16/01/2026
Scriu textul de mai jos nu ca să deschid larg ușa spre viața mea privată, deși poate părea că o fac. Nu scriu nici pentru a fi compătimită sau tratată diferit. Scriu deoarece doresc să trag un semnal de alarmă legat de acest subiect pentru a putea fi mai umani și mai empatici unii cu alții. Și poate să începem să gestionăm altfel disconfortul.
În urmă cu câțiva ani am pierdut o sarcină mult dorită și așteptată. A fost cea mai mare durere pe care am trăit-o până atunci. Apoi au urmat și altele, dar la această durere vreau să rămân deoarece încă provoacă disconfort în jurul meu.
În timpul unei conversații am menționat în treacăt evenimentul pentru că era legat de subiect. Prietena cu care vorbeam știa despre pierdere și mi-a mărturisit că par deconectată de câte ori ating subiectul. Abia primind această oglindă mi-am dat seama că așa este - de fiecare dată când vorbesc despre asta o fac cu detașare deoarece încerc să îmi protejez interlocutorul. Este un subiect extrem de important pentru mine, care m-a lucrat atât de profund și pe care îl minimizez pentru a proteja lumea de disconfort.
Cred că e dificil să fii martorul durerii prezente sau trecute a cuiva, a oricui. Este cu atât mai dificil cu cât se crede ca este nevoie de cunoștințe de specialitate pentru a aborda astfel de subiecte. Eu sunt psiholog, e normal să o pot face, nu-i așa?
Doar că nu psihologul a trecut prin durerea pierderii, ci omul. Și nu de psiholog aveam nevoie atunci, ci de oameni. Firește că am procesat pierderea în diverse tipuri de terapie, iar acum este integrată. Chiar și așa îmi doresc uneori să vorbesc despre asta. Îmi este dor de mine însărcinată, chiar dacă a fost o perioadă scurtă și încă simt multă compasiune pentru femeia care a pierdut. Compasiune, nu milă.
Ceea ce vreau să transmit este că deși facem adesea o treabă excelentă în a fugi de durere, ea este parte din viață. Știu că e minunat să râdem, să căutăm ușorul, să ne pierdem în mediul virtual. O fac și eu. O și recomand. Dar nu exclud întunericul. El face parte din viață și are nevoie să fie văzut, integrat, vindecat. Vindecarea se produce în relații, nu în izolare și nu doar în terapie.
Așadar încurajez femeile care au nevoie să vorbească să găsească în jurul lor persoane deschise să asculte și să fie înțelegătoare cu cei care nu știu ce să spună sau cm să se comporte. Puteți să îi învățați ce aveți nevoie dacă ei sunt dispuși să ofere.
Și vă încurajez pe voi, cei care citiți acest text să priviți mai atent în jur. Poate sunt femei în jurul vostru care ar vrea să împărtășească ceva greu și care sunt convinse că nu au cu cine deoarece li se cere să fie bine, să fie vesele.
Doar pentru că lucrurile arată bine în exterior nu înseamnă că se simt la fel în interior. Fugind unii de alții nu facem decât să adâncim prăpastia pe care oricum o creează vremurile în care trăim. Ține de fiecare din noi să facem primul pas.
Într-o epocă a inteligenței artificiale, cm ar fi să fim mai umani?
