24/05/2025
Doar pentru Mame
Mai scriu, mai plâng.
Mă vindec, ba pe la psihologi, de când mă știu om mare, femeie, mamă, acum aici cu voi.
Ce sentiment grozav e să te simți ușurat- vindecat .
Sufletește eliberat.
Asta ca să recunoașteți că iubirea de toate felurile și formele regenerează, hrănește, întinerește, vindecă orice lipsă, durere sau suferință.
La nașterea mea, mama nu prea s-a bucurat.
Voia și ea al doilea copil băiat. Unul cu ochii albaștri ca marea și părul bălai, strălucind ca stelele pe cerul nopții… Așa mi-a spus când eram mică.
Eu am apărut exact pe dos.
E scris in ADN-ul copiilor toate gândurile, stările, emoțiile străbunilor, zice epigenetica.
Energia mamei contează.
Așa că, pe la 5 ani, mă jucam cu mașinuțele.
Azi aș pilota și o aeronavă.
Abia pe la 14 ani îmbrăcam și dezbrăcam păpuși, imaginându-mi că sunt copiii mei.
Am visat mereu să am mulți copii.
Am doar doi biologici.Si mulți alți copii adoptați in suflet de la spitalul de pediatrie si de la cursurile cu Baby Yoga.
Pe la 6 ani, am fost pusă pe un „scaun de tortură” ca să-mi extragă amigdalele pe viu. O tanti grasă m-a încolăcit cu toată puterea ei, ca să nu dau din mâini și din picioare. Țipam ca din gură de șarpe după mama, pe care am văzut-o stând în fața ușii, împietrită. De durere, sigur. Gestul ei cu mintea mea de atunci mi s-a părut cruzime și nepăsare. Din cărțile și terapiile pe care le-am parcurs am înțeles ca atât se putea pentru noi atunci.Ca gestul de iubire și responsabilitate vine uneori și cu ceva "cruzime".
La 11 ani m-am imbolnavit în prima mea tabără – și ultima. De frică, de depărtare, de răceala lumii, nu am mai vrut să aud de tabere. Prea multe conserve de pește în ulei, prea frig, prea puțin somn…prea puțină conexiune cu oamenii aia mari și straini.
Cazarmă, nu alta.
Cum am ajuns acasă, am fost internată de urgență într-un spital din capitală cu hepatita A.
Am și acum atât de clar în minte episodul acela, iarăși atât de crud pentru orice copil. Să fii smuls cu forța din brațele părinților și băgat în carantină, într-un salon rece și sumbru… mirosul de mucegai îl rețin și acum.
M-am lipit de gratiile geamului crăpat, cât să intre un pic de aer, doar ca să-i conduc cu privirea pe părinții mei.
Am plâns mult, mult, fără să știe ei sau altcineva.
Noroc că aveam în salon alți trei copii, mai mici decât mine ,de vreo 3-4 ani. N-aveam cm să nu am grijă de ei. Asistentele nu aveau chef și timp nici de ei, nici de mine.
Ne aruncau pastilele pe noptieră și ne certau dacă nu le înghițeam.
Erau așa greu de înghițit. Mari și aspre. Așa că le pisam între dinți, amestecam amăreala cu multă apă și le beam. A rămas în mine amărăciunea aia de toate felurile. Și totuși… am supraviețuit.
Iaca, scriu aici.
Copiii ăia mici au fost, timp de 14 zile, copiii mei. Ei au fost primii copii cumva " adoptați" in inima mea. Apoi, au urmat copiii altora...de la spital, de la centre de plasamente, de la vecini, de la neamuri, de la Baby Yoga mea.
Revin la carantină în hepatita comună.
Ce-mi făceam mie, le făceam și celor mici.
Dincolo de pastile și termometre puse, îi despăducheam noaptea, cu lanterna cu care mergeam la baia de pe hol, care nu avea bec – să nu mă vadă nimeni. Ma simțeam om mare și important.Aia mici trăiau ca eram eu pe lângă ei.
Când am ajuns acasă, m-am pus în pat… să mor.
Știam că voi muri atunci, nu de bătrânețe.
Citisem eu în almanahul Flacăra – preferatul meu și al mamei – că de la păduchi poți face tifos exantematic și gata, mori.
Bunica mă țesăla ca pe o oaie dusă la tăiere, iar eu plângeam în hohote, convinsă că nu o voi mai vedea niciodată. Și paduchii vor trai aievea din visele mele .
Apoi, la 13 ani, am fost mutată cu școala de la țară la oraș, împotriva lacrimilor și voinței…
Să vă mai zic? Dacă plecai atunci de la țară, erai ca și inexistent.
Gazdele – neamuri de la oraș, profesorii, elevii, domnii și doamnele – nu m-au văzut și nu au știut ce sunt, ce simt, ce pot, ce vreau, ce gandesc.Grav pentru un copil in formare.
Aproape deloc, sau poate niciodată adulții nu vor asculta de copii. Stiu sigur!
Absolut niciodată!
Așa mi-am dezvoltat un mecanism de supraviețuire și apărare împotriva singurătății și a singularității:
iubind, iertând, acceptând – chiar și ceea ce nici azi nu este de conceput sau de înțeles.
Tarziu. Cam pe la 35 de ani mi-am întors privirea către copilul meu interior și am început să privesc lumea din afară cu ochii… pe dos.
Din iubire si responsabilitate pentru copiii mei.
Iaca, acum pot fi și eu o mamă "doamnă" cu copii "de oraș" ... pupați, mangaiați, înfăsați, pansați, cizelați din amintirile mele.
Cartea „Copilul din Stele” este povestea acestui copil care a trăit mai mult în sine citind multe cărți ca să înțeleagă , să aleagă, să picteze de multe ori singur culorile propriului personaj în această lume pestriță.
Cu prețuire pentru mame și femei, Mirela, instructor Baby Yoga
Cartea e aici:
https://calauzadivina.ro/contact/
