23/01/2026
Sunt momente în viața mea când îmi pun tot felul de întrebări care au sens pentru mine. Încerc să caut răspunsuri care să mă ajute în procesul meu de creștere personală. Așa se face că m-am surprins deunăzi întrebându-mă: ”de unde vine felul în care iubesc?” Din filme? Cărți? Sau poate vine din ceva mai vechi, mai adânc…Și m-am apucat să caut răspunsuri. În familie. În amintiri…
Am început prin a deschide cutia în care am strânse fotografii mai vechi ale familiei mele. Hârtii îngălbenite, cu margini rupte, care miros a trecut și din care îmi zâmbesc oameni dragi care m-au iubit și care mă iubesc. În felul lor, dar asta abia de curând am înțeles….Unii nu mai sunt. Dar firul transgenerațional ne leagă invizibil pentru totdeauna.
Am încercat să pun cap la cap amintiri cu femeile din familia mea: Bunica, Mama și Eu. Cum erau și mai ales cm iubeau ele.
Bunica
Bunica mea nu spunea ”te iubesc”, nu am auzit-o niciodată. Și nu pentru că nu simțea, ci pentru că în lumea ei, iubirea era un cuvânt rar, aproape sacru. În anii în care ea a trăit și și-a crescut copiii și apoi nepoții, iubirea se arăta prin lucruri simple: niște codițe împletite, un ceai cald, o haină cusută din ce-i rămânea de la rochiile pe care le făcea pentru ”doamne”, așa cm obișnuia să spună, o pâine frământată cu grijă și coaptă în cuptorul de lut, poamele de pe sobă…Uau, câte amintiri.
Pentru vremea aceea era ceea ce astăzi numim iubire prin responsabilitate, un tip de afecțiune transmis mai mult prin gesturi decât prin cuvinte. Pe atunci supraviețuirea era prioritară, iar atașamentul se forma în tăcere, prin prezență fizică nu prin exprimare emoțională.
În felul ei îl iubea mult pe bunicu: îi pregătea mereu mâncarea lui preferată (varza dulce cu afumătură și mărar, un gust de neuitat), avea grijă să fie mereu curat, cu cămașa impecabil călcată, iar el îi cumpăra mereu ”ceva bun”. Iubirea lor era o muncă. Erau o echipă adevărată, cu bune și rele. Au fost nedespărțiți până în ultima clipă a vieții lor și au plecat în eternitate în aceeași zi.
- Găsești restul poveștii pe clipsi.ro -
Iulia🤎
Într-o lume care accelerează constant, empatia rămâne una dintre cele mai esențiale competențe umane, atât în relațiile personale, cât și în leadership, educație sau sănătate mintală.