14/12/2025
O poveste reală, spusă cu acordul persoanei și cu dorința sinceră de a fi de folos pentru alți oameni care trăiesc ceva asemănător.
La 48 de ani mi-am dat seama că nu mai recunoșteam bărbatul din viața mea.
Pe mine.
Nu a fost un moment dramatic.
N-a existat o despărțire, un infarct, o revelație pe o plajă.
A fost o dimineață obișnuită, în care mi-am pot popl turnat cafeaua și am simțit că nu mă bucură cu nimic.
Nici gustul, nici liniștea, nici ideea unei noi zile.
Și m-am surprins gândindu-mă: “ Când m-am obișnuit să trăiesc fără gust ?”
Așa am început să observ lucruri mici.
Că răspund automat „e ok”, chiar și atunci când nu e,
că accept sarcini în plus doar pentru că mi-e teamă să nu dezamăgesc,
că în conversații vorbesc despre alții, niciodată despre mine,
că nu m-am întrebat demult ce îmi place cu adevărat.
Nu aveam o tragedie în viața mea, nimic care să explice ce trăiam .
Aveam, în schimb, ani întregi de adaptare continuă.
Așa cred că am adunat pierderile tăcute ale unui bărbat,
nu prin lovituri mari, ci prin renunțări mici, zilnice.
La 48 de ani nu eram nici distrus, nici rătăcit.
Mă simțeam înfundat într-o viață care nu mă mai reprezenta, dar pe care o duceam din inerție.
Muncă, responsabilități, bune intenții.
Și în tot timpul ăsta, eu rămâneam ultimul pe listă.
Într-o seară, fără motiv anume, am ieșit la o plimbare mai lungă decât de obicei, cu căștile pe urechi și muzica la volum mare.
Străzile erau goale, orașul respiră altfel când nimeni nu se grăbește.
Și acolo, pe o bancă pe care n-am mai stat niciodată, m-am întrebat direct:
“ Dacă nu aș avea nici o obligație, ce aș face mâine?”
Nu știam răspunsul.
Și asta m-a speriat mai mult decât orice.
Din ziua aceea am început să caut răspunsuri.
Am început să-mi fac timp pentru mine, câteva minute, apoi o oră, apoi zile întregi.
Nu ca să mă „refac”, ci ca să mă cunosc.
A fost inconfortabil să nu ai ce să spui despre tine, când ai atât de multe de spus despre toți ceilalți.
Mi-am amintit treptat că îmi place să conduc fără destinație.
Că îmi place să gătesc cu muzică în surdină.
Că îmi place liniștea dimineții dacă nu mă grăbesc nicăieri.
Că îmi plac cărțile care nu dau soluții, doar deschid ferestre.
Mi-am amintit că pot râde.
Că pot refuza.
Că pot greși.
Că pot să nu fiu „stâlpul” în fiecare moment.
Nu m-am reinventat, nici nu mi-am propus asta.
Doar m-am reașezat în propria mea viață .
M-am așezat la locul meu.
Și viața n-a devenit brusc spectaculoasă.
A devenit doar mai reală.
A mea.
Am început să spun ce simt.
Am început să-mi petrec timpul cu oameni în fața cărora nu trebuie să par nimic.
Am început să mă opresc când sunt obosit, nu când sunt terminat.
Acum, la 48 de ani, nu am devenit nici un alt bărbat, nici un erou.
Sunt același , doar că în sfârșit sunt prezent.
Și dacă m-ai întreba ce am câștigat, ți-aș răspunde simplu, spațiu.
Spațiu în mintea mea, spațiu în inimă, spațiu în viața mea.
Nu cred în începuturi spectaculoase.
Cred în momente mici, care, puse cap la cap, te aduc înapoi la tine.
Și asta e tot ce mi-am dorit:
să mă regăsesc fără să mă pierd pe mine.
Sigur, nu am parcurs aceste etape singur, nu aș fi înțeles ce mi se întâmplă și ce am de făcut .
Psihoterapeutul meu este ghid meu în toată această regândire și așezare în viața mea.
“Nu e ușor , dar la final e magic! “ Adevărat, psihoterapeutul meu.🫶
