09/11/2025
Imi vine in minte o intrebare pe care i-am pus-o mamei cand eram copil: "Cine face norii sa se miste?"
Zambesc cand mi-o amintesc deoarece mi-am pastrat interesul fata de nori. Ma relaxeaza si ma fascineaza sa privesc varietatea de forme si de culori. Constat insa ca imi este mult mai usor sa-i privesc atunci cand conduc.
Daca sunt pe autostrada si drumul este liber, in fata mea se desfasoara o imagine completa a cerului si pamantului alaturi unul de altul, ceea ce ma ajuta sa vad lucrurile in perspectiva.
Imi este insa mai dificil sa privesc in sus atunci cand sunt in aer liber. E nevoie de un exercitiu de vointa pentru asta si de fiecare data cand o fac, ma readuc in prezent si imi dau seama ca viata este mai mult decat ceea ce este inconfortabil intr-un anumit moment din timp.
Acelasi efect il obtin si daca privesc pe geam spre linia orizontului sau in sus, in momentele in care sunt prinsa in capcana propriilor ganduri si incep sa ma identific cu ele.
Atunci cand ne simtim coplesiti de ganduri, emotii si senzatii neplacute in corp, se activeaza de fapt la nivelul sistemului nervos niste tipare vechi, cel mai probabil aparute la o varsta timpurie si, pentru ca atunci nu am stiut sa le facem fata, poate deveni coplesitor si prezentul.
In momentul in care privim mai departe de noi si ne plasam intr-un prezent mai cuprinzator decat cel subiectiv, cream mai mult spatiu pentru gestionarea a ceea ce este si actualizam informatia conform careia azi deja putem mai mult decat am putut ieri, sau in urma cu doua luni, sau cand eram copii.
