08/01/2026
🏃♂️ A terminat ultimul. Dar a fost aplaudat ca un campion.
Lecția dureroasă a numărului 67, care încă impresionează după 6 decenii.
Pe 14 octombrie 1964, pe Stadionul Național din Tokyo, 70.000 de oameni urmăreau finala masculină de 10.000 de metri la Jocurile Olimpice de Vară.
38 de alergători au pornit simultan. 25 de ture. O cursă brutală. 9 sportivi au abandonat înainte de final.
Când cel care părea ultimul clasat a trecut linia de sosire, mulțimea a început să plece. Pentru ei, cursa se terminase.
Dar pe pistă mai era cineva.
🎽 Numărul 67 nu s-a oprit
Ranatunge Karunananda alerga singur.
Era cu tură întreagă în urmă. Alerga ținându-se de coastă. Vizibil în agonie.
Cineva a huiduit.
Alții au fluierat.
De ce mai continua?
Cursa era pierdută. Era penibil.
Dar Karunananda nu s-a oprit. Un pas. Apoi altul. Și încă unul.
🔇 Momentul în care stadionul a amuțit
Huiduielile s-au stins.
Aplauzele au apărut, timid, dintr-un colț.
Apoi din altul.
Apoi din tot stadionul.
70.000 de oameni erau în picioare, aplaudând ultimul om din cursă.
Unii plângeau. Strigau ca și cm ar fi fost de-al lor. Ca și cm ar fi câștigat aurul.
Când a trecut linia de sosire, vuietul era asurzitor.
❓ „De ce nu ai renunțat?”
După cursă, reporterii l-au întrebat de ce nu s-a oprit.
Răspunsul a fost scurt:
„Am o fetiță acasă. Când va crește, îi voi spune că tatăl ei a fost la Jocurile Olimpice și a alergat până la capăt.”
Atât.
🌏 Ce nu s-a văzut în acea zi
Karunananda fusese bolnav cu o săptămână înainte. Nu era apt să concureze.
Dar Ceylon (actuala Sri Lanka) era o țară săracă. Trimiterea unui atlet la Olimpiadă însemna un efort național. Nu putea irosi acel sacrificiu.
Avea o singură șansă.
Și a dus-o până la capăt.
📚 O poveste predată copiilor japonezi
Momentul a marcat Japonia atât de profund, încât a intrat în manualele școlare.
Un text numit „Uniforma numărul 67” a fost predat, începând din anul 1971, la aproximativ jumătate dintre elevii de școală primară din Japonia.
A revenit în edițiile din anii 1974–1976.
Din 2016, o versiune în engleză a intrat și în manualele de gimnaziu.
Timp de peste 60 de ani, presa japoneză a repovestit cursa înaintea fiecărei Olimpiade de vară.
⚰️ Finalul pe care nu-l vezi în manuale
La zece ani după Tokyo, Karunananda a murit într-un accident acvatic.
Avea 38 de ani.
„Fetița lui” a crescut fără să-l cunoască.
Știa doar că tatăl ei devenise un simbol.
👩⚕️ Cercul care s-a închis peste generații
În anul 2016, o tânără din Sri Lanka a venit în Japonia să studieze prevenirea dezastrelor.
Se numea Oshadi Nuwanthika Halpe.
Era nepoata lui Karunananda. Fiica acelei „fetițe”.
A descoperit, cu șoc, că bunicul ei era încă amintit în Japonia.
„E ca și cm ar fi încă în viață aici”, a spus ea.
Studiile au fost grele. Limba japoneză – prea grea. În 2018, voia să renunțe și să plece acasă.
Atunci, un prieten i-a trimis un video. Bunicul ei. Numărul 67. Alergând singur pe pistă.
Și și-a amintit ce îi spusese mama ei toată viața:
„Trebuie să termini ce ai început.”
Așa că a rămas.
A mai studiat doi ani. În 2020, a devenit îngrijitoare într-un azil din prefectura Gunma.
S-a căsătorit. Și-a construit viața în țara care l-a onorat pe bunicul ei.
Visul ei este să ducă aceste competențe înapoi în Sri Lanka, unde îngrijirea pe termen lung aproape nu există.
🔚 Ce să reținem
Ranatunge Karunananda a terminat ultimul cursa. Bolnav. Singur. Huiduit.
Ar fi putut să se oprească. Nimeni nu l-ar fi judecat. Ar fi fost uitat în scurt timp.
Dar a continuat.
Și exact acolo, unde cronometrele nu mai contau, a câștigat ceva ce medaliile nu pot garanta: demnitate.
La noi în România știm bine momentul ăla.
Când munca doare.
Când nimeni nu mai așteaptă nimic de la tine.
Când ar fi mai simplu să te oprești.
Numărul 67 ne amintește un lucru: nu toți cei care contează ajung primii.
Dar cei care termină, chiar și ultimii, pot schimba mentalități, pot influența generații, pot motiva oamni aflați în cele mai grele perioade ale vieții lor.
Uneori, timp de peste 60 de ani. 👏🏻
