Psiholog Alexandra Jarda

16/02/2026

Psiholog sau psihoterapeut pentru copii. Care este diferența?

Cei mai mulți părinți nu stau să se întrebe dacă au nevoie de psiholog sau psihoterapeut pentru copilul lor.
Când copilul plânge des, are crize de furie sau pare că are întârzieri în dezvoltare nu te gândești la titluri profesionale. Te gândești cm să îl ajuți.
Totuși, există o diferență importantă între un psiholog clinician și un psihoterapeut.

Ce face un psiholog clinician?
Psihologul clinician este specialistul care face evaluări clinice.
Asta înseamnă că poate:
• aplica teste standardizate
• evalua dezvoltarea cognitivă și emoțională
• formula un diagnostic
• oferi documente oficiale și recomandări
Dacă există suspiciuni de tulburări de dezvoltare, dificultăți persistente sau ai nevoie de claritate diagnostică, evaluarea clinică este un pas potrivit și responsabil.
Este un cadru mai structurat, orientat spre clarificare.

Ce face un psihoterapeut pentru copii?
Psihoterapia nu începe cu întrebarea „Ce are copilul?”
Psihoterapeutul este specialistul care întreabă: „Ce simte copilul?”
Nu pornește de la diagnostic, ci de la relație.
Psihoterapeutul nu pune diagnostic, ci creează un spațiu în care copilul poate începe să se simtă în siguranță.

În psihoterapie ne apropiem de emoția din spatele comportamentului.
Un copil care lovește nu este „rău”.
Un copil care țipă nu este „obraznic”.
Un copil care se retrage nu este „problematic”.
Comportamentul este un limbaj.
Psihoterapia încearcă să îl înțeleagă.

Evaluarea în psihoterapie
Un psihoterapeut observă și evaluează, dar altfel decât într-un cabinet clasic.

Psihoterapeutul observă:
• cm se simte copilul – ce emoții apar și cât de ușor le poate exprima
• cm relaționează – cât de încrezător se simte în prezența adultului, cm inițiază sau răspunde la contact
• ce îl activează și ce îl blochează – ce situații îl sperie, îl frustrează sau îl relaxează
• cm se comportă în joc – cm folosește jucăriile, personajele și poveștile pentru a-și arăta lumea interioară

Toate acestea se fac prin joacă pentru că în joc copilul proiectează gândurile, fricile, dorințele și conflictele lui interioare.
Nu se caută etichete sau diagnostice aici.
Se caută înțelegere și sens, pentru ca adultul să poată sprijini copilul să își regleze emoțiile și să învețe să se simtă în siguranță.

Abordarea mea
Pentru mine psihoterapia este o muncă în profunzime, uneori lentă și întotdeauna relațională. Nu forțez copilul să vorbească. Cred că schimbarea apare atunci când copilul simte că este în siguranță. Uneori, în funcție de dificultățile copilului, poate fi nevoie de câteva ședințe până ca el să înceapă să se deschidă. Niciodată nu grăbesc procesul, am răbdare cu ritmul fiecărui copil. Și niciodată nu folosesc rușinarea ca metodă și nici nu „cert” copilul.

Psihoterapia nu este despre a „repara” copilul. Este despre a-l ajuta să se descopere, să se înțeleagă pe sine și propriile emoții.

Psihoterapeut Alexandra Jarda

11/02/2026

Cum vorbim cu copiii despre moarte?

Moartea este un subiect dificil și pentru noi, adulții.
Mulți alegem expresii ocolitoare:
„l-am pierdut”,
„a plecat”,
„ne-a părăsit”.

Când vorbim cu copiii, folosim adesea formulări precum:
„A plecat la îngeri.”
„A mers într-o lume mai bună.”
„Dumnezeu l-a chemat la El.”

Intenția este să protejăm.
Dar aceste expresii pot crea confuzie.
Până în jurul vârstei de 7 ani, copiii percep moartea ca fiind reversibilă.
Gândirea lor este una „magică”.

Ce înseamnă asta?
Copilul poate crede că dorințele sau gândurile lui pot influența realitatea.
Dacă și-a dorit ceva și acel lucru s-a întâmplat, poate ajunge să creadă că el l-a provocat.
De aceea, folosirea unor cuvinte clare este importantă:
moarte, a murit, mort.

„Mort” înseamnă că trupul nu mai funcționează.

Nu înseamnă că „doarme”
-> copilul poate dezvolta frica de a merge la somn.

Nu înseamnă că a „plecat într-un loc mai bun”
-> copilul poate spune că și el vrea să plece.

Nu înseamnă că este „pierdut”
-> pentru că ceea ce e pierdut poate fi căutat și găsit.

Putem folosi exemple din natură:
- o floare care s-a uscat,
- un animal de companie care a murit.

Pentru a arăta că moartea este permanentă.
Nu doar pentru azi.
Ci pentru totdeauna.

Chiar dacă este dureros.

Claritatea nu rănește.
Confuzia, da.

Psihoterapeut Alexandra Jarda

28/01/2026

Ce putem face împreună pentru a ajuta familia ta?

Uneori, munca terapeutică începe cu o întrebare simplă, dar profundă. O întrebare care deschide uși spre lumea unei familii și spre povestea ei: Ce putem face împreună pentru a ajuta familia ta?

În spatele acestei întrebări se află o înțelegere esențială: atunci când un copil aduce un simptom, el nu vorbește doar despre sine. El vorbește despre întregul sistem din care face parte. Despre relații, despre legături invizibile, despre ceea ce doare și despre ceea ce are nevoie să fie văzut.
Copilul devine, în felul lui, un adevărat co-terapeut. Prin comportamentele sale, prin emoțiile sale, prin dificultățile sale, ne invită să explorăm lumea familiei sale. Iar atunci când îi ascultăm mesajul cu adevărat, putem începe să sprijinim nu doar copilul, ci întreaga familie aflată în dificultate.
Dar ce se întâmplă când copilul este foarte mic? Când are doar doi, trei sau patru ani?
Pentru un terapeut, întâlnirea cu un copil atât de mic poate fi derutantă. Limbajul verbal este limitat, iar corpul este mereu în mișcare. Pare greu să „auzi” ceva clar. Și totuși, mesajul este acolo.
A vorbi cu un copil foarte mic nu înseamnă neapărat a sta pe un fotoliu confortabil și a pune întrebări. Uneori înseamnă să cobori pe podea, să te joci, să intri în lumea lui. Prin joc, copilul îți arată limbajul lui metaforic. Prin privire, prin gesturi, prin felul în care se apropie sau se retrage, el spune o poveste.
În același timp, se dezvăluie și dinamica dintre părinți și copil. Tonul emoțional al familiei se simte în modul în care un bebeluș este luat în brațe, în felul în care este trecut din mâinile mamei în mâinile tatălui, în micile detalii care spun atât de mult fără cuvinte.
Chiar și un bebeluș nenăscut poate fi o resursă terapeutică. Prezența lui în pântece are o forță extraordinară de a aduce mai multă tandrețe, mai multă atenție, mai multă conectare în familie. Un copil trezește emoții nu doar în părinți, ci și în frați, surori și bunici.
Pentru ca toate acestea să fie posibile, terapeutul este invitat să lase deoparte rolul de expert și să pășească pe „planeta copilului”. Acolo, copilul devine ghidul. El conduce explorarea lumii sale familiale, cu tot ce este complex, frumos și dificil în ea.

Și totul începe cu un lucru simplu, dar esențial: copilul să se simtă văzut, respectat și iubit. Atunci, copilul își deschide inima și ușa către familia sa, cel mai prețios dar al său. ❤️

Text tradus din cartea din imagine 🥰
Rezonez perfect cu tot ce scrie aici ❤️

Psihoterapeut Alexandra Jarda
Programări la: 0746013907

28/01/2026

Vă aștept la festivalul de Comunicare Nonviolentă 🤗

Uneori simțim că suntem trași în direcții diferite: o parte din noi vrea să spună „da”, alta spune „nu”, una caută liniște, alta vrea acțiune. Și toate par să vorbească în același timp.
𝐇𝐚𝐫𝐭𝐚 𝐩𝐚̆𝐫𝐭̦𝐢𝐥𝐨𝐫: 𝐜𝐚̆𝐥𝐚̆𝐭𝐨𝐫𝐢𝐞 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐟𝐚𝐦𝐢𝐥𝐢𝐚 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐢𝐨𝐚𝐫𝐚̆
Un atelier care te invită să descoperi cât de bogată este lumea ta interioară. Dincolo de Șacal și Girafă, explorăm multiplele părți din tine — fiecare cu rolul ei și cu o intenție bună. Printr-o combinație între Comunicarea Nonviolentă și perspectiva Internal Family Systems, vei învăța să îți asculți „familia interioară” cu mai multă claritate, blândețe și respect.
Facilitator: 𝐀𝐥𝐞𝐱𝐚𝐧𝐝𝐫𝐚 𝐉𝐚𝐫𝐝𝐚
🎦 Participă 𝐋𝐢𝐯𝐞 📅𝐕𝐢𝐧𝐞𝐫𝐢, 𝟔 𝐟𝐞𝐛𝐫𝐮𝐚𝐫𝐢𝐞 ⏰ 𝟏𝟔:𝟎𝟎
🖥️𝐈̂𝐧𝐫𝐞𝐠𝐢𝐬𝐭𝐫𝐚̆𝐫𝐢 𝐝𝐢𝐬𝐩𝐨𝐧𝐢𝐛𝐢𝐥𝐞 𝟔 𝐥𝐮𝐧𝐢
Te așteptăm la festivalul relațiilor care contează, 𝐅𝐞𝐬𝐭𝐢𝐯𝐚𝐥𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐂𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐍𝐨𝐧𝐯𝐢𝐨𝐥𝐞𝐧𝐭𝐚̆ 𝟐𝟎𝟐𝟔 (𝐨𝐧𝐥𝐢𝐧𝐞) , 6–8 februarie 2026.
👉Nu mai amâna!
🎟️𝐈𝐚-𝐭̦𝐢 𝐛𝐢𝐥𝐞𝐭𝐮𝐥 𝐚𝐜𝐮𝐦 https://www.cnvromania.ro/festival/

19/01/2026

Fake!
Asa mi-a spuns un copil zilele trecute când i-am spus o idee din terapia IFS și anume că: „În noi nu există părți rele.”

L-am rugat să repete, pentru că nu înțelesesem exact ce a zis. Mi-a explicat foarte hotărât:
„Am spus că e fake. Adică nu cred că nu există părți rele. Cum să nu existe?”

S-a uitat la mine foarte serios și a continuat:
„Cum adică? Răutatea e rea. Furia e rea. Deci există părți rele.”

Pentru un copil, lumea e simplă:
dacă faci lucruri rele, înseamnă că ești rău.
Iar noi, adulții, fără să vrem, întărim asta de multe ori.
Când îi spunem:
„Ești rău.”
„Ești obraznic.”

Copilul nu aude: ai avut un comportament nepotrivit.
El aude: Eu sunt rău.
Și începe încet încet să creadă asta despre el.

De aceea, când vine cineva și îi spune pentru prima dată:
„Nu doar că tu nu ești rău, dar nici părțile din tine nu sunt rele”, reacția firească este: FAKE.

Pentru că e complet diferit de tot ce a auzit până atunci.
Ce încearcă să spună de fapt IFS este ceva foarte important, mai exact ca există o diferență uriașă între: comportament, emoție și intenție.

Un copil poate avea un comportament urât.
Poate țipa, lovi, arunca lucruri. Dar emoția din spate poate fi frică, durere, neputință.
Iar intenția acelei părți din el este, de cele mai multe ori, una bună: să se apere, să fie auzit, să nu mai fie rănit.
Furia nu este o parte rea.
Agresivitatea nu apare din răutate.
Sunt doar strategii stângace prin care o parte din copil încearcă să protejeze o altă parte, mult mai vulnerabilă.

I-am explicat exact asta: că părțile așa zis „rele” sunt de fapt părți care încearcă să apere alte părți rănite.

Am luat niște figurine și l-am rugat să se gândească la o parte pe care el o consideră rea.
A ales o parte agresivă.
Mi-a povestit o situație și, încet, a început să vadă singur cm acea parte încerca de fapt să îl protejeze.

La un moment dat s-a oprit și a spus:
„Aaa… acum înțeleg! Dar nimeni nu știe cm se simte acea parte!”
„Care parte?” l-am întrebat.
„Partea rănită. Pentru că nu o arăt nimănui.”

Pentru prima dată, partea aceea ascunsă, rănită, și-a făcut vocea auzită. S-a lăsat văzută când a văzut ca este în siguranță.

Pentru mine a fost un moment wow și mereu mă mir de efectele acestei forme de terapie.

Din punctul meu de vedere în terapia cu copiii rolul meu nu este nici pe departe să corectez comportamentele greșite! Ci să înțeleg în ce fel acele comportamente au fost niște strategii de protecție care l-au ajutat pe copil în trecut. Și să îl ajut să vadă dacă acele strategii mai sunt de folos în prezent.

31/12/2025

La mulți ani! 🥳❤️
Să aveți un an exact așa cm vi-l doriți! ❤️

01/12/2025

Neuroni oglindă, zone de autoreglare emoțională și rolul educatoarei în construirea siguranței

În fiecare dimineață în sala de grupă se activează cel mai important „instrument pedagogic” pe care îl avem: prezența educatoarei.

Copiii nu învață din ceea ce le spunem, ci din cine suntem noi în timp ce suntem cu ei. Modul în care privim, tonul vocii, ritmul respirației, gesturile – toate devin harta internă din care copiii își construiesc propriul mod de a reacționa în lume.

Aici se întâmplă ceva fascinant: copiii ne simt înainte să ne înțeleagă. Sunt sigură că ați experimentat deja asta. Ei nu decodifică logic instrucțiunile, ci procesează energia și emoția din spatele lor.

Nu este magie și nici noroc. Este neuroștiință. În creierul copiilor există un tip special de celule numite neuroni oglindă. Acestea îi ajută să învețe prin imitare, reacționând la ceea ce facem noi, nu la ceea ce declarăm.

Dacă eu vorbesc calm, încet și cu blândețe, creierul copilului îmi oglindește comportamentul. Fără să le cer, copiii își coboară vocea, corpul se relaxează, iar atmosfera din grupă trece spontan în zona verde – zona în care sistemul nervos este echilibrat, iar copilul poate coopera, gândi, explora, crea.

Dar ce se întâmplă când ridic vocea?
Creierul copilului nu analizează fraza, ci tonul. Când vocea adultului devine tăioasă, alertă sau furioasă, copilul nu percepe intenția educativă, ci activarea emoțională. În câteva secunde apar neliniștea, plânsul, opoziția, agitația.

Asta se întâmplă pentru că nu mai funcționează neocortexul – partea responsabilă cu logica, empatia și învățarea.
Se activează părțile din creier care au un singur scop: supraviețuirea.
În acel moment copilul nu este în zona verde. El cade în zona roșie, cea galbenă sau în zona albastră.

Și iată întrebarea care schimbă tot:
Cum poate un copil să învețe regulile unei lumi în care sistemul lui nervos îi spune că nu este în siguranță?

Aici apare adevărata putere a educatoarei: nu în controlul grupului, ci în capacitatea de a modela reglarea emoțională. Așa cm adultul se reglează, așa vor învăța și copiii să o facă.

Ce este siguranța emoțională?
Siguranța emoțională este starea în care copilul știe că relația cu adultul nu se rupe, indiferent ce face. Este sentimentul intern: „Sunt văzut. Sunt acceptat. Sunt în siguranță cu tine.”

Un copil se simte în siguranță emoțional atunci când:
- adultul îl ascultă fără să îl umilească,
- regulile sunt clare, dar aplicate cu calm,
- greșelile sunt tratate ca oportunități de învățare, nu ca dovezi ale „neascultării”,
- tonul vocii rămâne ferm, dar blând,
- copilul simte că este important pentru adult.

Siguranța emoțională nu înseamnă lipsă de limite. Înseamnă limite puse cu un ton care nu rănește. Acolo unde există siguranță emoțională, copiii:
- cooperează mai ușor,
- sunt mai empatici,
- își reglează emoțiile mai rapid,
- dezvoltă încredere în sine,
- devin disponibili pentru învățare.

În grădiniță, educatoarea nu este doar „adultul care știe tot”. Ea este modelul neurologic al copiilor din grupă. Vocea ei, gesturile ei, felul ei de a respira devin repere interne pentru fiecare copil.

Vrei să afli cm poți face în așa fel încât copiii din grupa ta să rămână cât mai mult în zona verde? Dar ce e zona roșie, galbenă, albastră? Acestea sunt zonele de reglare emoțională despre care vom vorbi la cursul de Tehnici de Autoreglare Emoțională care va avea loc joi pe zoom de la ora 18:30, având prețul de 150 lei.

La acest curs vei învăța metode concrete, bazate pe neuroștiință, pentru a crea siguranță emoțională și cooperare în grupă.

Înscrie-te și începe schimbarea chiar tu. Copiii nu au nevoie de un adult perfect. Au nevoie de un adult reglat.

Detalii despre înscriere în privat. 😊

Psihoterapeut / Educatoare Alexandra Jarda

01/12/2025

28/11/2025

Strânsul jucăriilor – de ce devine drama zilei la grădiniță

Când spui „Strângem jucăriile!”, mulți copii îngheață. Unii protestează, alții se apucă de altceva, iar restul se prefac filozofi ai existenței. Nu greșește nimeni. Așa funcționează creierul copilului.

De ce refuză copiii să strângă?

1. Nu există recompensă
Joaca aduce dopamină, strânsul nu. Exact cm adulților nu le place să completeze formulare sau să facă ordine.

2. Sarcina pare uriașă
Noi vedem câteva jucării, copilul percepe un haos de nedesfăcut. Creierul lui încă dezvoltă abilitățile de organizare și planificare.

3. Strânsul înseamnă final
E finalul plăcerii, ca duminica seara pentru adulți. Tranziția e dificilă.

Cum transformi momentul?

• Fă-l joc
„Cine strânge cele mai multe piese roșii?”, „Cine umple primul cutia?”

• Pași mici
Nu „strângem tot”, ci pe rând: cuburi, mașini, plușuri.

• Strânge și tu
Când adultul începe, copiii îl imită.

• Cântecul magic
Un singur cântec dedicat strânsului devine semnalul de tranziție. Fără anunțuri, fără lupte. Cântecul pornește, copiii acționează.

Concluzie

Copiii nu se împotrivesc din răsfăț, ci pentru că:
• caută plăcere
• nu pot planifica eficient
• percep sarcina ca prea mare
• au nevoie de suport la tranziții

Cu joc, structură și ritm, strânsul devine posibil. Poate chiar plăcut.

Psihoterapeut și Educatoare
Alexandra Jarda

31/10/2025

Vino la CURSUL „Cum să gestionezi furia copiilor” și află:

✨ ce mesaje transmite furia copilului

✨ ce tehnici de autoreglare emoționale poți folosi în cazul furiei

✨ cm să rămâi calmă când furia copiilor explodează

✨ cm să supraviețuiești furtunilor emoționale din grupa ta

✨ cm să înțelegi, fără să pedepsești, emoțiile intense ale copiilor

✨ cm să transformi momentele de tensiune în ocazii de conectare

✨ cm să îi învățăm pe copii să exprime furia într-un mod sănătos

Înscriere în primul comentariu 👇

30/10/2025

Exercițiu de eliberare a energiei furiei

Am realizat cu copiii un exercițiu în care le-am cerut să mâzgălească furia. Mai exact spus să exprime furia printr-o mâzgălitură. Să se simtă liberi să mâzgălească pe o hârtie simplă.

Unora le-a fost greu, unora mai ușor.
- Să mâzgălesc? ✍️

Un fel de: E permis așa ceva?
- Da, să mâzgăliți. Puteți ține creionul în mână cm doriți și puteți mâzgăli cm doriți.

Apoi le-am cerut să mototolească hârtia.
Iar apoi să o rupă și să o arunce la gunoi. 🗑️

Intenția nu este „arunc furia la gunoi!” Ci „îi dau voie furiei să se exprime”. Îi ofer un spațiu de exprimare sănătos în care nu mă rănesc nici pe mine și nu îi rănesc nici pe ceilalți.

La final un copil a exclamat:
- A fost cea mai faină zi din viața mea.

Apoi altul:
- Daaa ce faaain a fost!

Am realizat ce diferență poate să facă un exercițiu atât de simplu.
Și câtă nevoie au copiii de libertatea de a se exprima, de a îndrăzni, de a mâzgăli însă într-un spațiu de siguranță.

La final toți se simțeau „empowered”, adică plini de putere. Avea o cu totul altă energie.

Totuși dacă stăm să ne gândim cred ca toți cei care lucrăm cu copiii am văzut cm copiii fac asta intuitiv. Dacă de exemplu se frustrează că nu le-a ieșit desenul cm au vrut mâzgălesc peste desen, îl mototolesc și îl rup.

Iar noi ca adulți ce facem atunci când copiii fac asta? Îi certăm. 🙈
Haideți să învățăm copiii să dea un loc furiei în viața lor și să le transmitem ca furia e ceva ce are dreptul să existe și să se exprime într-un spațiu de siguranță.

Dacă vrei să înveți și tu tehnici de exprimare a furiei și să îi ajuți pe copii să exprime furia într-un mod sănătos, te aștept la

CURSUL CUM SĂ GESTIONEZI FURIA COPIILOR?

Miercuri 05 octombrie ora 18:00 online pe zoom, 150 lei.

Detalii și înscriere în primul comentariu

Psihoterapeut/ Educatoare Alexandra Jarda

23/10/2025

Așa se transmite iubirea de la o inimă la altă inimă - cu alte inimioare. 😊🥰