15/04/2020
Let there be kindness
În formulările terapeutice, vorbim frecvent despre vocea critică. Este o “voce interioară” pe care o avem cu totii. Ea a apărut in urma expunerii repetate la anumite tipuri de mesaje cu privire la ce este corect, ce TREBUIE să facem, ce este “frumos“ și adecvat, ce este rușinos și nepotrivit, de la persoanele importante din viata noastră (cel mai adesea ale părinților noștri), poate de la gradiniță, de la școală. Este o voce în care avem tendința să credem, pentru că, expusi fiind suficient de mult timp la mesajele acesteia, ajungem să o facem parte din noi, să ne identificăm cu ea. Credem că nu putem funcționa fără ea. Credem că, dacă nu suntem duri cu noi, nu vom reuși, ne vom delăsa, vom mânca prea mult și vom gândi prea puțin. Credem că ea este compasul nostru moral interior.
Poate că acesta este un moment bun să învățăm să nu mai punem semnul egal între motivare și biciuire.
Vocea critică este cea pe care o folosesc destul de mulți dintre cei care postează despre situația actuală, convinși fiind că folosesc de fapt vocea rațiunii. Că numai ridiculizând, blamând și arătând cu degetul vor mobiliza populatia, că oamenii vor reacționa frumos si docil la astfel de mesaje acide. Oare de unde am învățat să (ne) vorbim în felul acesta? Oare de ce ajungem să credem că doar duritatea stârnește reacții? Să fi fost acesta modul în care noi am primit educație?
Vocile astea nu au dreptate. Pandemia nu e “oportunitate” de care trebuie să profităm. Nu trebuie să ne lăsăm rușinați de mesajele de extra mega productivitate, nici să-i rușinăm pe altii. E normal să nu ne simțim motivati să învățăm a 4-a limbă străină sau să dezvoltăm o nouă abilitate în contextul în care nu știm când vine si cm arată lumea post Covid19.
Cred că mesajul care arată cel mai clar cât de prezentă este vocea aceasta critică în mintea noastră este acela că “omenirea a meritat asta “. Că ne-am făcut-o cu mâna noastră. Că suntem nerecunoscători. Că virusul acesta a apărut ca o palmă, că se “scutură planeta de noi ca de microbi”. Că stăm prea mult pe Internet și prea puțin unii cu alții. Este mai usor să găsim vină, decât să acceptam că viața uneori este la întâmplare. E mai ușor să cred că e vina mea, pentru că asta măcar îmi oferă o explicație.
Vocea critică nu reprezintă vocea rațiunii, deși uneori argumentele ei par să fie logice. Dar ce este rațional în a lovi pe cineva care e deja la pământ? În timp ce ne luptăm cu incertitudinea, cu lipsa de control, cu distanțarea de cei dragi, ultimul lucru de care avem nevoie este să venim spre noi înșine sau spre alții cu mesajele unui general pregătit să ne taxeze la cea mai mică abatere.
Spunea cineva că nu vom putea niciodată să îi facem pe plac criticului interior și că a încerca să facem asta este o luptă fără de sfârșit. Nu are rost să ne contrazicem cu el. În fața lui vom fi mereu lipsiți de putere. Devenim mici copii cu toții în fața mesajelor dure. Ne simțim neputincioși și dezarmați.
În spatele vocii critice este mereu un copil speriat. La acel copil speriat trebuie să ajungem. Cu el trebuie să vorbim și pe el trebuie să îl alinăm. Așa că îți spun ție, copil vulnerabil: Nu este vina ta! Nu ai făcut tu nimic să meriți asta! Este normal să îți fie frică, nu e nimic dacă nu ai la fel de multă energie! Este ok să fii trist că nu poți să ieși afară să vezi cm au înflorit copacii, e ok să-ți fie dor de oameni!
Pentru că, de fapt, oricât de mult ne-am certa unii cu alții pe Internet și oricât ne-am contrazice, suntem cu toții uniți de această dramă pentru care nu ne-a pregătit nimeni, față de care reacționăm cm putem. Să rămânem blânzi!
photo source: https://www.npr.org/2019/07/05/731346268/kindness-vs-cruelty-helping-kids-hear-the-better-angels-of-their-nature?t=1586971547038
