26/11/2025
Încă un sneak peek dintr-un proces terapeutic descris într-o carte pe care o recomand tuturor celor care își doresc să meargă la terapie, dar nu au încă curajul de a începe.
În trecut am recomandat două cărți valoroase pentru înțelegerea psihoterapiei:
📚“Cu fiecare zi mai aproape” – Irvin Yalom, care surprinde procesul din perspectiva pacientului și a terapeutului, într-o cheie existențială.
📚 “Poate ar fi bine să discuți cu cineva” – Lori Gottlieb, care oferă o privire dublă: psihologul ca pacient și psihologul ca terapeut, cu vulnerabilitățile și traumele proprii.
Astăzi adaug pe listă o a treia recomandare: “Peisaje interioare” – Corneliu Irimia, o carte în care se vede cu autenticitate dinamica relației terapeutice. Las mai jos două pasaje reprezentative, unul din perspectiva terapeutului, iar celălalt din perspectiva pacientei:
“Pavel (terapeutul)
Ședința de vineri, 6 martie 2015
Cum se întâmplă adesea, și ea, la începutul terapiei, și-a dorit să se schimbe rapid, dar fără să se implice afectiv prea mult. Își dorea o tehnică scurtă, chiar dacă dureroasă, o chirurgie psihologică salvatoare prin care simptomul, neajunsul, suferința să fie îndepărtate pentru a putea începe o viață complet nouă. „Puneți-mi întrebări, eu vă răspund și o să îmi notez apoi soluțiile pe care o să mi le dați!“ mi-a propus ea metoda de lucru.
La începutul demersului terapeutic îi oferisem o libertate de exprimare pe care nu și-o permisese până atunci. O rugasem să vorbească pe cât se poate de liber despre gândurile ei, despre ce simțea, să încerce să nu se cenzureze, chiar dacă ce spunea ar fi putut să apară ca fiind stânjenitor, interzis, violent, de nespus, rușinos. Această libertate oferită este o ușurare pentru unii, însă pentru Alina a fost, inițial, o povară. Mă vedea ca pe un necunoscut cu potențial periculos. Libertatea interioară înseamnă pentru ea a lăsa frâiele din mână, a renunța la control, a lăsa deschise ecluzele interioare. Își exprima, uneori, deschis teama: „Și dacă nu le mai pot închide la loc?“, „Dacă odată pornită nu mă mai pot opri?“. Această eliberare interioară înseamnă a lua contact cu lucruri știute, dar mai ales, lasă loc surprizei întâlnirii cu părți din noi pe care nu le cunoaștem, pe care le recuzăm și pe care le ascundem de ceilalți ca pe niște răni rușinoase.
„Văd că mă ascund pe mine de mine și, bineînțeles, și de dumneavoastră!“ și-a dat ea seama mai târziu.
Alina (pacienta)
Ședința de luni, 9 martie 2015
Din momentul în care mi-am dat seama de suferința asta a mea, m-am preocupat să țes o rețea de aparențe pentru ca ceilalți să nu vadă că sunt în haine de cerșetor. Am ajuns, uneori, ca nici măcar eu însămi să nu mai văd asta, așa de bine mă deghizam. Mă gândesc că eu, de fapt, nu am trăit. Această terapie m-a ajutat să înțeleg ce efort imens, de decenii, am depus ca să nu îmi fie observat„defectul“ pe care îl ascundeam plină de rușine. Când să mai trăiești dacă ești ocupat să te acoperi, să te împodobești sau să mușamalizezi? Ca să nu se vadă, ce? Aici mi se pare cel mai interesant, adică cel mai groaznic. Nici nu știu ce trebuia să camuflez, de fapt. Sentimentul de rușine pe care îl aveam într-un grup era, de fapt, inexplicabil. Acum îl numesc rușine, dar, atunci, îl percepeam ca pe un mare disconfort, o neliniște, o nevoie de a pleca, urgent, dintre ei.
Este prima oară când pot defini ce simt: seara, când sunt singură, acasă, mă văd ca o frunză în vânt, ca o ființă fără o fundație sigură. Un lucru este clar. Această stare este legată de tata, de mesajul fără cuvinte al plecărilor lui frecvente. Parcă îmi spunea: „nu ești valoroasă, nu am de ce să stau lângă tine; alte lucruri, orice alte lucruri sunt mai importante, ele mă așteaptă, acolo, departe de tine, de casă“. Dacă lui nu i-a păsat de mine înseamnă că nu am fost, în general, demnă de a fi iubită în general. Cred că ăsta a fost raționamentul meu la adolescență.
Aveți un șervețel? Nu mă pot abține. Plâng, plâng pentru o amintire.
Trebuie să vin eu, acum, la terapie, pentru toți. Toți, bunicii, părinții, unchii și mătușile ar trebui să îmi plătească terapia asta și efortul pe care trebuie să îl fac, singură, pentru că ei nu au fost în stare să îl acă, l-au evitat cât au putut. Parcă îi aud: „așa se face Alina, ai grijă să nu ne arate lumea cu degetul!“Am, acum, un scop important în
viață: să mă cunosc pe mine, să mă simt bine în pielea mea, să pot hotărî singură pentru mine și nu influențată de părinți sau de rudele care vor să îmi facă mie ce le-au făcut lor propriii părinți. M-am transformat în acuzatorul familiei mele extinse căreia i-am dat cei mai buni ani din viață prin supușenie și dependență.
Vreau să mă scutur de toate astea, să mă eliberez, să fiu o alta, să mă schimb, să ies din schemele familiei, din ritualurile lor infinite.
Este ora. ... O să plec. Mi se pare că am vorbit prea mult ședința asta.
Nu v-am spus niciodată ceva. Când îmi spuneți că ședința s-a terminat parcă mă loviți cu o secure. Îmi îngheață sângele în vene. De aceea, de obicei, eu sunt cea care spune prima că trebuie să plece. Nu suport să mă întrerupeți când mi-e lumea mai dragă. Cred că seamănă cu episodul acela cu tata.”
Cartile de self help sau chat gpt nu ajung niciodata sa patrunda in procesul terapeutic asa cm o face relatia terapeutica neconditionata si confidentiala dintre doua persoane care stau in liniste cu durerea.
