21/05/2025
Spitalul – locul unde nimeni nu mai are răbdare și toți au o durere
În spital nu mai e liniște de mult. Nu mă refer la zgomotul aparatelor sau la pașii grăbiți pe hol. Ci la liniștea aceea umană, a înțelegerii. La bunul-simț care făcea ca pacienții să aștepte și medicii să explice. La încrederea care umplea tăcerea și la respectul care nu cerea să fie demonstrat.
Astăzi, în spital, fiecare vine cu ceva apăsat în suflet și pe buze: „mi se cuvine”. Pacientul nu mai cere, impune. Nu mai întreabă, decide. Nu mai așteaptă, forțează. Nu mai speră, pretinde. Își alege medicul, tratamentul, ordinea, investigațiile. Se prezintă în urgență cu o listă de așteptări, nu cu o nevoie medicală. Iar dacă nu primește ce vrea, ridică vocea, filmează, amenință.
Și totuși, dacă dai la o parte tonul, poate înțelegi ceva: nu vorbește aroganța, ci frica. Frica de a nu fi băgat în seamă, de a fi tratat superficial, de a fi trecut pe lângă. Pentru că, da, uneori sistemul dă această senzație. Că ești doar un număr. Că nimeni nu te ascultă. Că suferința ta se pierde într-o foaie de observație.
Și atunci apare ruptura. Pacientul devine agresiv. Iar medicul se închide. Asistenta se crispează. Și toți încep să se poarte ca într-un război care nu are ce căuta într-un loc menit să vindece.
Nu e vina doar a pacientului. Și nu e vina doar a medicului. Dar undeva, între ușa de la triaj și salonul de tratament, s-a pierdut ceva esențial: umanitatea. Acel gest simplu de a privi în ochi, de a spune „vă înțeleg”, de a respira o clipă înainte de a ridica vocea.
Pacientul vine cu teama de a fi ignorat. Medicul vine cu frustrarea de a fi contestat. Pacientul nu mai are răbdare. Medicul nu mai are putere. Pacientul vine cu un verdict deja format. Medicul vine cu zeci de gărzi în spate, neplătite la adevărata valoare. Iar între ei – o așteptare care se rupe în fiecare zi: că celălalt va face primul pas spre normalitate.
Sunt zile în spital în care te simți ca într-un câmp de luptă. Nu împotriva bolii. Ci împotriva orgoliului, a nerăbdării, a zgomotului care acoperă durerea adevărată.
Pacienți care intră ca niște regi. Cu telefonul în mână, cu liste de investigații „pe care vor ei să le facă”, cu cerințe despre ce medic să-i consulte și cu convingerea că dacă ridică vocea, lucrurile se vor mișca mai repede.
Și poate că se mișcă. Dar în direcția greșită.
Pentru că, în tăcere, cineva se oprește din speranță. Un bătrân care își ține pieptul cu mâna și nu zice nimic, doar respiră mai greu. O mamă care leagănă un copil cu febră, cu ochii uscați de somn și teamă. O femeie care așteaptă de ore întregi și care, deși simte că nu mai poate, nu spune nimic. Doar își strânge fișa medicală în palme și se uită, de parcă cineva ar putea înțelege ce e în ea.
Dar nimeni n-o vede. Pentru că toată atenția merge la cine știe să ceară. Cine știe să preseze. Cine știe să sune unde trebuie.
Și aici se rupe tot.
Sistemul medical nu e perfect. Nu e nici măcar aproape de ce ar trebui să fie. Da, uneori e rece. Uneori pare că nimeni nu ascultă. Că medicii vorbesc sec. Că asistentele par obosite sau indiferente. Că ești lăsat să aștepți prea mult fără să înțelegi nimic. Și e adevărat – se întâmplă. Pentru că și oamenii din halate albe sunt oameni. Și ei obosesc. Și lor le moare ceva în suflet când văd nepăsare, când sunt atacați, când sunt tratați ca niște datori vânduți.
Dar știi ce nu ar trebui să se întâmple niciodată?
Să credem că, într-un spital, poți obține respect fără să-l oferi. Că poți cere tratament fără să accepți o opinie medicală. Că poți „sări rândul” doar pentru că „ai pe cineva”.
Nu ești mai bolnav dacă strigi mai tare. Nu ai mai multă urgență dacă ești mai vocal. Nu meriți mai multă atenție dacă intimidezi. În spital, urgența nu stă în volum, ci în suferință. Iar suferința adevărată tace. Se simte, nu se strigă.
Medicul nu este servitor. Este profesionist. Este om cu discernământ și responsabilitate. A ales medicina nu ca să execute ordine, ci ca să vindece, să decidă, să înțeleagă. Când îi iei acest drept, când îl reduci la „fă-mi repede CT-ul că așa vreau eu”, îl anulezi. Și odată cu el, anulezi întregul sens al actului medical.
Asistenta nu este țintă de nervi. Nu e vinovată că ai așteptat. Nu e responsabilă pentru întârzierea investigației sau pentru lipsa de paturi. Dar dacă o tratezi cu dispreț, dacă o calci în picioare cu replici de genul „să te văd cm te porți când ajungi tu pacient!”, să știi că deja ai pierdut. Nu războiul. Ci demnitatea.
Spitalul nu e un câmp de bătălie între „ei” și „noi”. E locul unde ne întâlnim cu vulnerabilitatea. Cu limitele. Cu adevărul. Și niciun adevăr nu e mai mare decât acela că, la un moment dat, toți vom avea nevoie de sprijin. Unii mai devreme. Alții mai târziu.
Și atunci, nu te va salva cât ai plătit la stat, nici câți oameni „știai”. Te va salva un medic care nu a cedat. O asistentă care a avut inimă. Un sistem care, cu toate rănile lui, n-a uitat ce înseamnă să fii OM.
Spitalul e locul unde nu se cere dreptate. Se cere răbdare. Se oferă încredere. Se caută alinare. Nu e spectacol. Nu e tribunal. Nu e scenă pentru orgolii.
E locul unde, dacă venim toți cu capul plecat și sufletul deschis, putem să ne tratăm unii pe alții. Nu doar de boală. Ci de lipsă de respect, de neîncredere, de oboseala asta cronică de a fi în defensivă mereu.
Poate că n-ai spus niciodată asta cu voce tare. Dar știu că mulți o simt. Că o trăiesc. Că se regăsesc în tăceri lungi și în oftaturi duse acasă.
E momentul să recunoaștem:
ne-am rănit unii pe alții prea mult.
E timpul să ne iertăm și să reconstruim încrederea.
Nu pentru sistem. Pentru oameni. Pentru viață.
Dr. Alin Cotfas
Medic și om care a văzut suferința de ambele părți ale ușii de triaj. Și care crede că singura urgență reală în spitalele noastre este să redevenim OAMENI.
