17/11/2025
Ascunderea. Mintea umană ne oferă această abilitate extraordinară de a conține gânduri pe care putem alege dacă le transmitem sau nu verbal.
Dacă le comunicăm sau nu.
Dacă le punem sau nu în spațiul relațional dintre noi și o persoană semnificativă din viața noastră.
Și desigur, putem alege ceea ce comunicăm și momentul în care comunicăm. E și un atribut al maturității să nu spunem tot ceea ce ne trece prin cap, la momentul în care ne trece prin cap ceva.
Însă e una să alegem cu grijă momentul în care comunicăm ceva sensibil, așteptând disponibilitatea celuilalt sau contextul potrivit pentru a-i spune.
Și e cu totul altceva atunci când ascundem aspecte importante de celălalt. Atunci când alegem să tot amânăm acest moment al dezvăluirii.
Atunci când ne spunem că nu e ceva ce are nevoie celălalt să știe. Atunci când decidem pentru relație și pentru celălalt că e mai bine ca celălalt să nu știe.
Facem atât de des asta - ea se duce in delegație cu 3 colegi și alege să o menționeze în discuția cu partenerul de cuplu doar pe colega din echipa cu care pleacă; el merge la fotbal cu băieții și ulterior rămâne să vadă meciul de la TV (meciul merge în fundal dar el de fapt joacă poker pariind bani) , ea îi spune mamei că lucrează în weekendul în care e o reuniune de familie (alegând să nu transmită că lucrează doar până la ora 13.00), el a fost la un consult medical și medicul îi spune că e nevoie să slăbească ficatul fiind afectat (și alege să spună doar că medicul a spus că e nevoie să slăbească).
Toate aceste persoane se pot convinge ușor că nu au mințit, doar au ales să nu spună tot, din diverse motive.
Toate aceste persoane ascund însă.
Se ascund de cei dragi. Iar o relație în care ne ascundem informații nu e o relație caracterizată de siguranță. Și contribuim la această nesiguranță alegând să ascundem pentru că, pe termen scurt, e mai ușor așa.
Pe termen lung sădim nesiguranță, sperând că va răsări acceptarea și aprobarea. Un pic absurd, nu?
