Clipsi - The Therapist

02/02/2026

✨În ultimii ani, ceva s-a schimbat profund în felul în care tinerii privesc relațiile. Pentru Generația Z și o mare parte dintre Millennials, psihoterapia nu mai apare doar când doare. Ei nu mai văd ședințele de cuplu ca pe un “colac de salvare” ci mai degrabă ca pe o șansă de descoperire și creștere împreună, ca pe o modalitate de a consolida o ”bază” solidă pentru viitoarea familie.

Dacă vrei, pentru ei aceste sesiuni au devenit similare cu mersul la medic pentru controlul de rutină, înainte să apară ceva mai complicat sau ca revizia unei mașini înainte de drum lung.

Generațiile tinere au crescut cu un limbaj emoțional mai accesibil. Au vorbit mai devreme despre anxietate, limite, atașament. Au înțeles că „a funcționa” nu este același lucru cu „a fi bine”. Nu este întâmplător că tot mai multe cupluri aleg să intre în terapie înainte de căsătorie sau de angajamente pe termen lung. Aproape jumătate dintre cuplurile Gen Z caută ședințe înainte să spună „da”. Iar peste două treimi spun că sunt deschişi la psihoterapie preventiv, nu doar reactiv, atunci când lucrurile încep să nu mai funcționeze.

Lucrul acesta se întâmplă pentru că vor să își înțeleagă mai bine relația, să își identifice triggerele, nevoile, stilul de comunicare etc

Pentru ei psihoterapia înseamnă: „Vrem să știm cm funcționăm, înainte să ne pierdem pe drum.” Pentru că nu mereu este despre a repara, uneori ar trebui să fie despre a construi conștient.

Aşa că, dacă ești într-o relație importantă pentru tine, poate merită măcar să iei în calcul această întrebare: “Ce ar fi diferit dacă am avea grijă de relația noastră înainte să apară criza?”

Uneori, prevenția emoțională este cea mai matură formă de iubire.

Iulia 🤎

28/01/2026

✨Am observat ceva în ultimii ani, atât în ședințele din cabinet, cât și online sau în în societate: oamenii vorbesc din ce în ce mai „corect” emoțional, folosesc tot mai mulți termeni specifici literaturii de specialitate din domeniul psihologiei și psihoterapiei. Și totuși se simt din ce în ce mai singuri în relații.

Opinia mea este că limbajul psihoterapeutic a devenit popular pentru că oferă claritate, ne ajută să dăm un nume unei experiențe reale. Astfel, a devenit uzual să folosim cuvinte precum atașament, limite, triggeri, validare etc.

Și asta este un mare câștig. Este un semnal că oamenii sunt interesați de starea lor emoțională și citesc despre asta, sau sunt implicați în procese de creștere.

Problema apare când vocabularul înlocuiește relația. Cercetările din terapia de cuplu (de exemplu studiile făcute de Gottman) arată că vindecarea nu apare din explicații perfecte, ci din momente repetate de siguranță emoțională, atunci când ambii parteneri își asumă impactul asupra celuilalt.

Se întâmplă uneori ca aceste cuvinte să ne ofere un soi de ”putere” în relație și atunci cunoașterea și folosirea unor termeni poate deveni o ”armă”. Când se întâmplă asta? Păi când:
– ne apărăm
– etichetăm
– ne retragem
– ne pierdem unul pe celălalt, politicos și corect emoțional.

Așa că, poate întrebarea nu este: „Cine definește corect terminologic situația dintre noi?” ci „Cum pot rămâne conectat, chiar și acum, când suntem în conflict?”

❣️Sesiunile de psihoterapie nu creează oameni perfecți emoțional, ci oameni dispuși să fie responsabili și umani. Aici, la Clipsi, nu vei auzi mereu cele mai alese cuvinte, dar vei găsi întotdeauna un om dispus să fie prezent pentru tine, într-un spațiu de siguranță.

✍️ Dacă ți s-a aprins un beculeț citind asta, salvează reel-ul și spune-mi în comentarii:
ți s-a întâmplat să folosești „therapy talk” (sau să fie folosit în relație cu tine) ca “armă”?

Iulia 🤎

23/01/2026

Sunt momente în viața mea când îmi pun tot felul de întrebări care au sens pentru mine. Încerc să caut răspunsuri care să mă ajute în procesul meu de creștere personală. Așa se face că m-am surprins deunăzi întrebându-mă: ”de unde vine felul în care iubesc?” Din filme? Cărți? Sau poate vine din ceva mai vechi, mai adânc…Și m-am apucat să caut răspunsuri. În familie. În amintiri…

Am început prin a deschide cutia în care am strânse fotografii mai vechi ale familiei mele. Hârtii îngălbenite, cu margini rupte, care miros a trecut și din care îmi zâmbesc oameni dragi care m-au iubit și care mă iubesc. În felul lor, dar asta abia de curând am înțeles….Unii nu mai sunt. Dar firul transgenerațional ne leagă invizibil pentru totdeauna.

Am încercat să pun cap la cap amintiri cu femeile din familia mea: Bunica, Mama și Eu. Cum erau și mai ales cm iubeau ele.

Bunica

Bunica mea nu spunea ”te iubesc”, nu am auzit-o niciodată. Și nu pentru că nu simțea, ci pentru că în lumea ei, iubirea era un cuvânt rar, aproape sacru. În anii în care ea a trăit și și-a crescut copiii și apoi nepoții, iubirea se arăta prin lucruri simple: niște codițe împletite, un ceai cald, o haină cusută din ce-i rămânea de la rochiile pe care le făcea pentru ”doamne”, așa cm obișnuia să spună, o pâine frământată cu grijă și coaptă în cuptorul de lut, poamele de pe sobă…Uau, câte amintiri.

Pentru vremea aceea era ceea ce astăzi numim iubire prin responsabilitate, un tip de afecțiune transmis mai mult prin gesturi decât prin cuvinte. Pe atunci supraviețuirea era prioritară, iar atașamentul se forma în tăcere, prin prezență fizică nu prin exprimare emoțională.

În felul ei îl iubea mult pe bunicu: îi pregătea mereu mâncarea lui preferată (varza dulce cu afumătură și mărar, un gust de neuitat), avea grijă să fie mereu curat, cu cămașa impecabil călcată, iar el îi cumpăra mereu ”ceva bun”. Iubirea lor era o muncă. Erau o echipă adevărată, cu bune și rele. Au fost nedespărțiți până în ultima clipă a vieții lor și au plecat în eternitate în aceeași zi.

- Găsești restul poveștii pe clipsi.ro -

Iulia🤎

Într-o lume care accelerează constant, empatia rămâne una dintre cele mai esențiale competențe umane, atât în relațiile personale, cât și în leadership, educație sau sănătate mintală.

22/01/2026

✨Sunt zile în care programul nostru de lucru nu se potrivește deloc cu programul copilului.
Noi avem ședințe, deadline-uri, lucruri care „nu mai pot fi mutate”, iar copilul are un program fix, o oră de închidere a grădiniței, o rutină care nu permite negocieri.

Și atunci apare întrebarea: Cum ne organizăm când trebuie să muncim, iar copilul e acasă?

Sau, ca astăzi (în cazul meu), când îmi dau seama că singura variantă este să merg în pauza de masă și să o iau pe fetița mea de la grădiniță, pentru că nu am cm să mut altfel lucrurile, iar soțul meu are o zi de birou care se încheie tare târziu.

Evident că folosim resursele de care dispunem și găsim o soluție. Până la urmă viața este și despre ajustări. Despre a vedea ce este posibil astăzi, nu ce „ar trebui” să fie.

Îți las și ție câteva variante de organizare pe care le poți păstra ca opțiuni atunci când ești în pană de idei:
– mutarea unor sarcini de lucru în intervale mai scurte, dar mai clare
– acceptarea faptului că unele zile nu ies „eficient”, dar ies suficient
– negocierea programului cu copilul (cât se poate, în funcție de vârstă)
– cererea de ajutor, chiar și punctual (atunci când există persoane în cercul tău la care poți apela)
– renunțarea la vină atunci când alegem copilul înaintea unui task.

Uneori, organizarea nu înseamnă să facem totul ca la carte ci să alegem conștient ce facem acum.

Iulia 🤎

20/01/2026

Sunt ani de zile de studiu și de lucru cu oamenii, fără grabă, fără etichete, fără judecată, cu grijă structură și respect pentru povestea și parcursul fiecăruia.

Dacă ai nevoie de un spațiu sigur în care să crești, dă-mi de veste.

Iulia 🤎

19/01/2026

✨Relațiile dintre femei sunt asemenea unui carusel emoțional: sprijin, vulnerabilitate, profunzime… dar și momente în care tot ce pare frumos se poate transforma în competiție, neînțelegeri sau răutăți subtile.

Paradoxul este real: femeile sunt adesea percepute ca fiind mai empatice și mai solidare decât bărbații, dar în același timp, “catty”, inteligente în strategii sociale și greu de citit uneori.

Psihologia relațiilor ne spune că această dinamică nu este doar un mit. Studiile arată că femeile concurează între ele într-un mod specific și atunci relațiile tind să sufere mai mult decât cele dintre bărbați: conflictele sunt percepute ca o amenințare pentru conexiune și pot duce la rupturi, evitări sau retrageri emoționale.

De ce se întâmplă acest lucru? Iată câteva posibile explicații:

* Confidențe + vulnerabilitate
Femeile socializează de multe ori prin împărtășirea emoțiilor, vulnerabilității și experiențelor personale, ceea ce crește intimitatea, dar, totodată, și riscul ca neînțelegerile să devină personale.
* Competitie indirectă și percepția socială
Unele studii arată că femeile pot percepe alte femei ca fiind mai competitive în anumite medii și pot folosi strategii indirecte (de exemplu zvonurile sau excluderea) pentru a-și menține statutul sau validarea socială.
* Normele sociale și istoria culturală
Istoric, resursele pentru femei au fost limitate (educație, oportunități profesionale, recunoaștere), ceea ce a amplificat tendința de a se compara și concura, nu doar pentru supraviețuire, ci și pentru validare.
* Așteptări vs realitate
Femeilor li se spune adesea că „ar trebui” să fie solidare, grijulii, empatice. Când realitatea nu se potrivește cu acea imagine ideală, pentru că fiecare femeie face față propriilor nesiguranțe, traume și presiuni, apar frustrarea, gelozia, competiția.

Însă nu toate relațiile sunt așa. Mie îmi plac femeile imperfecte, vulnerabile, reale care oferă sprijin emoțional, validare și un spațiu sigur pentru creștere personală. Dacă vrei să faci parte dintr-un astfel de grup ai LINK în bio.

Iulia 🤎

15/01/2026

Cuplul nu trebuie văzut ca suma a doi indivizi ci ca un sistem.
În psihoterapia sistemică cuplul este înțeles ca un sistem relațional, nu ca doi oameni cu dificultăți individuale puse laolaltă, iar un sistem are câteva caracteristici esențiale:
* funcționează prin interacțiuni circulare (nu gândire liniară)
* caută constant echilibru (homeostazie)
* orice schimbare la un membru al sistemului va influența întregul sistem
De aceea, în cuplu:
– retragerea unuia îl activează pe celălalt
– anxietatea unuia poate „organiza” distanța celuilalt
– simptomul (furie, critică, tăcere, control) nu aparține unui singur partener, ci relației
Literatura de specialitate ne arată clar că nu persoana este problema, nici conflictul în sine ci tiparul relațional care s-a stabilizat în timp.
Când începem să privim cuplul ca sistem, întrebarea nu mai este:
„Cine greșește?” ci: „Ce încearcă relația noastră să regleze prin acest comportament?”
De aici începe schimbarea reală.

Iulia 🤍

09/01/2026

Nu toate situațiile din viață este necesar să aibă o soluție. Nu toate relațiile trebuie „salvate”. Nu toate emoțiile au nevoie să fie temperate sau explicate imediat.

Uneori, cel mai sănătos lucru pe care îl putem face este să nu mai forțăm lucrurile..

În psihoterapie vorbim des despre a repara: despre a înțelege, a vindeca, a face să funcționeze. Dar există momente în care încercarea de a repara devine, fără să ne dăm seama, o formă de evitare a durerii.

A lăsa ceva să plece nu înseamnă abandon. Aș spune că este mai degrabă recunoaștere. A ceea ce este. A ceea ce nu mai poate fi altfel. A ceea ce ne-a costat poate prea mult.

Integrarea emoțională nu cere să schimbăm trecutul, ci să facem loc în noi pentru ceea ce a fost trăit: tristețe, furie, dezamăgire, dor.

Când nu mai luptăm să „reparăm” facem loc pentru acceptare. Iar din acceptare se naște liniștea.

Exact ca în imagine: poate nu toate baloanele trebuie ținute. Poate unele au venit doar ca să ne învețe cm se simte să dai drumul.

Iulia 🤍

06/01/2026

✨Formulăm sau nu obiective la început de an?

La început de an, mulți dintre noi simțim un amestec de speranță, presiune și oboseală, iar în cabinet aud mai des ”știu ce nu mai vreau” decât ”știu ce-mi doresc”.

Atunci când ne stabilim obiective, creăm un gap conștient între starea noastră din prezent și cm ne-am dori să fim, iar această „discrepanță” poate fi interpretată ca fiind motorul acțiunii și al schimbării intenționate.

Potrivit Goal-Setting Theory dezvoltată de Edwin A. Locke și Gary P. Latham, obiectivele clare și specifice conduc la performanțe mai bune decât intențiile vagi sau dorințele gândite la modul general. Cercetări din psihologie arară că atunci când obiectivele sunt definite, măsurabile și provocatoare, tendința oamenilor este de a fi motivați să le atingă

Asta se întâmplă pentru că:
* un obiectiv bine definit aliniază atenția și energia către ceea ce contează cu adevărat;
* există un cadru de feedback care ne ajută să monitorizăm progresul și să ne ajustăm strategiile;
* construiește sens și auto-eficacitate, adică încrederea că putem influența rezultatele pe care ni le dorim.

De aceea, începutul de an este un moment ideal pentru a formula obiective. Asta pentru că simbolic marchează un nou punct de referință unde putem restructura ceea ce ne dorim și putem stabili pași concreți pentru a ajunge acolo unde vrei.

👉 Dacă vrei să formulezi obiective care chiar funcționează, recomandarea este să le transformi în obiective concrete, măsurabile și sensibile la progres, exact cm vorbesc în Reel-ul următor.

Iulia 🤍

02/01/2026

✨De ce ne atrag atât de mult vision board-urile? Este doar o modă sau mai mult de atât? Obișnuiești să-ți pui dorințe la miezul nopții, de Revelion?

Din punct de vedere psihologic, nu este despre „magie” sau despre profeție ci este despre direcție.

Pentru că atunci când ne vizualizăm dorințele, mintea noastră face ceva foarte important:
- organizează haosul interior
- dă sens speranțelor
- creează o poveste despre „încotro merg”.

✨Vision board-ul, la fel ca dorința spusă în gând la miezul nopții, poate fi considerat un ritual de tranziție. Un moment în care spui: „Asta este important pentru mine.”

Astăzi m-am gândit să-ți propun un exercițiu pe care-l poți face pe tot parcursul anului 2026. Durează doar 2 minute la final de săptămână, iar instrumentele de care ai nevoie sunt la îndemâna oricui. Îți povestesc în video mai multe despre el.

Scopul acestui exercițiu este să te ajute să-ți antrenezi creierul să observe binele care deja există și pe care de multe ori îl trecem cu vederea.

✍️Dacă vrei, spune-mi în comentarii ce gând bun ai pune în cutie săptămâna aceasta?

Iulia🤍

30/12/2025

✨ De ce la final de an avem tendința de a ne uita înapoi, de a ne face un bilanț? Ce spune psihologia despre asta?

Poate nu știai dar la sfârșit de an nu facem bilanț pentru că este „frumos” sau „cool”, ci pentru că mintea noastră caută sens și organizare în propria poveste de viață. În psihologie se vorbește despre construirea unei identități narative, adică integrarea experiențelor trecute într-un fir al sinelui care ne oferă coerență și direcție.

Dar ține cont că memoria nu funcționează ca o arhivă perfectă. De multe ori suntem predispuși la un fenomen numit rosy retrospection adică avem tendința de a ne aminti trecutul mai roz decât a fost în realitate.

În relații, această tendință ne poate face să ignorăm nuanțele esențiale, ceea ce ne-a rănit, dar și ceea ce ne-a legat cu adevărat. De aceea, un bilanț de cuplu nu este despre a alege între „bine” și „rău”, ci despre a vedea cu claritate:
- ce a construit conexiunea noastră,
- ce ne-a învățat drumul împreună și
- ce putem face diferit.

Cercetările arată că reflecția autentică, deschisă și structurată și nu judecata sau comparația, poate întări legătura emoțională și poate crește înțelegerea reciprocă în cuplu.

✨ Așadar, te invit să faci împreună cu partenerul tău un bilanț al relației voastre, să aveți un dialog autentic despre propria poveste de iubire. Și încearcă să privești treaba asta ca pe un dar pe care îl oferi nu doar relației, ci și propriului tău proces de dezvoltare.

Iulia 🤍