Psihoterapeut - Tudor Razvan Pop

23/12/2025

Small gestures ✨

https://www.instagram.com/reel/DSlKWWYiF2w/?igsh=dTRmNm5pazFzY25q

22/12/2025

Ca să par faimos și ‘telectual ( nici una, nici cealantă;)

22/12/2025

The Reward Effect

Cum creăm un mediu în care efortul devine fertil?

1. Să introducem recompense regulate, nu doar „la final”.

2. Să conectăm fiecare efort la o valoare personală.

”Nu răspund doar la un email. Mă țin de angajamentul meu de a fi un profesionist clar și coerent.”

3. Celebration moments la finalul unor taskuri grele.

Un ceai în liniște, un film, o bucurie.

4. Să normalizăm disconfortul ca parte din proces, nu ca semn că „nu merge”.

5. Să înlocuim auto-critica cu evaluarea blândă.
”Ce aș putea îmbunătății?”

Un efort fertil este precum un parteneriat între corp, minte și valoare.
Nu este despre a ne forța din răsputeri ca să mergem înainte.
Ci mai mult despre a construi un sistem în care mintea și sufletul nostru vor să sprijine un proces, pentru că se simt respectate, recunoscute și în siguranță.

21/12/2025

,,Nu există măreție fără simplitate." - Lev Tolstoi

20/12/2025

Nu ideile ne lipsesc.
Ne lipsesc sistemele de recompensare care ne țin pe drum.
The Reward Effect este despre cm transformăm pașii într-un progres susținut, motivant și plăcut.

20/12/2025

Toată lumea vrea să slăbească.
Puțini înțeleg că fără hormonul de creștere activ, nu arzi nimic.

GH – hormonul de creștere – nu este un hormon pentru „mușchi mari” sau pentru adolescenți.
Este hormonul reparației, regenerării și arderii grăsimilor.

Și da, la adult, el decide dacă îmbătrânești accelerat sau dacă te menții metabolic funcțional.

Problema?
Majoritatea oamenilor îl blochează zilnic, fără să știe.

GH se secretă în condiții foarte clare:
– când NU mănânci
– când insulina este jos
– când dormi profund
– când nu trăiești permanent în stres glicemic

Cu alte cuvinte, GH apare când corpul simte că este în siguranță metabolică.

Ce face GH, concret?

Nu „arde calorii”.
GH spune corpului: repară, reconstruiește, reciclează.

– stimulează lipoliza (scoate grăsimea din depozite)
– protejează masa musculară
– stimulează refacerea țesuturilor
– crește sensibilitatea la insulină
– încetinește procesele degenerative

Fără GH activ, corpul intră în modul „conservare”.
Adică ține grăsimea.
Pierde mușchi.
Îmbătrânește mai repede.

Și acum partea pe care nu o spune nimeni.

GH și insulina nu pot fi sus în același timp.
Sunt pe balansoar.

Dacă mănânci des, ronțăi constant, bei sucuri, mănânci „puțin și des”, ai insulina sus → GH este jos.

Nu contează câte suplimente iei.
Nu contează cât „sport” faci.
Dacă insulina este cronic ridicată, GH este blocat.

De aceea:
– nu slăbești noaptea
– nu te refaci
– te trezești obosit
– grăsimea abdominală nu pleacă
– pielea, părul, energia se degradează

Nu e lipsă de voință.
Este endocrinologie.

GH se secretă masiv noaptea, în somn profund.
Dacă te culci târziu, dormi fragmentat, mănânci seara târziu sau bei alcool, ai anulat complet acest mecanism.

Corpul nu negociază.

Vrei GH activ? Atunci trebuie să faci lucrurile care îl permit:

– pauze reale între mese
– mese cu proteine suficiente
– carbohidrați reduși
– fără gustări nocturne
– somn înainte de miezul nopții
– stres metabolic scăzut

Nu există pastilă care să compenseze lipsa de biologie.

Și încă un adevăr incomod:

Cu cât înaintezi în vârstă, cu atât GH scade.
Dar nu din cauza vârstei.
Ci din cauza stilului de viață care îl suprimă ani la rând.

De aceea unii oameni de 55–60 de ani arată și funcționează mai bine decât alții de 40.
Nu e noroc.
E endocrinologie aplicată.

Hormonul de creștere nu este un moft.
Este diferența dintre:
– ardere și stocare
– regenerare și degradare
– energie și epuizare

Dacă nu creezi condițiile pentru GH, corpul tău va face exact ce știe mai bine:
va supraviețui.
Nu va performa.

Biologia nu ține cont de scuze.

# Ovidiu Vasilii

15/12/2025

The Reward Effect

Recompensa NU este un premiu pentru performanță, ci un regulator emoțional pentru continuitate.

Dacă tratăm recompensa ca „răsplată”, vom intra din nou în paradigma: forță + vină.
Recompensa trebuie să fie parte din arhitectură, nu bonus.

15/12/2025

România pe ultimul loc la IQ în Europa....arată două triste realități: unu, olimpicii noștri au rezultatele pe care le au pentru că au un mediu propice și cineva are grijă de ei (profesori și/sau părinți - bravo lor) și doi, că marea majoritate dintre ei fac parte dintr-un sistem de învățământ foarte slab, care se bazează pe aceleași principii ca acum 100 de ani, adică pe memorare și nu pe gândire critică sau creativitate.

Nici statul pe telefon nu ne prea ajută. În momentul în care scrolăm la nesfârșit, pur și simplu hipocampul – aria din creier ce se ocupă cu crearea de noi neuroni – se micșorează. Pe termen lung, asta înseamnă într-un cuvânt, prostie.

Avem nevoie de joacă, mișcare, provocări creative, un mediu în care să se încurajeze curiozitatea, explorarea și stimularea cognitivă.

14/12/2025

Onestitatea fără blândețe lezează relația. Blândețea fără onestitate lezează încrederea.

„Adevărul” rostit ca un ciocan nu construiește; doar sparge. Când vine ca verdict, lovește în demnitate și stârnește defensivitate, rușine și retragere. Din doi parteneri se fac două tabere, iar apropierea se diluează.

„Liniștea” cu subtext e o ceață caldă: pare pace, dar ascunde esențialul. Când blândețea devine ocolire, nevoile se micșorează, resentimentul se adună și rămâne confuzia: „Ce vrea, de fapt? Ce nu-mi spune?”

Avem nevoie de cuvinte care să fie punte, nu armă; fereastră, nu perdea. Adevăr spus cu grijă. Grijă spusă cu adevăr. Cuvinte care țin relația în siguranță și ne duc spre conectare reală.

Gaspar Gyorgy

14/12/2025

https://www.facebook.com/share/14QeiNYTYWL/?mibextid=wwXIfr

Her name was Tilly Smith. And she was about to prove that a single school lesson could mean the difference between life and death.
On the morning of December 26, 2004, Tilly was walking along Mai Khao Beach in Phuket, Thailand, with her family. They were on their first overseas holiday together—a Christmas treat.
The beach was beautiful. The weather was perfect. But something was wrong.
Tilly noticed the water wasn't behaving normally.
"It wasn't calm and it wasn't going in and then out," she later recalled. "It was just coming in and in and in."
The sea had turned frothy—"like you get on a beer," she said. "It was sort of sizzling."
Any other 10-year-old might have thought it was strange. Tilly knew exactly what it meant.
Just two weeks earlier, in her geography class at Danes Hill School in Surrey, her teacher Andrew Kearney had shown the class black-and-white footage of the 1946 tsunami that devastated Hawaii. He taught them the warning signs: the sea receding unusually far, frothy bubbling water, the ocean behaving in ways it shouldn't.
Tilly was watching those exact warning signs unfold in front of her.
She started screaming at her parents. "There's going to be a tsunami!"
They didn't believe her. They couldn't see any wave. The sky was clear. The beach was calm.
But Tilly wouldn't stop. She became more insistent, more frantic.
"I'm going," she finally said. "I'm definitely going. There is definitely going to be a tsunami."
Her father Colin heard the urgency in her voice. He decided to trust his daughter.
By coincidence, an English-speaking Japanese man nearby overheard Tilly use the word "tsunami." He'd just heard news of an earthquake in Sumatra. "I think your daughter's right," he said.
Colin alerted the hotel staff. They began evacuating the beach immediately.
Tilly's mother Penny was one of the last to leave. She had to sprint as the water began rushing in behind her.
"I ran," Penny recalled, "and then I thought I was going to die."
They made it to the second floor of the hotel with seconds to spare.
Then the wave hit.
It was 30 feet tall.
Everything on the beach—beds, palm trees, debris—was swept into the swimming pool and beyond. "Even if you hadn't drowned," Penny later said, "you would have been hit by something."
The 2004 Indian Ocean tsunami killed over 230,000 people across 14 countries. Entire beaches in Phuket were wiped out. Thousands died.
But at Mai Khao Beach, not a single person was killed.
Because a 10-year-old girl paid attention in geography class.
Tilly was hailed as the "Angel of the Beach." She received the Thomas Gray Special Award from the Marine Society. She was named "Child of the Year" by a French magazine. She appeared at the United Nations and met Bill Clinton.
Her story is now taught in schools around the world as an example of why disaster education matters.
Her father Colin still thinks about what could have happened.
"If she hadn't told us, we would have just kept on walking," he said. "I'm convinced we would have died."
Tilly is now 30 years old. She lives in London and works in yacht chartering.
She still credits her geography teacher, Andrew Kearney.
"If it wasn't for Mr. Kearney," she told the United Nations, "I'd probably be dead and so would my family."
Two weeks. One lesson. One hundred lives.
That's the power of education.

13/12/2025

https://www.facebook.com/share/r/1DGgizq7KV/?mibextid=wwXIfr

13/12/2025

O recomandare pentru oricare părinte și nu numai …