Dani C. Burlă Psiholog-Psihoterapeut Cluj

15/09/2025

08/09/2025

Unii cred că iubirea adevărată se măsoară în fluturi.
Dar fluturii sunt doar adrenalina, semn că sistemul tău nervos e în alertă – prins între dorință și nesiguranță.

Iubirea matură e altceva.
Nu îți strânge stomacul, ci ți-l relaxează.
Nu îți accelerează pulsul, ci îl așază într-un ritm liniștit.
Nu te ține în gardă, ci îți spune, prin fiecare fibră a corpului: „ești în siguranță”.

Adevărata magie nu e în fluturi,
ci în felul în care sistemul tău nervos se liniștește lângă cineva.
Acolo începi să simți cu adevărat ce înseamnă „acasă”.

02/09/2025

31/07/2025

Când un copil plânge singur în pătuț — și nimeni nu vine

Există o formă de tăcere care nu liniștește. O tăcere care se așază între inima unui copil și lumea din jurul lui, ca o ușă închisă prea devreme. Este tăcerea în care plânge singur, în pătuțul său, în timp ce așteaptă. Așteaptă un chip. O voce. O atingere. Orice semn că nu este singur pe lume.

Pentru un adult, câteva minute pot părea puțin . Pentru un bebeluș, sunt o eternitate. Pentru el, prezența părintelui nu este doar un confort — este supraviețuire. El nu știe dacă va mai veni cineva. Nu știe dacă e părăsit pentru totdeauna sau doar pentru o clipă. Știe doar că îi este teamă, frig, foame, sau că simte un gol în piept. Și plânge. Nu ca să manipuleze, ci pentru că aceasta este singura limbă pe care o cunoaște.

Ce se întâmplă atunci când nimeni nu vine?

Creierul copilului, aflat în plină dezvoltare, începe să tragă concluzii despre lume. Lumea poate fi un loc sigur sau un loc rece. Poate fi o sursă de alinare sau o absență dureroasă. Iar aceste concluzii nu rămân în copilărie. Se înscriu în felul în care acel copil, devenit adult, se va iubi, va cere, va oferi și va reacționa în relații.

Aici își au originea stilurile de atașament. Ele nu sunt etichete, ci hărți invizibile care ne arată — fără să ne dăm seama — cât de siguri ne simțim în apropierea celorlalți.

Atașamentul sigur

Atunci când părintele răspunde cu consecvență și blândețe, copilul învață că este important. Că atunci când suferă, cineva îl vede și vine. În timp, va învăța să se liniștească singur, pentru că mai întâi cineva a fost acolo să îl liniștească.

Ajuns adult, va simți că merită iubire. Va putea să fie apropiat de ceilalți fără teamă că va fi rănit sau părăsit. Va ști să ceară sprijin și să ofere sprijin, fără să simtă rușine sau vinovăție.

Atașamentul anxios

Dacă prezența părintelui este imprevizibilă — uneori cald, alteori absent, uneori iubitor, alteori furios — copilul devine vigilent. Se agață de iubire. Plânge mai tare. Se teme că orice absență este definitivă. Învață că iubirea trebuie câștigată mereu, că nu vine de la sine.

Ajuns adult, va avea nevoie constantă de reasigurări. Va interpreta distanța ca respingere. Se va teme că nu e suficient și va iubi cu neliniște. Poate trimite multe mesaje, poate se simte neglijat ușor. În interiorul lui, iubirea e mereu pe punctul de a fi pierdută.

Atașamentul evitant

Dacă părintele a fost rece, critic sau distant, copilul învață să nu se mai bazeze pe nimeni. Plânsul său nu a fost întâmpinat. Nevoile sale au fost ignorate sau considerate o povară. Așa că învață să și le ascundă.

Ca adult, pare autosuficient. Nu cere. Nu plânge. Nu se apropie prea mult. Dar sub acea autonomie aparentă, există o frică adâncă: că apropierea înseamnă pericol, iar vulnerabilitatea duce la respingere. Poate părea „puternic”, dar în interior, se simte singur.

Atașamentul dezorganizat

În cele mai dificile contexte, părintele nu doar că lipsește, dar este și sursă de teamă. Poate a fost abuziv, confuz sau instabil. Copilul trăiește o tragedie tăcută: vrea apropierea, dar se și teme. Vrea sprijin, dar același sprijin rănește.

Când acest copil devine adult, trăiește relațiile ca pe un teritoriu contradictoriu. Caută intimitate, dar o sabotează. Iubește, apoi respinge. Se teme să fie abandonat, dar și să fie văzut cu adevărat. Poate părea imprevizibil sau intens, dar în sufletul său e o luptă neîncetată între nevoia de iubire și teama de ea.

⸻

Toate aceste stiluri de atașament se formează în primii ani de viață. În gesturi care pot părea mici: un plâns neconsolat, o mângâiere întârziată, un părinte ocupat, absent sau copleșit. Dar ele nu sunt definitive. Sunt începuturi, nu sentințe.

Și poate cel mai important lucru de înțeles este acesta: a răspunde plânsului unui copil nu înseamnă că îl răsfeți. Înseamnă că îl asculți. Îl vezi. Îi spui: „Ești important pentru mine. Când ai nevoie, vin.” Înseamnă că îi oferi un colț de lume în care poate fi mic, vulnerabil și iubit, fără condiții.

Copiii cărora li se răspunde devin adulți care știu cm se simte siguranța. Care pot iubi fără frică, pot pleca fără să se piardă și pot rămâne fără să se dizolve în celălalt. Și dacă n-am avut parte de asta când eram mici, avem acum șansa să învățăm.

Atașamentul se vindecă. Prin relații sănătoase. Prin terapie. Prin compasiune față de noi înșine. Prin a învăța să stăm, încet-încet, lângă propriile noastre plânsete — ale copilului care am fost — și să spunem: „Nu mai ești singur.”

26/07/2025

PTSD and CPTSD have multiple things in common— but they also have important differences.

In PTSD, there was often— not always, but often— a “before” the trauma occurred.

In CPTSD, there very often was not a “before.”

CPTSD is often called “developmental trauma,” because it refers to trauma that very often wove through our life for years.

When something weaves through your life in various forms for years, it can’t help but impact who you are.

(This is one reason why CPTSD can SEEM like a “personality disorder”— though conflating trauma that happened TO us with a “disordered” personalty has always rubbed me the wrong way.)

Many people will try to tell you recovering from trauma is about getting back to who you were “before.”

But what if there is no “before?”

That’s the thing about recovering from CPTSD: since there often IS no “before,” the task in front of us is not just recovering, but rebuilding— maybe from scratch!— who we are.

Tall order.

This isn’t about “fixing” ourselves.

CPTSD recovery is about redefining ourselves.

It has as much to do with revisiting old developmental tasks that got interrupted, as it is about processing the trauma that interrupted them.

Intimidating? You bet.

That’s why I’ve consistently said trauma survivors working their recovery are literally the bravest humans on the planet. It’s not even close.

But it’s also why I say that we need to keep ourselves from getting freaked out by the enormity of our task— and bring our recovery back to our teeny, tiny micro choices today.

Easy does it. Breathe; blink; focus.

Dr. Doyle