16/09/2025
Am ajuns din nou aici.
Aici-ul ăsta: peste tot și nicăieri, jos, de la capăt sau un start al cărui fin nu se vede după maratonul nesfârșit pe care l-am alergat cm am putut mai bine.
Nu e un „fresh start”, e iar pierdere. De la 0 nu mai e promisiune, e pedeapsă. Nu e motivație, e oboseală și obligație.
De la 0 nu mai e entuziasmant după a treia, a cincia, a zecea oară. E obositor să tot ștergi, să tot aduni bucățile și să te prefaci că ai energie pentru un nou început. Se simte ca un eșec repetat.
Aici nu mai știm dacă reconstruim sau doar supraviețuim. Și nu mai vrem. Nu pentru că nu putem, ci pentru că am obosit să tot ridicăm o viață care se prăbușește la fel de repede cm o construim.
Suntem aici. Obosiți. Fără chef, fără energie, poate fără speranță. Și de la capăt nu e un „new beginning”, e încă o ruină de strâns.
„De ce iar? De ce mie? De ce aici?” Nu se mai termină.
Am ajuns din nou aici. Ce ne facem?
Vara asta m-a prins cu viața în cutii: promisiunea unui nou început într-o zi, alungată de realitate în a doua. Nu m-am lăsat doborâtă. Am luat-o de la zero, doar ca să fiu pusă la pământ din nou. Și atunci m-am oprit. Am întrebat: ce mă fac? Simt că asta e limita mea. Nu mai pot.
După zile de „nu mai pot” mi-am zis, ok, dar care-i alternativa?
„Viața nu are promisiuni, Paula. Viața nu întreabă dacă ești pregătită, dacă mai poți, dacă ai curaj. Singura promisiune e moartea. Viața se dă. Uneori o primești cu brațele deschise, azi strângând pumnii. De la 0, din nou.”
Nu de la 0 pentru că am pierdut tot, ci pentru că asta e condiția umană: să primim și să ne ridicăm iar și iar, fără să știm unde ne va duce drumul.
Asta e datul vieții. Aici-ul se întâmplă. Nu-l controlăm. Singurul lucru pe care îl avem e să ne ridicăm din nou.
