.
Nu ești singurul pacient din spital. Nu e nici medicul singurul vinovat pentru tot ce nu merge. Suntem toți prinși în aceeași poveste, cu toate limitele ei.
Iar de felul în care ne purtăm unii cu alții, în cei doi metri din jurul nostru - la pat, în cabinet, pe hol - depinde dacă ziua aceea va fi doar foarte grea sau va deveni de neuitat, în bine sau în rău.
De aici poate începe, foarte concret, vindecarea. Nu doar a oamenilor, ci și a sistemului.
Cu mult bine,
dr. Alin Cotfas
