Psiholog Mihaela Ones

03/02/2026

Un narcisist te distruge în privat, apoi spune tuturor că ești distrus.

Te distruge în spatele ușilor închise, unde nimeni nu poate vedea eroziunea lentă a încrederii tale, a vocii tale, a simțului tău de realitate.

Te provoacă, te resping, te manipulează și te invalidează până când sistemul tău nervos este constant la limită.

Apoi, când în cele din urmă reacționezi la presiunea pe care au creat-o, ei fac un pas înapoi și te arată cu degetul. Vezi? spun ei. „Asta ești tu cu adevărat”.

Te împing să reacționezi, apoi te numesc instabil. Știu exact pe ce butoane să apese, ce răni să redeschidă, ce temeri să activeze. Reacția ta devine dovada lor, chiar dacă manipularea lor a aprins fitilul. Ei rămân calmi în public, stăpâni pe sine și fermecători, în timp ce tu rămâi să încerci să explici o durere care nu se poate exprima în propoziții clare.

Ei creează haos, apoi te etichetează ca fiind nebun. Ei rescriu istoria, neagă lucruri pe care le-au făcut în mod clar și te fac să-ți pui la îndoială propria memorie. În timp, începi să te îndoiești mai mult de tine decât de ei – și acesta este scopul.

Nu este întâmplător.
Este strategic.

Pentru că, dacă pot convinge pe alții că tu ești problema, nu vor trebui niciodată să-și asume responsabilitatea. Și dacă te pot convinge și pe tine de asta, vor păstra controlul.

Vindecarea începe în momentul în care îți dai seama că nu erai „prea mult”, „prea sensibil” sau „instabil”. Răspundeai normal la o situație anormală – și adevărul acesta contează.

Articol preluat de la Radu Radu

01/02/2026

,,Când un bărbat aflat într-o poziție de putere (șef, mentor, profesor, figură publică, etc) inițiază o relație cu o femeie mai tânără/vulnerabilă și apoi se dezice de ea, vorbim de un act traumatic care anulează victima ca și cm aceasta nu există, mesajul fiind „tu nu contezi”.

Acest tip de relații pornesc dintr o asimetrie de putere, problema nu este dată de diferența de vârstă, ci de putere, de statut, reputație, resurse, acces la oportunități, control asupra cadrului profesional/social. Literatura despre abuz descrie coerciția subtilă (presiuni implicite, ambiguitate intenționată), dependența (carieră, validare, protecție, apartenență), consimțământul viciat (alegerile victimei apar libere la suprafață, dar sunt modelate de risc, frică și dezechilibru de consecințe).

Victima poate spune ulterior: Am acceptat, sunt responsabilă și vinovată, dar ceea ce a acceptat a fost într-un câmp relațional în care costul refuzului era mai mare decât costul conformării. Reacția tardivă care vine după niște ani de tăcere, e tipică și necesita să fie înțeleasă corect deoarece în momentele de presiune, corpul intra în starea de freeze (îngheț, imobilitate, blocaj de limbaj), sau sarea de fawn (conformare/împăcare ca strategie de a reduce pericolul) sau starea de disociere (deconectare afectivă),ceea ce duce la gândirea toxică de învinovățite și rușine copleșitoare.

Trebuie luat in calcul atașamentul traumatic al victimei, dar și confuzia dintre grijă și control pe care agresorii o fac, deoarece aceștia alternează validarea victimei prin apropiere intensă de ea cu retragere, pedeapsă și tăcere. Această stare de alternanță produce confuzie, iar victima va munci tot mai mult pentru un semn bun, pe care agresorul îl oferă cu intermitentă pentru a-și menține puterea.

Victima pe lângă frică trăiește și o fractură morală prin faptul ca admite ca a participat la ceva care a degradat-o, neapărându-si demnitatea, lucru ce duce la o stare și mai mare de blocaj și rușine.

Agresorii de acest gen atunci când se plictisesc sau simt ca există riscul de a fi dezvăluiți se dezic brutal („n-am cunoscut-o”, „a fost o interpretare”, „exagerează”) lucru care destabilizează și mai tare femeia vulnerabilă și o aruncă în haos emoțional și mai mult, făcând-o să se îndoiască de adevăr. O stare de confuzie internă la care se adaugă uneori și învinovățirea ce vine din partea celor din jur (victim blaming) care e una dintre cele mai grele forme de violenta psihologică cu care victima unor asemenea agresori are de-a face.

Dacă agresorul are familie oficială, un statut public vizibil, acesta prin dezangajarea morală rescrie realitatea și utilizează un mecanism clasic după ce a folosit relația, minimizând („n-a însemnat nimic”), deumanizează victima(„e instabilă”) și reîncadrează moral („eu doar am ajutat-o,”).

Când agresorul se dezice, victima descrie exact ce spune una dintre victime în podcast: „m-am simțit ștearsă”, lucru care se numește invalidare radicală, adică victimei i se contestă realitatea adevărului. Dezicerea agresorului e o strategie de ștergere pentru a-și salva imaginea care contestă existența adevărului identitar al victimei în ochii lumii.

Traumatizare secundară este când comunitatea judecă, iar în loc de sprijin, victima primește: de ce ai stat/tacut?, ai știut în ce te bagi!, de ce ai revenit și ai acceptat, etc…Asta e blaming-ul social care are două funcții colective: protejează iluzia lumii drepte („dacă i s-a întâmplat, sigur a făcut ceva”) și protejează sistemul și ierarhiile („nu zgudui reputația omului puternic”).

Pentru victimă, e o a doua rană, rușinea publică peste rușinea traumatică. Vinovăția victimei e adesea un mecanism de control și paradoxal, psihicul preferă uneori vinovăția (care dă iluzia puterii) în locul adevărului dureros ca a fost folosită și ca nu a exista nicio simetrie de putere.

Când victima începe să vorbească post trauma, se activează simultan nevoia de adevăr și reparație, frica de represalii și discreditare, dar și doliul pentru timpul investit și pentru sinele fragil de atunci. În multe cazuri, recuperarea psihologică înseamnă a numi vina și rușinea simțite ca nedrepte, a reconstrui narațiunea cu martori siguri (terapie, prieteni de încredere), a internaliza la nivel corporal (pentru că trauma rămâne somatică) și a-și relua demnitatea înapoi prin a spune adevărul."
Catalina Dumitrescu

Abuzuri sexuale și impostură profesională în cabinetului doctorului Cristian Andrei, relatate la cameră, sub protecția anonimatului, de șapte supraviețuitoare.

▶️ Un documentar video despre fenomenul abuzului terapeutic în România (https://shorturl.at/xaP4U)

24/01/2026

Dacă ai intrat vreodată într-o cameră și ai uitat instantaneu de ce te-ai dus acolo, nu te panica, nu îți pierzi memoria. Fenomenul se numește „Efectul de Prag” (The Doorway Effect) și este o dovadă că creierul tău funcționează perfect, dar ciudat. Creierul organizează amintirile pe „episoade” legate de locație. Când treci pragul unei uși, mintea ta consideră că s-a terminat „scena veche” (camera anterioară) și o arhivează pentru a face loc „scenei noi”. Practic, trecerea prin ușă este un buton de „Refresh”. Uitarea este prețul pe care îl plătim pentru ca creierul să se poată concentra rapid pe noul mediu în care a intrat.

Acest mecanism a fost studiat intens de psihologii de la Universitatea Notre Dame, conduși de profesorul Gabriel Radvansky. Ei au efectuat experimente în care participanții trebuiau să mute obiecte prin camere virtuale și reale. Rezultatele au arătat constant că persoanele care treceau printr-o ușă uitau mult mai des ce aveau de făcut sau ce obiect cărau, comparativ cu cei care parcurgeau aceeași distanță, dar în interiorul unei singure încăperi mari. Concluzia științifică a fost clară: structura fizică a mediului dictează modul în care ne accesăm memoria.

Explicația tehnică rezidă în „Teoria segmentării evenimentelor”. Viața noastră este un flux continuu de informații, dar creierul nu o poate procesa ca pe un singur film lung. Pentru a economisi energie și a organiza datele, el taie experiența în segmente mici, discrete. Ușa, un lift sau o scară funcționează ca un punct, o virgulă sau un sfârșit de capitol într-o carte. Odată ce ai pășit dincolo de prag, creierul pune o ștampilă invizibilă de „finalizat” pe gândurile din camera anterioară și deschide un fișier nou, gol, pentru camera curentă.

Memoria noastră de lucru (RAM-ul creierului) are o capacitate limitată. Nu putem ține active prea multe informații simultan. Când contextul se schimbă brusc – de la o sufragerie luminoasă la un hol întunecat – creierul prioritizează informația senzorială imediată. El presupune că informația veche (de exemplu, „trebuie să iau foarfeca”) nu mai este relevantă în noul context, așa că o împinge în fundal pentru a elibera resurse cognitive necesare procesării noului spațiu.

Din perspectivă evolutivă, acest comportament a fost esențial pentru supraviețuire. Pentru strămoșii noștri, schimbarea mediului (ieșirea din peșteră în pădure, de exemplu) aducea noi pericole și oportunități. Era vital ca atenția să se mute instantaneu pe noile împrejurimi pentru a detecta prădătorii sau hrana, nu să rămână blocată la ce s-a întâmplat în interior. Capacitatea de a șterge rapid vechiul context și de a ne adapta la cel nou a fost un avantaj competitiv major.

Există însă o metodă simplă de a combate acest efect: întoarcerea la origine. Dacă te întorci fizic în camera din care ai plecat, sunt șanse mari să îți amintești brusc ce voiai să faci. Acest lucru se întâmplă deoarece contextul vizual al primei camere funcționează ca un „indice de recuperare”. Văzând din nou canapeaua sau biroul unde ți-a venit ideea, creierul redeschide fișierul arhivat anterior și informația devine din nou accesibilă.

Un alt truc validat de cercetători este „ancorarea materială”. Dacă iei cu tine un obiect fizic care are legătură cu sarcina (de exemplu, iei ceașca goală când mergi la bucătărie să o umpli), obiectul servește drept punte de legătură între cele două „episoade”. Privind obiectul din mână în timp ce treci pragul, menții activă conexiunea neuronală dintre intenție și acțiune, împiedicând creierul să facă acea curățenie totală a memoriei de scurtă durată.

Interesant este că „Efectul de Prag” nu se aplică doar în lumea fizică, ci și în cea digitală. Ți s-a întâmplat să deschizi o filă nouă în browser sau o aplicație pe telefon și să uiți imediat ce voiai să cauți? Ecranul nou sau fereastra nouă acționează exact ca o ușă. Creierul percepe schimbarea interfeței grafice ca pe o schimbare de mediu și resetează memoria de lucru, lăsându-te să privești ecranul gol, confuz.

Deși este frustrant, acest fenomen este, de fapt, un semn de sănătate mintală. El arată că sistemul tău nervos este eficient în a separa experiențele distincte și în a nu lăsa trecutul imediat să interfereze cu prezentul. Persoanele care au dificultăți în a segmenta evenimentele (cum se întâmplă în anumite tulburări cognitive) pot avea probleme mult mai mari, fiind copleșite de un flux continuu și neorganizat de informații.

Așadar, data viitoare când rămâi blocat în pragul bucătăriei, întrebându-te de ce ești acolo, nu te critica. Este doar modul creierului tău de a face curățenie în sistem. Este un mic inconvenient cauzat de un software biologic vechi de milioane de ani, care încearcă să te ajute să fii prezent și atent aici și acum, chiar dacă uneori face asta cu prea mult zel.

22/01/2026

31/12/2025

An nou mai normal sa avem! :)

22/12/2025

Acela care stie DE CE traieste, poate indura cm traieste.
Nietzsche

18/12/2025

Urmează multe zile libere, sa ne amintim de cei singuri, care așteaptă, cu dor. E foarte grea singurătatea și tăcerea.
Un gest infim, un telefon, o vorba buna, o mângâiere, pentru ei este uneori atât de mult.

02/12/2025

Am ascultat recent o conferință a dl Andrei Pleșu și, la un moment dat, a spus, în felul dansului caracteristic, calm, tăios fără agresivitate:
„Cea mai mare eroare este să crezi că ai timp infinit. Sunt bine instalat în neliniștea mea.”

Fraza a rămas cu mine.
Pentru că, zi de zi, văd exact contrariul: oameni bine instalați nu în neliniște, ci într-o liniște periculoasă, într-o siguranță rigidă față de boală, risc, biologie.
O liniște care nu vine din echilibru, ci din negare.

Trăim vremuri în care pseudoștiința nu mai e o rătăcire timidă.
A devenit militantă.
Are adepți vocali, predicatori, inițiați care vorbesc cu ton de revelație absolută:
“medicamentele sunt otravă”,
“boala e doar o vibrație”,
“cancerul e o emoție”,
“medicii sunt vânduți”,
“studiile sunt aranjate”...

Totul spus cu o siguranță de granit.
Fără îndoială.
Fără frică.

Și aici e ruptura esențială.
Frica nu e întotdeauna dușmanul. Există o frică sănătoasă. Aceea care te face să întrebi, să verifici, să ceri o a doua opinie, să nu te joci cu lucruri care nu pot fi date înapoi.
Dar militantul de pseudoștiință nu are frică.
Are doar certitudine.
Iar certitudinea fără cunoaștere este una dintre cele mai periculoase forme de ignoranță.

„Mai vedem.”
„Nu e încă grav.”
„Las că mai încerc altceva.”
„Nu mă grăbesc cu tratamentele.”

Toate pornesc din aceeași iluzie veche: credința că timpul e infinit și mereu de partea noastră.
Nu este.
Biologia nu negociază.
Boala nu așteaptă să fim pregătiți emoțional.
Complicațiile nu vin cu avertisment.

Paradoxul tragic este că mulți nu resping medicina din ură, ci din speranță.
Doar că e o speranță prost protejată, expusă hazardului, fără centura de siguranță a dovezilor. Iar pseudoștiința nu omoară spectaculos.
Omoară lent: prin amânare, prin falsă siguranță, prin iluzia controlului total.

Neliniștea despre care vorbea dl Pleșu nu este slăbiciune.
Este semnul unei inteligențe vii. Lipsa completă de frică în fața bolii nu este evoluție.
Este autoamăgire periculoasă.

❤️Această postare are scop informativ și educativ.
Nu înlocuiește consultul medical și nu reprezintă recomandări individuale de tratament.

09/11/2025

,,După o despărțire, chiar dacă știi că acea persoană nu ți-a făcut bine – mai ales dacă relația a fost una toxică sau abuzivă – continui să te gândești frecvent la ea. Poate că asculți acele melodii care-ți amintesc de ea, o „cauți în alți oameni” sau revizitezi locurile în care obișnuiați să mergeți voi doi. Nu o faci pentru că îți este dor în sensul obișnuit, ci pentru că tăcerea de după te doare mai tare decât haosul de dinainte.

Nu îți lipsește neapărat persoana, ci starea pe care o aveai lângă ea – acel carusel emoțional, acea combinație de emoții puternice care îți dădea impresia că trăiești cea mai profundă iubire. Iar acum îți lipsesc adrenalina și intensitatea cu care asociai iubirea. Este un fel de „sevraj emoțional”, dar și fizic, pentru că sistemul tău nervos trece efectiv printr-un proces de „dezintoxicare” de persoana respectivă.

Ai impulsul de a-i scrie, de a-l căuta sau de a o căuta, de a „înfrumuseța” povestea în mintea ta: „Poate nu a fost chiar așa rău... Oricum, îmi e mai rău acum fără el sau ea.” De fapt, pentru că nu tolerezi disconfortul despărțirii, începi să îți cauți motive și justificări pentru care să te reîntorci la el sau la ea.

Însă, înainte de a face acest pas înapoi, te invit să te mai gândești la ceva – la cm ar arăta viața ta dacă ai începe să îți antrenezi mintea să schimbe povestea care rulează acum în gândurile tale. Mintea are tendința să deruleze doar momentele frumoase, să „editeze” realitatea, să transforme abuzul în pasiune și lipsa de respect în „simple greșeli din iubire”.

De aceea, este important să rescrii scenariul. Să notezi toate acele momente în care ai fost rănit, ignorat, manipulat. Să le recitești de fiecare dată când îți apare tendința de a idealiza din nou fosta relație. Să îți imaginezi cm ar fi dacă te-ai împăca cu el sau cu ea. Tu visezi la momentele frumoase, dar, în realitate, cm ar fi? Aceleași tăceri apăsătoare, cuvinte nespuse, conflicte fără rezolvare, jigniri sau abuzuri? Sau poate aceeași singurătate în doi?

Ca să te eliberezi de trecut poate că este necesar nu să te întorci iar și iar la momentele euforice de la începutul relației, ci să privești realist ce s-a întâmplat după ce entuziasmul a dispărut. Dacă v-ați despărțit, este pentru că ceva nu a mers, ceva nu a fost ok. Nu te autoamăgi că: „Poate am exagerat eu” sau „Poate s-a schimbat el sau ea între timp”, ci mai degrabă învață-ți mintea să nu mai „șteargă” adevărul poveștii voastre.

Poți încerca un exercițiu simplu: adu-ți aminte de un moment dureros din relația voastră. Dă-ți voie să-l retrăiești, să simți în corp toate senzațiile acelea, să simți greutatea suferinței, trădarea, minciunile sau promisiunile deșarte. Leagă acel disconfort de prezența lui sau a ei. În timp, mintea ta va înțelege că ceea ce căutai ca să te liniștești era, de fapt, ceea ce te rănea cel mai mult.

Când îți amintești nu numai cm te-a făcut să te simți iubit, ci și cm te-a făcut să te simți „mic”, rușinat sau respins, începi să simți o formă de repulsie față de comportamentele pe care cândva le justificai. Înțelegi că nu persoana îți lipsește, ci sentimentele de siguranță și validare pe care ai tot sperat că le vei găsi lângă ea, dar care, de fapt, nu au existat niciodată. Mintea tânjește după ce a crezut că trăiește sau că ar putea trăi, după o „promisiune” că vei primi în sfârșit iubire și acceptare.

Când începi să-ți oferi singur aceste lucruri, dependența se diminuează. Dacă aveai nevoie de tandrețe, învață să fii blând cu tine. Dacă aveai nevoie de siguranță, creează-ți o viață stabilă, care nu depinde de prezența altcuiva.

Lupta de după o despărțire este, de fapt, o luptă cu tine însuți – cu obiceiurile vechi de a găsi scuze, de a nutri speranțe inutile și de a rămâne în așteptare acolo unde nu mai e nimic de așteptat. Nu e doar despre a te desprinde de o persoană, ci despre a renunța la acea parte din tine care crede că iubirea trebuie să doară.

Și, într-o zi, fără să poți identifica exact momentul în care s-a întâmplat, vei începe să-l vezi sau să o vezi cu alți ochi: nu ca pe omul pe care l-ai pierdut, ci ca pe o experiența din care ai avut de învățat. Vei înțelege că el sau ea nu a fost niciodată sursa liniștii tale. Liniștea autentică a venit în clipa în care ai renunțat la iluzia că doar prin celălalt poți fi intreg și ai învățat să trăiești pe deplin fără el sau fără ea."

Ursula Sandner

28/10/2025

”Povestea filmului a început de când eram eu copil, pentru că tata povestea atunci niște aventuri fascinante. Am realizat de copil că viața l

28/10/2025

Citesc texte aici despre durerea care aparent îmbracă haina compasiunii, și care în realitate sunt înșelătoare, par pline de înțelegere și tandrețe, dar de fapt, acestea în realitate romantizează suferința. Tonul e seducător și cald, însă la o privire mai atentă este îmbibat de grandiozitate morală ce devoalează narcisismul profund al omului care se îndrăgostește de suferința altora ca să se simtă bun, profund, ales.

Oamenii nu vin la terapie ca să devină personaje și nici nu caută să fie atrăgători în eșecul lor, vin ca să poată respira din nou, caută sens, repere, contact și caută un om viu.

Compasiunea adevărată e tăcută, uneori stângace dar intodeauna umană, e modestă, fără metafore, fără mitologie, e prezență reală care conține și înțeleage, și care oferă suport și protecție.

Discursul acesta in care se joacă periculos cu psihologia fără să o înțeleagă afectiv, prezentat sub aparența lucidității, in el se află frica de durere al celui care îl rulează, dar și o mare nevoie de superioritate și mascheaza un ax psihic complex al disprețului față de vulnerabilitate, idealizare a rațiunii și a distanței și nostalgie după un control moral absolut. Uneori, ceea ce pare compasiune este doar nevoia celui care observă de a-și confirma propria profunzime, iar asta nu e compasiune, e dezechilibru intern.

Pun un fragment din cartea - How to know a person - de David Brooks:👇🏻
“ Terapeuții sunt, în esență, editori de povești.
Oamenii vin la terapie pentru că poveștile lor nu mai funcționează adesea pentru că înțeleg greșit cauzalitatea. Își atribuie vinovății care nu le aparțin sau, dimpotrivă, dau vina pe alții pentru lucruri de care sunt ei responsabili.

Prin revizuirea repetată a acestor povești de viață, terapeuții pot ajuta oamenii să iasă din spiralele înșelătoare ale ruminației prin care și-au construit narațiunea de sine. Îi pot sprijini să înceapă o reconstrucție imaginativă a propriei vieți.

Scopul terapiei este de a ajuta pacientul să-si spună o poveste mai fidelă realității, o poveste în care el se vede ca având putere asupra propriei vieți. Împreună, construiesc o nouă poveste în care pacientul se poate percepe exercitând control.”

Text: Catalina Dumitrescu

07/10/2025