05/06/2024
Am avut de puține ori spre deloc în cabinet oameni a căror suferință să nu își aibă rădăcinile în relația cu ceilalți: părinți, frați, parteneri, prieteni, colegi, copii. Dincolo de predispozițiile genetice, care sunt și ele modelate și remodelate de cm au relaționat strămoșii noștri, purtăm amprenta persoanelor cu care interacționăm: în primă fază, părinții.
Acolo se pun bazele viziunii noastre despre lume. Mama și tata, prin funcția lor de ambasadori între copil și lumea exterioară, sădesc în străfundurile psihicului acestuia frustrările și angoasele, sau, dimpotrivă, bucuriile și împlinirile lor. E foarte greu să facilitezi dezvoltarea sănătoasă a minții unei ființe care depinde de tine, dacă viața ta interioară se clatină. E și mai greu să oferi iubire, dacă tu nu ai primit-o. Iubirea nu se învață din cărți, nici din articole de specialitate, iubirea se trăiește, se acceptă, se integrează și se exersează continuu. A iubi e o abilitate, nu un dat.
Iubirea este cea mai înaltă formă de credință, astfel încât copilul știe că, iubit fiind, există răspunsuri pentru nevoile lui. E ca un soi de rugăciune care se dorește să fie ascultată, pentru că părinții au rolul simbolic de Dumnezeu: pentru copil, mama și tata sunt atotștiutori și atotputernici, abia mai târziu ei vor fi „învinși” și „detronați” din înaltul conștiinței. Un copil care nu crede în mama sau în tata este un copil abandonat, care va trăi cu rana abandonului și pe care o va căuta în relațiile ulterioare. Darul suprem pe care părinții pot să îl ofere este ca, prin sentimentul de siguranță (fizică și emoțională deopotrivă), să îl determine pe copil să creadă în ei. Copilul care ajunge să creadă în părinte, poate mai târziu să creadă în el și, mai apoi, în lume, deci în ceilalți oameni. Credința salvează.
Parentingul sănătos nu este cel în care părintele îl supra protejează pe copil, subminându-i autonomia, nici atunci când e neglijent, refuzând să-l susțină, ci este acela în care părintele funcționează ca plasă de siguranță. Pe credință sunt fundamentate toate relațiile sănătoase de mai târziu: ne simțim în siguranță pentru că am reușit să creăm împreună cu celălalt un spațiu împărtășit unde știu că, orice rău mi s-ar întâmpla, nu mă voi prăbuși. Când relațiile ne provoacă suferință, este pentru că se produc fragmentări ale acestui spațiu. Neîncrederea este o fragmentare și formă teribilă de abuz, atât pentru sine, cât și pentru ceilalți, și ea se afirmă și confirmă în relațiile cu probleme. Dacă nu poți avea încredere în mama sau în tata când ești mic, nu poți avea încredere nici în tine sau în lume mai târziu, iar neavând încredere în lume, nu poți avea nici în ceilalți, și atunci te sabotezi, ca să îți confirmi crezul. „Distorsiunea confirmării” este o eroare cognitivă care poate să includă, printre altele, și autosabotajul: avem credința că ceilalți nu sunt de încredere, căutăm motive ca să ne confirmăm asta și, dacă nu le găsim, le provocăm noi. E o spirală care te atrage într-un continuum al suferinței. E familiaritatea răului. Binele se simte ciudat, plictisitor, nu are nimic de-a face cu iubirea pe care am experimentat-o și pe care o căutăm.
Trădarea nu trebuie să fie neapărat un eveniment catastrofal, ci orice subminează credința. Este foarte greu și delicat să faci diferența între trădarea închipuită și trădarea reală, fără să cazi în cele două extreme care se cheamă „călău” sau „victimă”. Foarte mulți oameni neagă trădarea de care au parte în relații de teamă că sunt „nebuni” sau că „nu ar trebui să simtă asta”, chiar dacă realitatea dovedește că sunt îndreptățiți. Există, desigur, și cei care o afirmă fără a avea dovezi, altele decât cele din lumea lor interioară. Durerea înseamnă și multă confuzie.
Aversiunea față pierdere este ancora de care se agață durerea. Pierderea se simte ca o trădare a propriei persoane. Să poți să pierzi este o dovadă de reziliență și sunt puțini părinții care îi expun pe copii la pierderi (justificate, explicate si susținute ca să fie prcesate sănătos). E plină lumea de adulți care nu știu să piardă, de la bani, la relații sau la joburi. Nu poți să te faci bine dacă nu poți să renunți la durerile personale, la părți din tine care dor, la bucăți ale sinelui pe care treuie să le lași să moară, ba chiar să le ucizi cu intenție. Pierdearea și renunțarea sunt forme opuse ale egoismului. Să fii egoist și să nu poți tolera pierderea este o formă de infantilism.
Este foarte greu să „tratezi” cu adevărat suferința umană, pentru că rădăcinile ei sunt vechi și pentru că procesul este de durată. Cu atât mai greu e într-o lume în care „timpul nu mai are răbdare cu oamenii”. Nimeni nu vrea să coboare în infern, însă nu există scurtături spre vindecare. Vestea bună este că credința poate fi regăsită, dar numai dacă suntem dispuși să ne întoarcem de unde am plecat și învățăm acum să credem în lucrurile pe lângă care mai trecem o dată, sau de două ori, sau de câte ori e nevoie. Dacă nu facem asta, ne vom tot repeta - și noi, și suferința.
