21/10/2025
https://drive.google.com/file/d/1ObKYcUUZdcKO1tW0oyoW_wK6TGD7qyHN/view?usp=drive_link
Charles Melman, 3 iulie 1931 – 20 octombrie 2022
Co-fondator al Asociației Freudiene Internaționale în 1982, redenumită Asociația Lacaniană Internațională în 1987 la propunerea sa, elev și analizant al lui Jacques Lacan, încearcă să prelungească învățământul acestuia, în special prin seminariile pe care le dă după crearea AFI.
Se află la originea creării Comitetului Freud, care militează pentru înscrierea de către UNESCO a manuscriselor lui Sigmund Freud în patrimoniul umanității.
Cărți:
2022. Studies on Hysteria Revisited. Charles Melman on Trauma, Incompatibility, Repression and the Unconscious
2018. Lacan elev sfidător și nemilos al lui Freud
2018. Trei scrieri ale lui Lacan: recitite și comentate
2017. Lacan foarte aproape de Freud
2016. Corpul în neurologie și psihanaliză: Lecții clinice ale unui psihanalist de copii
2015. Nevroza obsesională: Semnificantul, litera
2015. Nevroza obsesională: Studiu al acietelor Omului cu șobolani al lui Freud
2014. Chiar am întâlnit adopții fericite
2014. Les Paranoias
2014. Lacan în Antile: Interviuri psihanalitice la Fort-de-France
2013. Boala iubirii
2013. Catatonie: Chestiuni despre viață și moarte
2013: Afinitățiile selective
2013. Lucrări practice de clinică psihanalitică
2012. Inteligența geloziei
2012. Învățământul în chestiune
2011. O anchetă la Lacan
2011. Studiu critic al seminarului RSI al lui Jacques Lacan
2010. Noi studii despre isterie
2010. Anorexie-bulimie: Fasonajul corpului
2009. Probleme puse psihanalizie
2009. Noua economie psihică: Modul de a gândi și juisa azi
2008. Lacan și anticii (3 lecții): Meseria lui Zeus, Phedon, Despre suflet
2008. Adopție și paternitate: chestiuni actuale
2007. De la un altul la Altul, seminarul din 1968-1969 al lui Jacques Lacan
2006. Jean Cocteau sau enigma dorinței: Ce-l învață poetul pe psihanalist
2005. Corpul în neurologie și psihanaliză
2005. Omul fără gravitate: Să juisezi cu orice preț
2005. Reîntoarcere la Schreber: Seminarul 1994-1995
2004. Limba și Frontiera
2002. Omul fără gravitate: A juisa cu orice preț
2001. Copilul adoptiv și familiile sale
2000. Structurile lacaniene ale psihozelor: Seminar 1983-1984
1999. Pentru a introduce psihanaliza azi
1999. Noi studii despre inconștient
1992. Imigranți
1984.10.01. « 𝐋𝐚 𝐩𝐫𝐚𝐭𝐢𝐪𝐮𝐞 𝐩𝐬𝐲𝐜𝐡𝐚𝐧𝐚𝐥𝐲𝐭𝐢𝐪𝐮𝐞 𝐝𝐞 𝐉𝐚𝐜𝐪𝐮𝐞𝐬 𝐋𝐚𝐜𝐚𝐧 », 𝐋𝐞 𝐁𝐮𝐥𝐥𝐞𝐭𝐢𝐧 𝐅𝐫𝐞𝐮𝐝𝐢𝐞𝐧 𝐧° 𝟏
Într-un mod foarte general îmi voi permite să vă spun aceasta, chiar și cu riscul la început de a răni puțintel, este faptul că practica analitică este o experiență a cruzimii.
Iar aceasta nu din cauza bunei sau relei voințe a analistului, nu din cauza bunelor sau relelor sale intenții, ci, cruzimea, pentru că nu există altă lecție de reținut decât cruzimea în ceea ce este dependența noastră cu privire la structură.
Iar aceasta chiar dacă tot ceea ce este din structura noastră, din învățământul nostru, din religia noastră, vizează să mascheze această cruzime.
Și am putea spune că nevroza, de exemplu, este absolut la fel în mod esențial o refulare a cruzimii. Este prea bine a spune pentru ce anume ea o întreține, căci nu există nimic mai evident decât refularea pentru a întreține ceea ce se găsește aruncat în dedesupturi.
Eu aș putea evident imediat să imaginez ce este din această cruzime servindu-mă în mod banal de etimologie, spunând că ceea ce noi dorim, de exemplu la aproapele nostru, este dincolo de pielea sa, ceea ce face carnea sa, fie ea și sângerândă. Este sângele său.
Și eu aș putea de asemenea, dacă doriți, să mă refer la acest articol al lui Freud „Este bătut un copil”, o fantasmă extrem de răspândită. [...]
Această cruzime pe care tocmai ajunge astfel să ne-o reveleze psihanaliza în ceea ce este adevărul raportului nostru la structură, în raportul nostru la Altul ar fi ea oare, această cruzime, pentru noi o formă a unei noi înțelepciuni pe care noi ar trebui s-o respectăm?
În lipsa căreia, în mod evident căutând-o, refulând-o, noi am deveni, noi am rămâne nevrozați.
Eu pun doar pur și simplu întrebarea.
Este evident că eu nu aduc aici un răspuns.
Fac doar pur și simplu remarcat faptul că, dacă este exact că adevărul raportului la structură este fondat pe cruzime, la fel de bine cea pe care noi o resimțim cu privire la Altul, ca și cea pe care noi dorim s-o resimțim pentru noi înșine și s-o facem resimțită aproapelui nostru, noi nu am avea acolo, într-un fel, decât un fel de alegere între, în cele din urmă, acest fel de moderație introdusă prin refulare și nevroză, sau, prea bine, adevărul. Adică revelația acestei cruzimi.
Ce să alegi?
Puțin contează acolo deasupra care a fost poziția personală adoptată de Lacan, chiar și dacă poziția sa personală a putut fi interpretată de unii ca și sa**sm.
Noi vom reține mai presus de toate, dacă voi o doriți prea bine acolo, faptul că adevărul acestui raport la structură este cel al masochismului nostru fundamental, al masochismului nostru constitutiv.
1986.11.29. « Trei lecții despre nevroza obsesională » Lecția 1
Oare creierul este într-adevăr sediul gândirii? Întru-cât psihiatria biologică se atașează, pentru a merge în sensul progresului, la a demonta cu mult talent și multă ingeniozitate, la a demonta procesele neuronale, neuro-mediatorii... În sfârșit, tot ceea ce, într-un fel, constituie suportul anatomic, biologic, etc. Totuși, noi, oare putem susține creierul ca fiind sediul gândirii? (...) Ei bine, atunci când știm tot ceea ce jocul gândirii fiecăruia datorează discursului constituit, întru-cât este rar ca unul sau altul dintre noi să inventeze mare lucru... Noi nu facem, într-un fel, decât să branșăm parazitaje de cogitații pe discursuri constituite la care ne referim. Eu însumi, aici, priviți cm nu încetez să mă refer la gânduri constituite. (...) Trebuie să concepem faptul că sediul discursului, care este ceea ce ne animă pe unii și pe alții, nu poate, întru-un fel, să se restrângă la suport, la cerebral... Să concepem faptul că discursurile, ele sunt peste tot. (...) Ieri, reaminteam și formula lui Lacan după care de fapt gândim cu picioarele; adică cu acele părți ale corpului care ajung să își piardă echilibrul, să se împiedice. Și, așadar, să ne reamintească existența unui real, ceea ce rezistă și ceea ce totodată este eventual susceptibil de a pune în joc gândirea.
1990.12.27. Conferință pronunțată la spitalul 𝘽𝙞𝙘𝙚̂𝙩𝙧𝙚
În ceea ce privește simptomul, noi trebuie cu siguranță să lăsăm să cadă noțiunile de trecut și viitor întru-cât eu cred că psihanaliștii verifică în mod constant faptul că, o dată ce simptomul s-a instalat, în mometul a ceea ce este numit fantasma originară, adică foarte devreme, spre un an și jumătate, doi ani, începând din acel moment, nu mai există nici trecut, nici viitor. Nu mai există trecut pentru că ceea ce exista înainte nu era organizat. Nu mai există viitor pentru că tot cea ce se va petrece în viitor va fi în întregime prins în automatismul guvernat de această fantasmă originară, adică o anumită modalitate de a confrunta un imposibil, de a confrunta ceea ce numim la fel de bine eșecul și faptul că timpul este în general dedicat îndeplinirii acestor cicluri care sunt mai mult sau mai puțin lungi, sau mai mult sau mai puțin scurte. Eu nu cred necesar să vă atrag atenția asupra faptului că viața, la fel de bine privată, sentimentală, cât și profesională, este în general exemplară pentru această dispoziție, pentru această distribuție și că noi putem cu siguranță regreta faptul de a fi atât de rău făcuți încât aceasta să ajungă să ne comande în așa fel.
2001. Pentru a introduce în psihanaliză azi
2002. 𝙀́𝙧𝙤𝙨, profesor, î𝙣 𝙅𝙤𝙪𝙧𝙣𝙖𝙡 𝙛𝙧𝙖𝙣cez 𝙙𝙚 𝙥𝙨i𝙝𝙞𝙖𝙩𝙧𝙞𝙚
Despre aripile lui Eros
« Anul decisiv este, o știm, clasa întâi. Acolo copilul pune la probă esențialul: 1-l pentru a număra, litera pentru a citi. Învățătorii știu că nu este suficient ca ele să fie prezentate copilului pentru ca el să le adopte. O predispoziție este necesară, ceea ce arată că 1 și litera erau deja acolo, în așteptare. Psihanaliștii au recunoscut, după Freud, și pentru ca această așteptare să se efectueze, necesitatea trecerii prin castrare. Punerea pe locul său a subiectului se efectuează pornind de la un apel care nu mai vrea (cerere) sau nu mai poate (dorință) să fie satisfăcut. Suportul material al acestei lipse este o literă - singurul element real susceptibil de a cădea în lanțul semnificant - și se pare că trebuie o astfel de decupare în lanțul sonor pentru ca litera, ca atare, să fie izolată. Este repetiția loviturilor cea care somează acest obiect pierdut să răspundă, cea care adiționează unitățile, de acum vane. Consolare infantilă: „cifra cea mai mare din lume” presupusă a rezolva acest eșec.
Psihanalistul nu poate nimic acolo, și nici nu are vreun motiv pentru a face să valoreze știința sa asupra învățătorului. Însă el poate întreba împreună cu el: există o ortopedie posibilă? Școlarizarea poate ea palia irezoluției familiale? Răspunsul este în mod incontestabil, da.
Însă el necesită, în sensul clinic al termenului, un transfer; ca învățătorul să dorească și să sprijine iubirea pe care învățământul său său o poate genera. Venită de la copii prin definiție ingrați, reciprocitatea poate costa un efort. Va fi totodată transferul, fie că el este familial sau școlar, cel care va da seama mai târziu de gustul pentru învățare. Renegarea științei parentale („ei sunt prea p...” (proști)) poate fi suficientă pentru a o devaloriza pe cea care este școlară. În mod invers punerea în eșec a unei culturi familiale printr-o școlarizare „străină” poate conduce copilul la a se proteja de ea. Aceste câteva linii succinte doar pentru a reaminti faptul că învățământul se sprijină pe aripile lui Eros. Anticii o știau prea bine, ei care se dăruiau acestor bătăi de aripi fără pudoare. Noi preferăm oare să ne voalăm fața, multiplicând tehnicile absurde și cu riscul unei aridități generalizate?
2002. Omul fără gravitate - a juisa cu orice preț
2006. Moartea în sold,𝐀.𝐋.𝐈. 𝐌𝐨𝐧𝐭𝐩𝐞𝐥𝐥𝐢𝐞𝐫
Ceea ce noi știm prin practica noastră este apărarea pe care subiectul o poate desfășura pentru a se apăra contra existenței. Noi știm din experiență că avem obișnuința de a reconforta existențele noastre, existența noastră, cu științe, cu sisteme, cu obiceiuri, cu tradiții, cu reguli, cu o religie, cu angajamente, de ce nu, politice, și că așadar aceasta, în mod comun, este prinsă ca și de niște fire, cabluri (ceea ce mi se întâmplă să numesc în ocazie teleski (trage-fese)), ceea ce face că existența noastră, dacă pot spune, este astfel condusă, și că responsabilitatea pe care noi am putea-o avea de ea se găsește astfel în mod considerabil ușurată, și că noi am fi, de ea, într-un anumit mod iresponsabili. Este tocmai acolo, așa cm noi o știm, una dintre dorințele cele mai comune, cele mai obișnuite. Este frecvent ca în argumentul nostru politic să facem apel la ceea ar fi pasiunea noastră pentru libertate. Nu este absolut deloc ceea ce experiența analitică ar permite să verifici. Libertatea, adică să-ți asumi existența detașând-o de toate acele rețele care nu cer decât s-o ia în însărcinare, libertatea este mai degrabă ceea ce angoasează. Așadar, atrag atenția voastră asupra faptului că există o anumită manieră de a spune că una dintre dorințele subiectului este în mod sigur de a funcționa ca și cm el era deja mort, ca și partitura muzicală.
2016. Paranoia
2005. Charles Melman. Un psihanalist în oraș
-Se vorbea despre Lacan subversiv, Lacan analist, analistul dumneavoastră, și teoretician. În ce anume Lacan era subversiv?
-Nu Lacan era subversiv, ci psihanaliza este subversivă, iar singura caracteristică a lui Lacan era de a fi fidel psihanalizei freudiene, adică, de a întreține și de a lărgi, aș spune, fericirea cu care ea se exercită, cu care ea trebuie să exercite acțiunea sa subversivă.
Ce vrea să spună asta?
Asta vrea să spună pur și simplu că valorile cetății sunt în mod regulat revizitate, explorate, puse la distanță și relativizate de către experiența analitică și de către teoria sa.
Ceea ce vrea să spună că, aș zice că lumea de ficțiuni în care noi trăim, în care noi suntem reprezentările sale, își vede în mod constant cadavrul său pus în spațiu, și se resoarbe, reapare în fața scenei.
Charles Melman este psihanalist la Paris, el a fost unul dintre cei mai apropiați de Lacan. Eu am fost în analiză cu el timp de șapte ani.
Ceva timp mai târziu am avut dorința de a face un film, poate pentru a auzi ceea ce el nu mi-a spus în timpul acestor șapte ani, fie despre el, fie despre lume.
În mai 2004, am realizat un prim interviu.
-Mă gândeam să începem cu copilăria dumneavoastră. Așadar, unde v-ați născut, și... unde s-a petrecut copilăria dumneavoastră?
-Sunt născut în sectorul 12 din Paris... Tatăl meu fugise de un mandat de arestare polonez, salvându-și viața..
O analiză este terminată atunci când voi ați putut sesiza că ceea ce pentru voi, funcționa ca și cauză, cauză a ceea ce vi se întâmplă, cauză a nefericirilor voastre, cauză a neplăcerilor voastre, cauză a dificultăților voastre, cauză a voastră înșivă, ei bine că aceasta era în mod fundamental eronată. Faptul că voi vă înșelați. Faptul că, în general, cauza asupra căreia voi vă opriți nu este decât un alibi și un rău alibi. Un rău alibi pentru că este rar, asta se întâmplă însă este rar ca acesta să fie productiv. În general, acestea sunt alibiuri care se întorc contra subiectului întru-cât el va trăi în dependența de o cauză falsă, și deci, totodată, va trăi o falsă existență. Putem spune asta așa, dacă vrem: o existență fondată pe eroare. Și deci, pornind din momentul în care el a putut să se împace și să renunțe la ceea ce îi este mai drag, adică la ceea ce el trăiește ca și fiind cauza tulburărilor sale, a ceea ce nu merge pentru el, lipsa care l-a marcat, injustiția pe care a suferit-o, traumatismul care l-a rănit, neînțelegerea care l-a înconjurat, etc., pornind din momentul în care el nu mai are nevoie de aceea pentru a susține existența sa, putem spune că analiza este terminată. În mod fundamental, eroarea noastră este de a ne considera drept victime. Pornind de când anume această mare interpretare s-a instalat, care face din fiecare, fiecare dintre noi, victima? Eu nu aș ști s-o spun...
2007. De la un Altul la altul, un al doilea tur...
2012. Noua economie psihică. Modul de a gândi și juisa azi
2009. Probleme puse psihanalizei, 𝙚́𝙙. 𝙀́𝙧𝙚̀𝙨,
În limba maternă, nu există propriu-zis, și orice s-ar spune, învățare a limbii.
Limba maternă este exemplară pentru această știință pe care o dobândim fără s-o știm. Cel care vorbește limba originii sale, a originilor sale, se găsește dotat acolo cu un mod de a manevra, cu o baterie de posibilități ale unei limbi pozitive, fără să știe cm anume asta s-a făcut.
Această modalitate de cunoaștere ne va marca pentru totdeauna, cu o nostalgie de care este dificil să te separi întru-cât cunoașterea cea mai prețioasă, cea mai esențială s-a făcut pentru noi aparent fără efort, aparent fără ca asta să ne coste nimic și cu sentimentul că este vorba despre o știință înnăscută.
Aceasta merită câteva considerații pe care ni le rezerv pentru că nu merită osteneala să le propui altundeva - ele valorează pentru noi!
-Faptul că această învățare, făcută așadar fără s-o ști, s-a făcut nu prin ceea ce trebuie spus, ci mai degrabă prin instalarea a ceea ce nu trebuie spus. Așadar, o primă remarcă despre modul în care această limbă maternă a fost dobândită: tocmai prin instalarea unui interzis, prin instalarea a ceea ce este separat și refuzat vorbirii, vorbirea însăși se constituie.
-Pe de altă parte dobândirea ei nu s-a fondat în nici un moment pe învățarea sensului, ci chiar din contră pe reperajul non-sensului, fără-sensului, a ceea ce este echivoc, iar noi știm cât de evident este că asta este ceea ce-l interesează pe copil. Așadar, și acolo, există o deplasare a atenției, a vigilenței în această pseudo-învățare.
-Iar apoi, un al treilea element care este cu siguranță esențial pentru ca un copil să învețe limba - întru-cât știm că pentru unii dintre ei asta nu merge de la sine, asta face problemă, faptul că ei nu vor - este în mod evident locul căruia copilul îi este supus în adresa care îi este făcută prin intermediul acestei limbi. Acest loc este foarte precis: plăcerea lui pentru a fi rapid în dobândirea acestei limbi va depinde de valoarea falică care îi este acordată celui căruia, în această limbă, i ne adresăm.
2009. Probleme puse psihanalizei
2010. Noi Studii despre Isterie
2011. O ancheta la Lacan
2014. Lucrări practice de clinică psihanalitică
2016. Lacan în Antilles
2016. Seminarul de iarnă ALI, 24 ianuarie
Și s-a produs un fenomen interesant, nimeni nu a vorbit despre tehnica sa, și încă și mai puțin despre experiența sa pe divan cu Lacan, adică că totul se întâmplă, ca și cm în cele din urmă, ca și pentru copii, poarta este închisă, la ceea ce se întâmplă în acel cabinet, și unde, evident, bineînțeles, eros este invitat. Și în sfârșit, avem impresia că felul în care vorbim despre tehnică, nu merge neapărat la ceea ce este inima problemei.
Culegerea de termeni, de articole ale lui Freud, nu a fost operată de Freud, privind tehnica psihanalizei, ci de Lagache, în 1953. Lagache era un personaj care nu era în mod foarte special fericit, era profesor de psihologie la Universitate, la Sorbona, era clar că referința sa la tehnică era un mod de a focaliza atenția asupra tehnicii, era pentru a spune că modul de a practica e acel a știi face care nu se știe, o opoziție între a știi face și teorie, acel a știi face privește o știință sexuală care nu e nevoie să fie știută pentru a fi practicată, față de care teoria are o funcție inhibitoare, fiecare e dotat cu o astfel de știință, problema e de a știi dacă și teoria psihanalitică e inhibitoare sau clarificatoare la acel nivel.
Dacă considerăm istoria psihanalizei, deși Freud vorbește despre paranoia controlată, am putea spune că este vorba despre paranoia dezlănțuită....
Atunci, cm proceda Lacan? Nu aș putea spune nimic, căci prietenii mei au preferat acolo să mențină închisă poarta camerei unde asta s-a întâmplat pentru ei, nu aș putea deci să mă refere decât la ceea ce a fost propria mea experiență. Se întâmplă că avea o tehnică foarte particulară, cu mine, pentru a face să valoreze această existență a Marelui Altul, era un fel de proximitate corporală fizică, acest tip de vizare pentru a face înțeles că era acolo ceva, ceva ce uneori era susceptibil chiar tocmai să strige la urechea voastră, ceea ce trebuie să spun, nu este chiar facilitant, sau ceea ce e mai mult anecdotic, la finalul ședinței, putea să vă țină îndelung mâna, atunci, bine, faceți ce vreți, dar ce era această afacere? Vedeți că era un procedeu pe care îl putem califica ușor ca tehnică, dar tehnică care urmărea să vă facă sensibil ceva ce nu este întotdeauna evitat de tăcerea ținută de analist, și că în cele din urmă, marele Altul, nu este un Terț, nu există nimic, nu există nimeni. Aceasta poate veni în concluzie, faptul că Marele Altul nu există ca Altul, ca Altul, acolo unde eu credeam că există un seamăn, căci Altul e totuși un seamăn, chiar dacă eu nu sunt capabil să-i desenez trăsăturile feței sale, ei bine, că, în această calitate, acest Mare Altul, nu are față, și asta ar putea parveni în mod valabil și nu nevrotic, ca final de cură, adică ca atare să putem produce pe Altul într-un mod privind interpretările sale. În ce mă privește, eu nu pot vorbi decât despre mine, despre experiența mea singulară, și trebuie să spun, mi-ar fi plăcut atât de mult, s-o pot confrunta cu cea a celorlalți, eu nu am beneficiat din partea sa nici de cea mai mică interpretare, ceea ce obligă evident să te descurci tu însuți, în modul în care poți, iar în acest scop, în modul în care poți, a existat o problemă majoră, care a corupt de-a lungul întregii sale exercitări, faptul că nu este posibil să tranșezi, și care era reproșul pe care i-l făceau un anumit număr de elevi, și nu dintre cei mai puțini, reproșul pe care i-l făceau, în primul rând de a aduce elevii săi la un seminar trăit ca injonctiv, care pe de altă parte îl aducea într-o poziție de măiestrie, de învățător, și în mod egal, de șef de bandă, altfel spus, invitând elevii săi să devină militanți, militanți ai cărei cauze? A sa? Cea a psihanalizei? În orice caz, a existat justificarea la ceea ce a fost o rebeliune din partea elevilor săi, a celor ce veneau atât de asiduu la seminarul său, încât existau locuri rezervate, ca la biserică, în primul rând, nu erau plăcuțe din cupru, dar, în sfârșit, ar fi trebuit să pună... Faptul că, deci, în locul tocmai al Altuia, elevii săi întâlneau totodată această poziție de măiestrie, de învățător, și apoi, de șef de bandă. Obiecția, evident aceeași, îi fusese făcută lui Freud, aceeași, și povestesc de bună voie că întâlnind vienezi, eu căutam mărturii, existau încă pe atunci, vienezi care îl cunoscuseră sau putuseră aprecia zvonurile care circulau despre el, una dintre ele o reținusem, care era a unei bătrâne doamne, absolut emerite, și era că Freud era cunoscut în Viena pentru a fi un despot față de elevii săi, iată în orice caz, am spune, zvonurile care circulau. Dar cm altfel să fi fost, altfel spus, cum? În elaborările unui apropiat ale unei teorii care în fiecare clipă se găsea deviată, pervertită, îndoită, topită, pentru că erau defensele fiecăruia, și care se roteau în ansamblu ca și defensele tradiționale contra sexualității, cm altfel să te ții de ceea ce e specificitatea demersului psihanalitic, care chiar dacă ar fi ieșit din creierul lui Freud, ceea ce nu e adevărat, pentru că el era totuși în dialog permanent cu un anumit număr de oameni, să menții ceea ce era esențialul, adică totodată materialitatea langajieră a procesului și faptul că libidoul era ceea ce dădea sens procesului langajier, și ca atare că el constituia, se pare, un defect major în acest proces, pentru că era sursa tuturor simptomelor, așa cm aproprierea de acest libido venea să ne contrazică, să ne contrazică, pentru că există o mare problemă, care este justa limită a refulării? Pornind din care moment deveniți exhibiționiști, obsceni, și în ce moment sunteți voi încă tocmai în uzajul echivocului și al metaforei? Ce vă puteți autoriza? Care este partea sacrificiului pe care vi-l puteți permite în realizarea juisării sexuale? Dacă aici, unii dintre voi aveți răspunsul, fiți atât de amabili să-l faceți să parvină la asociația noastră, pentru ca noi să fim acolo luminați. Ceva ce sper nu vi se va părea prea absurd, povestea lui Pascal privind acel pariu, când partida se oprește în cursul jocului, și nu ajunge la finalul ei, asta este existența noastră, este o partidă care, cât suntem aici, nu a ajuns la finalul ei, care este partea care-i revine fiecăruia? De la Altul și de la Eu? Voi înșivă vis-a-vis de analizanții voștri, și e tocmai acolo că vine să ia loc dimensiunea etică în cură. Ce anume le veți recunoaște ca ceea ce ar fi conform cu legile limbajului? Vă imaginați poate că Lacan credea, de acea parte, totul permis, vă înșelați fundamental. Desigur, că iubea femeile, ceea ce nu ar fi azi decât puțin react, dar, în sfârșit, el era așa, nu a căutat, nu a ales, asta i s-a întâmplat așa, ca și unui anumit număr de alții, că iubea femeile, dar nu pentru atât funcționa ca cineva căruia îi era totul permis, și vă pot spune, că azi, ar fi fost calificat, pentru ceea ce era cea mai mare parte a pozițiilor sale, absolut react, absolut infernal, și chiar azi, dezavuat de chiar însuși Vaticanul, căci Vaticanul e pe punctul de a evolua azi în sfârșit acolo. Ei bine, el stima, că, fără să fie necesar ca în Altul să existe un agent de poliție, un tată, un Zeu, autoritatea magistrală, un educator, o femeie, femeia care dorește să ne predăm armele pentru ea, în fața ei, nu există sacrificiu mai frumos. Ei bine, este în acel moment cel în care el a scris bineînțeles, etica psihanalizei, întrebându-se, dacă trebuia s-o publice, acel seminar, căci, ceea ce o dăm, ca lecție, am spune, nu poate fi decât rău înțeles, rău înțeles, adică, sacrificiul este deja acolo, din faptul acestui parazitaj pe care-l suportăm din faptul de a fi locuiți de către limbaj, limbajul este pentru noi sacrificial, pentru că el condamnă să fim rataj, deci din acea parte, aș spune, datoria ne precedă, dacă există refulare originară, am putea spune că există o datorie care a fost plătită înaintea noastră, este de altfel așa că noi suntem capabili s-o preluăm din relația cu oamenii din linie, și deci, asta are un anumit număr de consecințe, căci, ceea ce vom face, vis-a-vis de pacient, în mod evident va depinde de ceea ce noi estimăm ca relevând sau nu de legea limbajului. Atunci, în interiorul, aș spune, a ceea ce pare, principiile, în primul rând, punerea în loc a acestui Altul, și în al doilea rând, uzajul echivocului ca singur permis în tehnica interpretativă, adică, practica lui a bine spune, este asta practica lui a bine spune, este pur și simplu să spui că există spunerea, și că ceea ce el spune și ceea ce eu spun, nu relevă de o autoritate, nici de o înțelepciune sau de un adevăr, asta relevă tocmai de ceea ce ne impune limbajul, adică faptul că nu există decât spunerea. Poate că, înainte de a termina, voi face o remarcă privind chestiunea contra-transferului. E un termen pe care-l găsesc inadecvat. Ca să existe contra-transfer, ar trebui, ca în mod simetric, analistul să-și ia analizantul, ca subiect presupus a știi, e ceea ce făcea Lacan, el nu situa niciodată știința de partea lui. El era întotdeauna, bine, întotdeauna, nu știu nimic, atât cât eu l-am putut observa, el era în ascultarea analizantului, ca și cm ar fi el cel care ar deține știința, ceea ce era totodată adevărat și fals, căci dacă, efectiv, era de partea inconștientului, al analizantului că situa știința, a știi acea știință nu era de partea analizantului. Și deci, e sigur, că existau, din partea lui Lacan atitudini transferențiale, asupra analizanților, presupun, ceea ce avea o consecință asupra atitudinii analizanților care ieșeau de pe divanul său, de a le da o atitudine, o voi califica, pretențioasă, mi se părea un artefact al conduitei curei, și care nu mi se părea în mod absolut necesar. Iată, de exemplu, o contralovitură. Atunci, de ce, în ceea ce ne privește, pentru că eu nu am ajuns să fac transfer asupra analizanților, așa cm o știa Lacan, în orice caz, cel numit astfel, numit astfel este reacția analistului, maschează în sensul meu aceasta, că analistul este susceptibil să trăiască toată gama de sentimente la locul analizantului său, anumite dintre sentimentele sale relevând de ceea ce este nevroza sa, căci evocam adineaori că să te pui perfect în regulă cu Altul, în ce privește sacrificiul care trebuie consimțit, nu este evident, și apoi, alte sentimente, relevând de ceea ce este poziția sa de analist, adică, ce trăiește, când ocupă acea poziție, există un efect mecanic, vreau să spun faptul de a ocupa această poziție, în Altul, de a fi Unul în Altul, faptul iubirii pe care v-o poartă analizantul vă pune în mod forțat în postură de a simți o întreagă gamă de afecte, care devin cele ale lui Unu presupus în Altul, și de ceea ce poate fi adus, de exemplu, să suferi din cauza maltratării pe care i-o opune analizantul, eventual la a se bucura, aș spune, de bunăvoința, de admirația, pe care analizantul este susceptibil să i-o valoreze, cu acest fapt și asupra căruia, îmi veți permite să mă opresc, acest fapt care este totuși major, este că, transferul, este în mod forțat o mare ușurare, pentru analist, pentru că în mod primordial, să n-o uităm, el nu este decât un obiect de rebut, și de altfel, așa cm o știm, transferul va opera sau nu, pornind din momentul în care acest obiect de rebut, se va găsi asociat altor câteva, în analiză, în transfer, pentru a face Unul, va fi instanța de referință, la fel de bine iubit, cât urât, analistul are cel puțin ideea că acolo el va sfârși aruncat, exonerat, dacă îmi permiteți acest termen, dar problema, acolo, este dublă, este că dacă analistul o găsește în față în cură, așa cm Freud o notează imediat, un transfer, o iubire a lui Unu în Altul, asta implică refulare, și iată că se vor suprapune refulării primare, care au condus la nevroză, refulări secundare, produse de această iubire de transfer, și în calitate de, bineînțeles, rezistențe, la avansarea în cură. Și de aceea Lacan a putut spune că singura rezistență în cură, era analistul, analistul, pentru că se regăsea în poziția depresivă de a fi exonerat, aceasta nu este un demers, aș spune, neapărat evident dacă nu suntem prea masochiști, nu evoc, mi-am permis să evoc toate acestea pentru voi, pentru a spune că în ce privește chestiunea a ceea ce se petrece în spatele porților cabinetului, suntem încă departe de a baliza, și chiar de a accepta să culegem, ceea ce e experiența fiecăruia dintre noi, fie pe divan, fie pe fotoliu, ori nu este incredibil de gândit că, în ciuda, aș zice, al unei pudorerii, după toate, pe care o putem estima ca relevând de buna educație, nu ar fi absurd de estimat, că a accepta din când în când, că ceea ce se joacă acolo într-un mod atât de divers în experiență, ar putea servi, ar putea fi util tuturor. Teoria analitică, în ceea ce privește practica, are singularitatea, în raport cu toate celelalte, de a nu fi în nici un fel inhibitoare, ci din contră, de a căuta să rezolve ceea ce orice altă teorie, în măsura în care orice teorie se reclamă de la semnificantul maestru, ceea ce nu ar trebui să fie cazul teoriei analitice, deci de a căuta în ce manieră elaborarea ei ar putea în acest fel de dialog, între practică și știința asupra acestei practicii, și care ar fi la fel de bine una și alta, dar și, mai ales, una prin alta, așadar este la fel de bine parletre și parlotre.
2017. 𝘘𝘶’𝘦𝘴𝘵-𝘤𝘦 𝘲𝘶𝘦 𝘭’𝘢𝘤𝘵𝘶𝘢𝘭𝘪𝘵𝘦́ ? - 𝘓𝘢𝘤𝘢𝘯 𝘵𝘰𝘶𝘵 𝘤𝘰𝘯𝘵𝘳𝘦 𝘍𝘳𝘦𝘶𝘥
Este clar că bărbatul care trăiește, cu privire la cel care pentru el reprezintă autoritatea, sentimente complexe care merg de la ură până la cea mai intensă cerere de iubire, acest bărbat nu face decât să actualizeze dizpoziții bine cunoscute și care sunt în mod specific cele ale micului băiat (...) Femeia care, ea, copleșește soțul său cu reproșuri nu face decât să reia cele pe care le exersa altădată cu privire la mama sa, și este deci în calitate de mică fată că se găsește angajată în această activitate conjugală. Dacă ar trebui să avansăm puțin, ar trebui să amintim cât de mult emoțiile noastre sunt cele pe care noi le aveam în copilărie, și nu este absolut deloc sigur că acest catalog al emoțiilor care este propriu fiecăruia se îmbogățește vreodată în cursul existenței sale. De fapt, noi exersăm activitățile noastre de adult cu această organizare de copil, și voi știți argumentul pe care-l utiliza Freud pentru a explica nevroza: el spunea că în calitate de copil, noi nu putuserăm risipi libidoul care ne locuia din lipsa mijloacelor fiziologice necesare, și că nevrozatul adult era cel care continua să trăiască economia sa de copil în vreme ce acum el avea mijloacele.
2017. O relație la altul mai puțin barbară este ea oare posibilă ?
Locul Altuia, este locul din care eu primesc mesajul meu. Ce vrea să spună asta, „din care eu primesc mesajul meu”? Atunci când eu deschid gura, oare eu știu ceea ce voi spune? Eu sunt chiar eventual surprins de ceea ce am putut articula cu cineva și mă întreb de unde mi-a venit asta, să vorbesc așa. Nu o prevăzusem. De unde îmi vin cuvintele, intențile mele? De unde îmi vin gândurile mele? Ele vin totuși. Ele sunt acolo. Eu pot să le recunoasc ca și ale mele sau nu ca și ale mele. Să îmi spun ei bine nu. Îmi vine așa ca și o dorință de moarte. Asta se întâmplă, ei! La cei mai buni, chiar uneori cu cât ești mai bun cu atât mai mult asta se întâmplă. Asta este problema pe care întotdeauna au întâlnit-o misticii, întotdeauna, și de care se plâng în mod explicit. Nici o îndoială, nu sunt eu cel care gândesc asta. Eu nu vreau asta. Nu este adevărat. Ei bine, a se reține acest fapt, că locul din care eu sunt astfel comandat - comandat nu doar în manifestările sale aberante, vinovate, și cine mai știe ce încă, ceea ce tocmai am evocat, dar comandat în gândirea mea însăși - acest loc din care eu sunt comandat este un loc Altul și care întocmai, scapă stăpânirii mele, bunei mele voințe, chiar bunei figuri pe care eu înțeleg s-o susțin, s-o reprezint, s-o fac recunoscută.
2017. Nevroza obsesională 1 – semnificantul, litera
2017. Nevroza obsesională 2 – studiu al caietelor „omului cu șobolani” al lui Freud
2017. Lacan tout contre Freud
SEMINAR 1995-1998, Volumul 1 - primul an 1995-1996,
Spitalul Henri Rousselle
„Statutul isteriei - ceea ce anumiți subiecți oferă pentru descifrare pornind de la simptomele lor, de la diferite manifestări ale refulării, o secvență langajieră inconștientă...
Dispariția sau cel puțin sedarea relativă a manifestărilor clinice ale isteriei azi...
Semnificația freudiană a simptomului ca manifestare a adevărului subiectului...
Situarea (începând cu DSM III) în câmpul psihozelor a unei întregi clinici recunoscută fără dificultate înainte ca relevând de isterie...
Ce se întâmplă când nu mai există refulare iar modurile de schimb verbal permit exprimarea destul de crudă și de directă, atât a dorinței cât și a agresivității?
Suspendarea refulării originare vizând dorința sexuală face ca realul să nu mai fie locuit de ceea ce era numit până atunci „falusul”, cel prin care diferitele discursuri primeau sprijin și autoritate...
Ceea ce comandă azi nu mai este vorbirea, ci limbajul numeric, limbajul scris, fără locutor pentru a-l susține, fără subiect mișcat de o dorință bazată pe refularea originară...
Asistăm la scufundarea discursurilor instituite, ceea ce corespunde în mod precis la definiția barbariei, dezagregarea legăturii sociale, puterea crescând fără încetare a imaginii și a mass-media, abundența de regrupări multiculturaliste sau sectare, apariția de religii fără teologie, ridicarea la putere a pseudo-științelor precum congnitivo-comportamentalismul, căutarea cu orice preț a juisărilor adictive extreme și potențial letale...
Bastion împotriva barbariei: să înveți copii să citească Lacan în școli...
Psihanaliza este mai întâi arta de citi bine...
Lectura câtorva vise canonice ale lui Freud din „Traumdeutung” și din „Omul Moise și religia monoteistă”...
Moduri inedite de a trata câteva chestiuni precum scena primitivă,
transexualismul în raportul său cu psihoza, declinarea punctuației în funcție de diferite structuri psihopatologice, jocul în raportul său cu realitatea...” - Claude Landman
Lacan chiar foarte aproape de Freud
Seminar 1995-1998
Volumul 1 – primul an 1995-1996
1.Semnificantul
2.Litera
3.Vorbirea și angoasa
4.Postscriptum
5.Evidență și știință
6.În Antille și în alte locuri
7.Traumdeutung
8.Traumdeutung (continuare)
9.Aceleași vise
10.Identificarea în Martinique
11.Ce este actualitatea?
12.Întâlnirea realului
13.Visul
Volumul 1 – al doilea an 1996-1997
1.Șansa
2.Jocul
3.Gustul jocului
4.Teoria jocurilor
5.Transsexualismul
6.Reluarea întrebărilor despre transsexualism
7.Secolul XXI va fi lacanian sau barbar
Tăiem, pregătim, ne apropiem de al treilea mileniu pe acest cuvânt tare al unuia dintre oamenii noștri celebri zicând că „secolul XXI va fi religios sau nu va fi” (Andre Malraux).
Să remarcăm, cu această ocazie, că dacă reușiți, în spirit, să suprimați buzunarele integriste care există în lume, aceasta nu ar lipsi să vă procure un straniu efect de angoasă. Imaginați-vă o clipă că acest fenomen se volatilizează. Cred că ați intra atunci într-un viu sentiment de neliniște. Integriștii, este foarte ușor să-i definești: sunt oameni care fac din religie o regulă de viață, adică chiar foarte exact ceea ce religia cere, nici mai mult, nici mai puțin! Sunt așadar ei cei pe care azi îi numim fanatici.
Nu sunt absolut deloc pe punctul de a face apologia acestor oameni, dar atrag pur și simplu atenția voastră asupra paradoxurilor, asupra fenomenelor stranii pe care le trăim fără să clipim.
Ceea ce noi apreciem la ei, în măsura în care ei tocmai reușesc să oprească angoasa noastră posibilă, este faptul că își petrec viața lor castrându-se, adică refuzând, renunțând la un anumit număr de juisări. Este chiar, se pare, chiar ceea ce i-ar face, pe ei, să juiseze. Altfel zis, ei furnizează obiectul a, și este tocmai ceea ce se cere în mod evident de la întregul cler. Ceea ce nu se iartă membrilor unui cler, este să vrea să juiseze ca toată lumea. Așa cm o spune Lacan într-unul dintre seminariile sale, este faptul că obiectul a ar putea să ajungă să lipsească ceea ce provoacă angoasa, și dintr-odată, apelul la șef, altfel spus ceea ce este numit restabilirea ordinii.
Atunci, dacă pot să-mi permit, în această venă inaugurală a anului, să adaug propria mea frază, foarte modestă, celei a omului ilustru care tocmai s-a făcut primit în Pantheon, vă voi spune aceasta: „Secolul XXI va fi lacanian sau va fi barbar”.
8.Clinică isterică
9.Clinică isterică (continuare)
10.Transfer
11.Note clinice
12.Nostimă istorie
13.Vorbirea
14.Punctuație
2017.09.02. Seminarul de vară al A.L.I....
De ce suntem interesați azi de acest seminar despre „Eu” (1954-1955) este o întrebare foarte pertinentă...
Gândesc, în ce mă privește, că motivul este că acest seminar vorbește încă despre noi, analiștii, analiștii, cu problema lor fundamentală, care este cea a identificării la finalul curei, căci, dacă este adevărat că rezolvarea transferului ar trebui să permită detașarea la locul figurii Idealului, atunci, ce este ceea ce vă ține?
Și ce este ceea ce face că voi sunteți încă „Unu”, printre noi, printre cei ce vorbesc, printre cei ce trăiesc, și dacă o faceți, pornind din ce loc?
Răspunsul, așa cm o știm, a fost pe larg evocat în acest seminar de vară, este că, identificarea terminală, la sfârșit de cură, este susceptibilă să se facă, fie, așa cm spune Balint, la persoana analistului, ceea ce este totuși puțin cam tare, nu vedem de ce persoana analistului ar trebui să constituie modelul existențial, nu este întotdeauna reușit, așa cm fiecare o știe, fie, așadar, la persoana analistului, fie la „Ego”, adică, la crearea acestei „unități”, „artistice”, „artificiale”, această mică „operă de artă”, mai degrabă decepționantă, și care se numește un „Eu”...
Un „Eu” este evident ceva foarte special, în această frecventare cu siguranță prelungită a acestui mediu, am avut și am pe larg ocazia să mă găsesc confruntat cu această problemă, adică faptul că, prin acest mod de concludere a unei cure, în această construire a unei autonomii, care nu-și găsește regula decât în ea însăși, detașată de istoria ei, detașată de filiația ei, și fondată pe reasamblarea perfect heteroclită și imposibilă a unui anumit număr de instanțe, care sunt la fel de bine de ordinul „Idealului” cât și de ordinul „obiectului”, de ordinul „subiectivității”... cm să ajungi să concretizezi toate acestea și deci să ajungi la constituirea acestei autonomii?.......
2018.04.13. Vederea „lăsată”
„Analiza mea s-a terminat dintr-un comun acord, pe pragul ușii, Lacan m-a invitat „să vin să-l văd atunci când voi vrea”.
S-a întâmplat că, fără nevoia de a reflecta, nu am făcut nimic, așa că, întâlnindu-l într-o seară la o reuniune, Lacan mi-a spus: „Nu mai puteți să mă vedeți, nu-i așa?”
Această interpretare prin efectele obiectului a nu a reținut atenția mea.
Continuam să militez în sânul Școlii Freudiene din iubire, mai puțin pentru Lacan, cât pentru cauza servită, și care îmi putea părea cea mai importantă a secolului, și este încă și acum cazul.
Dar este posibil ca blestemul propriu obiectului a să mă lovească la rândul meu cu „destul văzutul” pe care-l induce.
Într-unul dintre ultimele sale seminarii Lacan spune că singura sa greșeală era de a fi acolo.
Dacă ar fi să nu am o alta, aceasta m-ar consola.”
2018. Lacan elev sfidător și nemilos al lui Freud
2021. „Simptomul lui Lacan” de Charles MELMAN și Patrick GUYOMARD
Voi face o aserțiune. Nu există nimic din ceea ce spuneți care să nu vă fie impus. Altfel spus, nu aveți alegerea. Puteți face să pară, puteți juca comedie, însă dacă este vorba despre ceea ce sunteți aduși la a enunța, despre ceea ce relevă de enunțarea voastră, voi spuneți întotdeauna același lucru, iar voi împărtășiți aceleași emoții, aceleași uri mai ales. Asta nu se mișcă. Oare o cură, asta face lucrurile să se miște? Oare deveniți altul decât voi înșivă? După Lacan: cu siguranță nu. Singura realizare (...), este de a ajunge, într-o zi poate, să aveți o privire asupra a ceea ce vă face să vorbiți, cine vorbește în voi și pentru ceilalți. (...) Asta se numește inconștient.
2021. Reîntoarcere asupra Seminarului de vară 2021 consacrat Identificării
Există o identitate de care nu ne putem detașa, chiar și atunci când în mod simbolic alegem o alta, aceasta este identitatea reală, cea care ne-a marcat la început, care este imuabilă. Și la ce anume s-o recunoști, această identitate funciară și definitivă? La o trăsătură, cea a apărării mele contra castrării. Aceasta este ceea ce numim simptomul. Și asta, aceasta este o trăsătură universală, chiar dacă ea este diferită pentru fiecare.
2022. „Dorința lui Lacan”, Concluzii de Charles Melman
Care era dorința lui Lacan? Dorința lui Lacan a fost de a arăta faptul că relația pe care noi o avem la semnificant, elementul director, acesta nu este instanța paternă cel puțin una. Ci acesta este un obiect. Un obiect absent. El a numit asta obiectul mic a. (...) Noi suntem mișcați de o gaură esențială. Aceasta este stupefiant!
2022.02.21. Întâlnire cu privire la cartea „Disforia genului”, de Charles Melman și Jean-Pierre Lebrun
Teoria genul stă pe o cacealma, este o pură ficțiune, îmi este imposibil să înțeleg că avem colegi, aș spune „psi”, militând în această direcție... toate acestea stau pe un fake, o ficțiune, o minciună... așadar, mă opresc, este suficient de remarcabil, eu găsesc, că o impostură, atât de evidentă, irecuzabilă, ar putea servi, eu aș spune, drept suport, drept bază, pentru a se angaja acolo deasupra acțiuni... iar acolo, eu m-aș servi de un al doilea termen pentru a conclude această introducere, care, fără îndoială va răni, pentru că este un termen violent, este un termen violent, chiar dacă în mod anatomic și în mod medical exact, acest proiect care consistă în a vrea să formezi monștrii...
2022.08.26. Roma, Seminar de vară A.L.I., Angoasa
Așa cm am spus-o deja, pe scena lumii suntem marionete, întru-cât nu știm ceea ce spunem și nu putem face altfel decât să repetăm ceea ce nu știm, iar aceasta este ceea ce fondează viața noastră. Și nenumărate cazuri arată că suntem cititorii unei piese de teatru pe care credem că știm cine a scris-o, în timp ce, până la acest seminar, nu aveam nici o idee despre asta.
