Psiholog Mihaela Ones

09/11/2025

,,După o despărțire, chiar dacă știi că acea persoană nu ți-a făcut bine – mai ales dacă relația a fost una toxică sau abuzivă – continui să te gândești frecvent la ea. Poate că asculți acele melodii care-ți amintesc de ea, o „cauți în alți oameni” sau revizitezi locurile în care obișnuiați să mergeți voi doi. Nu o faci pentru că îți este dor în sensul obișnuit, ci pentru că tăcerea de după te doare mai tare decât haosul de dinainte.

Nu îți lipsește neapărat persoana, ci starea pe care o aveai lângă ea – acel carusel emoțional, acea combinație de emoții puternice care îți dădea impresia că trăiești cea mai profundă iubire. Iar acum îți lipsesc adrenalina și intensitatea cu care asociai iubirea. Este un fel de „sevraj emoțional”, dar și fizic, pentru că sistemul tău nervos trece efectiv printr-un proces de „dezintoxicare” de persoana respectivă.

Ai impulsul de a-i scrie, de a-l căuta sau de a o căuta, de a „înfrumuseța” povestea în mintea ta: „Poate nu a fost chiar așa rău... Oricum, îmi e mai rău acum fără el sau ea.” De fapt, pentru că nu tolerezi disconfortul despărțirii, începi să îți cauți motive și justificări pentru care să te reîntorci la el sau la ea.

Însă, înainte de a face acest pas înapoi, te invit să te mai gândești la ceva – la cm ar arăta viața ta dacă ai începe să îți antrenezi mintea să schimbe povestea care rulează acum în gândurile tale. Mintea are tendința să deruleze doar momentele frumoase, să „editeze” realitatea, să transforme abuzul în pasiune și lipsa de respect în „simple greșeli din iubire”.

De aceea, este important să rescrii scenariul. Să notezi toate acele momente în care ai fost rănit, ignorat, manipulat. Să le recitești de fiecare dată când îți apare tendința de a idealiza din nou fosta relație. Să îți imaginezi cm ar fi dacă te-ai împăca cu el sau cu ea. Tu visezi la momentele frumoase, dar, în realitate, cm ar fi? Aceleași tăceri apăsătoare, cuvinte nespuse, conflicte fără rezolvare, jigniri sau abuzuri? Sau poate aceeași singurătate în doi?

Ca să te eliberezi de trecut poate că este necesar nu să te întorci iar și iar la momentele euforice de la începutul relației, ci să privești realist ce s-a întâmplat după ce entuziasmul a dispărut. Dacă v-ați despărțit, este pentru că ceva nu a mers, ceva nu a fost ok. Nu te autoamăgi că: „Poate am exagerat eu” sau „Poate s-a schimbat el sau ea între timp”, ci mai degrabă învață-ți mintea să nu mai „șteargă” adevărul poveștii voastre.

Poți încerca un exercițiu simplu: adu-ți aminte de un moment dureros din relația voastră. Dă-ți voie să-l retrăiești, să simți în corp toate senzațiile acelea, să simți greutatea suferinței, trădarea, minciunile sau promisiunile deșarte. Leagă acel disconfort de prezența lui sau a ei. În timp, mintea ta va înțelege că ceea ce căutai ca să te liniștești era, de fapt, ceea ce te rănea cel mai mult.

Când îți amintești nu numai cm te-a făcut să te simți iubit, ci și cm te-a făcut să te simți „mic”, rușinat sau respins, începi să simți o formă de repulsie față de comportamentele pe care cândva le justificai. Înțelegi că nu persoana îți lipsește, ci sentimentele de siguranță și validare pe care ai tot sperat că le vei găsi lângă ea, dar care, de fapt, nu au existat niciodată. Mintea tânjește după ce a crezut că trăiește sau că ar putea trăi, după o „promisiune” că vei primi în sfârșit iubire și acceptare.

Când începi să-ți oferi singur aceste lucruri, dependența se diminuează. Dacă aveai nevoie de tandrețe, învață să fii blând cu tine. Dacă aveai nevoie de siguranță, creează-ți o viață stabilă, care nu depinde de prezența altcuiva.

Lupta de după o despărțire este, de fapt, o luptă cu tine însuți – cu obiceiurile vechi de a găsi scuze, de a nutri speranțe inutile și de a rămâne în așteptare acolo unde nu mai e nimic de așteptat. Nu e doar despre a te desprinde de o persoană, ci despre a renunța la acea parte din tine care crede că iubirea trebuie să doară.

Și, într-o zi, fără să poți identifica exact momentul în care s-a întâmplat, vei începe să-l vezi sau să o vezi cu alți ochi: nu ca pe omul pe care l-ai pierdut, ci ca pe o experiența din care ai avut de învățat. Vei înțelege că el sau ea nu a fost niciodată sursa liniștii tale. Liniștea autentică a venit în clipa în care ai renunțat la iluzia că doar prin celălalt poți fi intreg și ai învățat să trăiești pe deplin fără el sau fără ea."

Ursula Sandner

28/10/2025

”Povestea filmului a început de când eram eu copil, pentru că tata povestea atunci niște aventuri fascinante. Am realizat de copil că viața l

28/10/2025

Citesc texte aici despre durerea care aparent îmbracă haina compasiunii, și care în realitate sunt înșelătoare, par pline de înțelegere și tandrețe, dar de fapt, acestea în realitate romantizează suferința. Tonul e seducător și cald, însă la o privire mai atentă este îmbibat de grandiozitate morală ce devoalează narcisismul profund al omului care se îndrăgostește de suferința altora ca să se simtă bun, profund, ales.

Oamenii nu vin la terapie ca să devină personaje și nici nu caută să fie atrăgători în eșecul lor, vin ca să poată respira din nou, caută sens, repere, contact și caută un om viu.

Compasiunea adevărată e tăcută, uneori stângace dar intodeauna umană, e modestă, fără metafore, fără mitologie, e prezență reală care conține și înțeleage, și care oferă suport și protecție.

Discursul acesta in care se joacă periculos cu psihologia fără să o înțeleagă afectiv, prezentat sub aparența lucidității, in el se află frica de durere al celui care îl rulează, dar și o mare nevoie de superioritate și mascheaza un ax psihic complex al disprețului față de vulnerabilitate, idealizare a rațiunii și a distanței și nostalgie după un control moral absolut. Uneori, ceea ce pare compasiune este doar nevoia celui care observă de a-și confirma propria profunzime, iar asta nu e compasiune, e dezechilibru intern.

Pun un fragment din cartea - How to know a person - de David Brooks:👇🏻
“ Terapeuții sunt, în esență, editori de povești.
Oamenii vin la terapie pentru că poveștile lor nu mai funcționează adesea pentru că înțeleg greșit cauzalitatea. Își atribuie vinovății care nu le aparțin sau, dimpotrivă, dau vina pe alții pentru lucruri de care sunt ei responsabili.

Prin revizuirea repetată a acestor povești de viață, terapeuții pot ajuta oamenii să iasă din spiralele înșelătoare ale ruminației prin care și-au construit narațiunea de sine. Îi pot sprijini să înceapă o reconstrucție imaginativă a propriei vieți.

Scopul terapiei este de a ajuta pacientul să-si spună o poveste mai fidelă realității, o poveste în care el se vede ca având putere asupra propriei vieți. Împreună, construiesc o nouă poveste în care pacientul se poate percepe exercitând control.”

Text: Catalina Dumitrescu

29/09/2025

Mi-a căzut în mână un articol de Octavian Paler

Și m-a oprit o frază:
„Omul are iluzia că vorbește cu lumea întreagă la calculator. El e de fapt singur.”

Am închis ecranul și am rămas cu gândul: parcă descria exact sala de așteptare de azi, plină de telefoane aprinse și de oameni conectați la toată planeta, dar singuri cu adevărat…

Paler scria literar ceea ce medicina confirmă rece, în grafice și ghiduri: SINGURĂTATEA UCIDE!
Nu e doar o metaforă – este un factor de risc cardiovascular comparabil cu hipertensiunea sau fumatul.
Arterele se închid atunci când viața se închide între pereți.

Și totuși, există locuri unde inima bate altfel.
În Blue Zones – Sardinia, Okinawa, Ikaria – oamenii trăiesc 90 de ani nu pentru că au farmacii mai pline, ci pentru că au mese împărtășite, vecini care trec pragul, prieteni cu care merg la pas.
Inima lor rezistă pentru că nu bate singură.

„Ceea ce nu trăim la timp, nu trăim niciodată”, avertiza Paler.
Iar ceea ce nu trăim în comunitate, în apropiere, nu se mai recuperează mâine dintr-o rețetă.
Pastilele scad colesterolul, dar nu vindecă golul lăsat de lipsa oamenilor din jur.

„Orice paradis nu poate fi decât o mare simplitate.”
Poate că adevărata prevenție nu se scrie pe rețetă, ci se trăiește:
– la o cină în familie,
– la pas cu un prieten,
– într-o conversație fără ecrane.

Pentru că niciun infarct nu se previne cu like-uri.
Dar multe se evită cu oameni aproape.❤️

29/09/2025

,,Despre urlete și sarcasm, despre umilire și persiflare. Când aducem asta în dialog cu oamenii din jur, noi nu mai vorbim noi ca adulți, vorbește un copil în revoltă, care vrea să ardă tot și să ajungă cât mai repede la consecințele dureroase, ca să le poată duce mai rapid și mai ușor.

E defectuos?

DA. Foarte.

E ca și cm ai vrea să ajungi la etajul 10, dar te enervezi că nu poți apăsa butonul de la lift din cauza cuiva, așa că te enervezi și le apeși la toate. NU ajungi la etajul 10 și nu ai apăsat tu butonul așa cm ai vrut, iar răul pe care i l-ai făcut celuilalt ți l-ai făcut și ție.

În reactivitate și în furie nu folosim neapărat tonul unei persoane anume, nu imităm direct o scenă din trecut și nici nu repetăm cu fidelitate o relație singulară, mai degrabă retrăim în corp o stare de dezechilibru care nu a fost niciodată conținută într-un cadru sigur. Deci dacă vă spuneți acum”da, dar eu nu am fost abuzat”, înseamnă că nevoia de a fi văzut și auzit nu a venit din ceea ce ați trăit vizibil a venit din ceea ce ați trăit în tensiune, probabil în neglijență, poate în distanțare, abandon parental, conflictul adulților care nu era văzută direct, doar interpretat și presupus.

Când devenim abuzatori ocrotindu-ne pe noi înșine. Adulți fiind, ne apărăm de un pericol care nu se mai află în fața noastră, dar pe care sistemul nostru nervos îl percepe ca fiind real, iminent și amenințător, iar în acel moment, conversația prezentă devine spațiul în care trecutul nostru cere să fie recunoscut, confirmat, reparat. Fiecare replică rostită fără integrare afectivă poartă în ea o întrebare nespusă: „unde erai atunci când aveam nevoie?”, „de ce n-a venit nimeni după mine?”, „cât timp mai trebuie să ridic vocea ca să fiu văzut?”, doar că sună așa”tu niciodată”, “am zis de o mie de ori”,”iar începi”,”nu e niciodată bine ceea ce fac”, etc.

Această dinamică este profund inconștientă și extrem de dureroasă, pentru că ne trădează în momentele în care ne dorim cel mai mult apropierea. Noi atunci nu vrem scandal, nu vrem conflict, nu vrem să rănim cu cuvintele noastre, vrem contact, apropiere, iubire, dar ne apărăm prin respingere, vrem siguranță, dar proiectăm pericolul și reacționăm la el, vrem să fim ascultați, dar ridicăm vocea.

Ceea ce rezultă din fricile și mecanismele acestea defectuoase, nu este o raportare corectă la prezent în prezent, e un conflict între două istorii afective neîncheiate.

Când rostim afirmații precum „mi-ai greșit” sau „nu mai pot”, e posibil să vorbim dintr-o rană veche care reapare în lipsa unui spațiu în care să fim auziți cu adevărat.

Când spunem „exagerezi” sau „nu e chiar așa grav”, e posibil să folosim o voce care nu ne-a permis niciodată să trăim deplin ceea ce simțeam.

Atunci când alegem să ne retragem fără explicații, o facem, poate, pentru că altădată, în aceleași clipe de tăcere, nu a venit nimeni să ne caute.

Putem învăța să ne oprim înainte ca vocea noastră să devină apărare sau armă.

Putem rămâne disponibili pentru contact autentic chiar și în disconfort.

Nu zic că e simplu, zic că PUTEM, putem 100% și nimeni altcineva nu poate face asta pentru noi❤️"

Sandra O'Connor

15/09/2025

O dinamică frecvent întâlnită în relația cu un narcisist/o narcisistă este aceea în care există o alternanță între episoadele de abuz și cele de aparentă armonie.

Te umilește, îți ignoră suferința, te pedepsește când încerci să pui limite, apoi devine, dintr-o dată, atent, binevoitor, „schimbat”. Îți zâmbește de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic și îți spune că tot ce-și dorește este să fie armonie și liniște între voi.

Dar aceasta nu este o schimbare reală, ci o manieră prin care caută să te facă să crezi că nu s-a întâmplat nimic grav, că totul este bine. Dacă reușește să te facă să te îndoiești de realitate, te poate ține prins în jocul lui/ei.

Această „bunătate” care urmează după cruzime este o strategie, e pregătirea terenului pentru un nou abuz. Nu regretă, nu își cere iertare sincer, nu își asumă responsabilitatea, însă încearcă să-ți „rescrie” memoria, pentru ca tu să gândești: „Poate n-a fost chiar atât de grav.”, „Poate chiar vrea să se schimbe.”

Este totul o capcană – dovezile sale de afecțiune nu sunt reale, ci sunt o „momeală” prin care încearcă să-și șteargă urmele. Și exact când îți lași garda jos… lovește din nou.

El/ea „uită” atât de repede abuzul, nu pentru că are memoria scurtă, ci pentru că refuză să-și asume responsabilitatea pentru faptele sale. De fapt, nu a uitat nimic, dar speră ca tu să uiți. Dacă se poartă ca și cm totul ar fi bine, tu ajungi să te simți vinovat/ă că încă suferi, că încă te doare. Așa că taci ca să nu strici „liniștea”, să nu pari cel problematic.

Iar dacă aduci în discuție felul în care te-a rănit, îți va spune: „Iar deschizi subiectul ăsta?”, „Ești prea negativ/ă.”, „Nu putem să trecem, pur și simplu, peste?”. Te face să crezi că tu ești problema, că nu vrei să vă fie bine, altfel ai depăși momentul. Ajungi să îți justifici durerea chiar celui care ți-a provocat-o. Iar el/ea zâmbește, știind că i-a reușit și de această dată jocul manipulării.

Dar știi ce este cel mai important să ții minte? Gesturile frumoase fără să existe o schimbare reală sunt doar o mască. „Iubirea” fără asumarea niciunei responsabilități este manipulare. Iar „liniștea” fără un real sentiment de siguranță este frică ascunsă sub tăcere.

Așa că, întreabă-te: „S-a schimbat el/ea cu adevărat sau doar încearcă să mă controleze prin inducerea vinovăției?”, „Este aceasta iubire sau doar o pârghie de manipulare?”.

„Scuzele” sale nu au niciun rost dacă nu sunt urmate de o schimbare comportamentală reală, iar „bunătatea” manifestată acum nu este cu adevărat bunătate, dacă apare după ce în prealabil a fost crud și abuziv cu tine.

Ca să nu îi mai faci jocul, nu mai accepta gesturi de afecțiune dacă nu își asumă și responsabilitatea pentru greșelile sale. Nu mai confunda tăcerea cu pacea. Începe să ceri mai mult, să ceri o schimbare reală și observă ce se întâmplă. Și amintește-ți că, fără asumare, nu există evoluție. Ceea ce face el/ea este un joc al manipulării deghizat în „iubire”.

Ursula Sandner

31/08/2025

28/08/2025

Ministrul Sănătății, Alexandru Rogobete: "Astăzi, la propunerea Ministerului Sănătății și a CNAS, Guvernul României a aprobat o măsură esențială pentru pacienții oncologici: serviciile psihologice vor fi decontate prin sistemul public de sănătate.
Până acum, pacienții bolnavi de cancer au fost nevoiți să ducă o dublă luptă – cu boala și cu lipsa accesului la sprijin psihologic. De astăzi, România recunoaște oficial că tratamentul complet al cancerului nu înseamnă doar medicamente, intervenții chirurgicale sau radioterapie, ci și suport emoțional.
🩺 Noul cadru legislativ stabilește:
• Până la 30 iunie 2026, pacienții oncologici pot beneficia de servicii psihologice decontate la recomandarea medicilor specialiști, chiar dacă psihologii nu au formare în psihooncologie.
• Începând cu 1 iulie 2026, pentru a crește calitatea serviciilor, sprijinul psihologic va fi acordat doar de psihologi cu formare profesională în psihooncologie.

Această etapizare oferă timp pentru dezvoltarea unei rețele de specialiști și pentru pregătirea resurselor umane.
📌 Prin noul act normativ:
✅ se creează un cadru clar și stabil de finanțare;
✅ pacienții oncologici primesc acces gratuit la servicii psihologice;
✅ se elimină barierele financiare care au împiedicat până acum accesul la suport emoțional.
Sprijinul psihologic nu este un moft, ci o parte vitală a tratamentului. Studiile arată că pacienții care beneficiază de suport emoțional au o mai bună aderență la tratament, o reziliență crescută și o calitate a vieții mai ridicată.
Prin această decizie, Ministerul Sănătății transmite un mesaj ferm: pacientul se află în centrul politicilor publice de sănătate.
🤝 În perioada următoare, Ministerul Sănătății și CNAS vor colabora cu organizațiile profesionale și cu societățile medicale pentru implementarea rapidă și coerentă a noilor măsuri.
Astăzi, România face un pas decisiv către un sistem sanitar mai uman și mai echilibrat. Cancerul este o luptă complexă, iar statul român își asumă să fie alături de pacienți – nu doar cu tratamente medicale, ci și cu sprijin psihologic, atât de necesar."
Încrederea ne face bine!

23/08/2025

„Dacă îţi acorzi un cât de mic răgaz, dacă arunci, de jur împrejur, o privire odihnită, curioasă şi nepătimaşă, vei găsi destule argumente să te bucuri. Lucrurile (încă) funcţionează. Şarpanta lumii (încă) ţine. Mai există încă oameni întregi, tradiţii vii, întâlniri miraculoase. Trăim într-un sos toxic, dar el conţine încă mirodenii subtile, cu efect anesteziant. Marele animal cosmic nu pare încă să ia în serios agitaţia noastră propagandistică, spaimele noastre apocaliptice. Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate (încă) trăi frumos.“ – Andrei Pleșu

23/08/2025