12/03/2026
💜✨Din partea Andreei: ✨💜
Goliatul meu
Pe 3 februarie m-am înscris la o cursă de 5 km aici, în orașul în care locuiesc: Oropesa del Mar.
Soare. Plajă. Mare. Exact cm îi spune și numele.
Cursa avea loc pe 8 martie.🥰
Și, fără să știu atunci, avea să fie o zi specială!
Zile întregi m-am antrenat. Fizic… dar mai ales mental.
Pentru că cea mai grea cursă nu este pe asfalt.
Este în mintea ta.
„Poți să o faci.”
„Nu poți.”
„Ba da, poți.”
„Totuși… nu ești chiar atât de bună.”
„Dar poate… ești mai puternică decât crezi.”
Zile și zile de alergat.
Poate pentru cineva sună simplu:
„Ce mare lucru… 5 km.”
Dar pentru o femeie de 34 de ani care simte că vrea mai mult de la viață…
pentru o femeie care ani la rând și-a pus pasiunea pentru alergat într-o cutie și a închis-o…
acești 5 km înseamnă mult mai mult decât o distanță.
Înseamnă curaj. Înseamnă întoarcere la tine.
Ziua cursei a sosit.
100+ oameni înscriși.
Cu emoții am mers la organizatori și mi-am luat numărul de participant: 6.
În jurul meu toți se încălzeau, râdeau, își făceau poze.
Eu zâmbeam… dar inima mea era cât un purice.
Se anunță startul.
Mă așez pe prima linie.
Și atunci apare… de nicăieri… un picior uriaș. Numărul 45+.
Îl privesc de jos în sus… și parcă nu se mai termina.
În mintea mea a venit un singur gând:
„Acesta este Goliatul tău.”
Uriașul care te face să te simți mică.
Nepregătită.
Neînsemnată.
Dar în același moment am auzit în inimă:
„Pot totul în Hristos, care mă întărește.”
Și pentru câteva secunde… am fost în fața tuturor.
În fața tuturor Goliatilor din acea cursă.
A fost un sentiment pe care nu îl pot descrie în cuvinte.
Apoi s-au auzit pașii. Mulți pași. Din spatele meu.
Am făcut un pas în lateral.
Dar dintr-o dată am auzit:„Poți mai mult.”
Și atunci am alergat.
Cu inima.
Cu sufletul.
Cu fiecare mușchi din corpul meu.
Am alergat cu tot ce sunt.
Nu m-am oprit până la final.
Acolo mă așteptau ai mei.
Le-am dat „high five”, zâmbeam, respiram greu… dar eram fericită.
Mi-am aruncat ochii pe ceas. 28'51"
Și în mintea mea am spus:
„Andreea… linia de finish te așteaptă.
Nu poți lăsa cronometrul să treacă de minutul 28.”
Și așa a fost. 28'55".🥳 Cursa s-a terminat.
Sau… cel puțin așa credeam. Ne-am așezat la masă. Cafea, apă… liniște după furtună. Copiii trag de mine: vor chec și banane, oferite de organizatori.
„Bine, merg să vă aduc.” Ajung la masa cu gustări și cineva îmi spune:
„Știi că ți-au strigat numele organizatorii?” Eu? De ce?
Într-o secundă mi-au trecut prin cap o mie de gânduri: am greșit ceva? am trișat fără să știu? ce se întâmplă?
Merg spre ei. Organizatorul mă întreabă dacă sunt localnică. Îi spun că da. Atunci apare o doamnă zâmbitoare și îmi spune calm:
„Stai aproape… trebuie să urci pe podium.”
În acel moment mi s-au umplut ochii de lacrimi. Pentru că am înțeles ceva.
Uneori Goliatul nu apare ca să te oprească. Apare ca să îți arate cine ești cu adevărat. Apare ca să te împingă să alergi mai tare decât ai crezut vreodată că poți.
Pe 8 martie nu am alergat doar 5 km. 💜 Am alergat spre mine. Spre visul pe care l-am închis cândva într-o cutie.
Și în ziua aceea…am deschis cutia din nou. 🏃♀️❤️
A.A. Bloom&Give💜