25/04/2024
Când viața ne pune la încercare, ce ne dorim cel mai mult să primim din partea prietenilor apropiați și a familiei? Cel mai probabil, vrem să știm că putem să contăm pe cineva, că avem pe cineva care ține la noi cu adevărat, care are răbdare să ne înțeleagă, care vede cât de tare suferim și cât de greu ne este. Vrem să avem lângă noi o persoană care își face timp pentru noi, să ne asculte, să ne dea voie să vorbim despre ce simțim, fără să se aștepte că ne vom înveseli sau că ne vom preface că suntem bine, cineva care ne susține, ne tratează cu blândețe și ne oferă sprijin, cineva care ne arată prin ceea ce face că nu suntem singuri.
Așadar, cm putem reacționa sănătos față de propriile gânduri sau emoții negative, apăsătoare, intruzive?
1. Acceptă că suferi.
Să acceptăm că suferim înseamnă doar să fim cinstiți cu noi înșine în legătură cu cât de tare ne afectează o anumită situație. Când îi dăm voie minții să ne spună ce vrea, nu mai intrăm într-o dispută cu ea și creștem șansele să privim gândurile noastre ca pe niște frânturi de cuvinte și imagini, care nu au neapărat valoare de adevăr.
Când ne observăm suferința, putem folosi diferite expresii care ne ajută să ne distanțăm puțin față de ea, în loc să îi cădem pradă. Ne pot fi de ajutor expresii precum: ”Văd că...”, ”Simt că mă cuprinde...”, ”Uite, asta e tristețe.” ”Simt că mă cuprinde o stare de disperare.” ”Îmi dau seama că simt furie.” ”Uite că mintea mea mă cam pune la zid, mă critică și îmi spune că nu merit asta.”
În limbajul obișnuit spunem ”sunt trist”, ”sunt furios”, iar când vorbim așa, sună ca și cm eu chiar sunt acea emoție. Dar când formulăm ”observ că am o stare de tristețe”, ”uite că mă simt singur”, acest lucru ne ajută să privim emoțiile respective ca fiind temporare, niște trăiri prin care trecem în acel moment, scăzând probabilitatea ca ele să ne copleșească.
De asemenea, putem adăuga expresii precum ”în clipa asta”, ”aici și acum”, ”asta e o clipă de...”, ”am un moment de...”, ”ăsta e un episod de...”. Dacă spunem ”aici și acum, observ că mă cuprinde jalea” sau ”în clipa asta, simt o stare de furie”, avem ceva care ne amintește în plus de caracterul trecător al gândurilor și sentimentelor dificile – de faptul că, la fel ca vremea, sunt în continuă schimbare. Chiar și în zilele cele mai grele ale vieții noastre, stările noastre sufletești se schimbă – uneori ne vom simți mai bine un pic, alteori mai rău.
2. Reacționează cu îngăduință
Să zicem că ești la drum cu un prieten. Și vă e foarte greu. E o călătorie plină de pericole, înaintați cu dificultate și se întâmplă tot felul de grozăvii. Vă ies în cale tot felul de obstacole și chiar vă luptați din greu să continuați drumul. Și cm vă vedeți voi de drumul acesta, ce fel de prieten ai vrea să ai alături? Unul care îți zice: ”Ei, ia mai taci! Nu te mai tot plânge atâta. Nu vreau să aud un sunet! Nu mai fi așa papă-lapte! Strânge din dinți și mergi mai departe, pămpălăule!” Sau unul care ți-ar spune: ”Drumul asta e groaznic. Dar, hei, măcar suntem doi. Sunt aici cu tine și o să te susțin până la capăt.”
Acum reflectează la întrebarea: Ce fel de prieten îți ești tu? Mai mult primul soi sau cel de-al doilea?”
Atitudinea despre care am vorbit mai sus se referă la auto-compasiune. Atenție însă, autocompasiunea nu înseamnă a-ți plânge de milă, așa cm ar crede mulți oameni. Dimpotrivă, A-ți plânge de milă înseamnă a te lăsa în mod excesiv absorbit de propriile necazuri, a te complace în propria situație fără a face ceva să te ajute efectiv. Iar acest tip de atitudine nu are nimic în comun cu strategiile de auto-compasiune.
Să ne gândim la autocompasiune ca la o mască de oxigen. Atunci când zburăm cu avionul, să ne amintim de avertizarea pe care o primim de fiecare dată: trebuie să ne așezăm corect propria mască de oxigen înainte de a acorda ajutor celor din jur. Există un motiv foarte serios pentru care primim această avertizare. Dacă nu ne punem masca, în aproximativ 30 secunde vom leșina, iar atunci nu vom mai putea să ajutăm pe nimeni. De fapt, să avem o atitudine blândă ne ajută să mergem înainte în loc să ne dăm bătuți, ne dă forța de care avem nevoie pentru a ne putea ocupa de problemele noastre.
Când realitatea ne trage o palmă, avem nevoie de toată blândețea de care suntem în stare. Atunci când viața ne dă lovituri grele, bunătatea față de noi este aliatul cel mai de nădejde pe care îl avem.
Putem să ne exprimăm autocompasiunea prin formule precum:
”Treaba asta chiar doare. Fii blând.”
”Simt că mi se rupe inima. Să am grijă să mă port cu blândețe cu mine.”
”Uite tristețea. Ia-o mai ușor.”
”Uite, am un moment de suferință. Să am grijă să fiu blând cu mine.”
Să ne repetăm vorbele acestea pentru sine cu o voce interioară caldă, calmă și blândă (nu cu asprime, ca și cm ne-am dat un ordin).
Atenție, acestea nu sunt soluții care fac ca durerea din suflet să dispară, ci strategii prin care putem să dobândim sentimentul de alinare și sprijin.
Normalizarea emoțiilor negative și oprirea luptei
O viață trăită deplin este una în care se regăsesc toate trăirile omenești, nu doar cele care ne plac. Emoțiile noastre sunt ca vremea, în permanentă schimbare: uneori sunt deosebit de plăcute, alteori foarte neplăcute. Cum ar fi oare dacă am trăi cu convingerea că ”ar trebui să avem vreme bună în fiecare zi”? ”Clar este ceva în neregulă, dacă e frig și umed afară!” Dacă am avea această atitudine, cât de tare ne-am lupta în fiecare zi cu realitatea din jur? Dacă am fi convinși că ”nu pot să fac ce e important pentru mine sau să fiu așa cm îmi doresc decât dacă vremea este frumoasă”?
Știm că nu putem controla vremea, așa că nici măcar nu încercăm să facem acest lucru. Vremea e așa cm e și ne alegem hainele potrivite cu aceasta. Dar, când vine vorba de emoții, cei mai mulți dintre noi procedează fix invers – încearcă din răsputeri să dobândească controlul asupra lor. Încercăm deci să împingem la o parte emoțiile acelea nedorite cu tot felul de scurtături. Dar pentru câtă vreme? Cât timp ne eliberăm de trăirile acelea, înainte ca ele să iasă din nou la iveală?
Un experiment simplu, în 3 pași
Pasul 1. Imaginați-vă că aveți în fața ochilor tot ce este important, atât ceea ce este plăcut (cum ar fi oamenii iubiți, filme, muzică, mâncare, activități îndrăgite), cât și lucrurile neplăcute (toate dificultățile și problemele cu care vă confruntați). Luați o carte, pe care să o țineți în mână. Imaginați-vă că e plămădită din toate gândurile grele, trăirile, emoțiile, senzațiile, pornirile și amintirile care vă sunt cel mai dificil de îndurat. Luați-vă un răgaz de câteva clipe să le identificați.
Pasul 2. Luați cartea, țineți-o bine cu degetele de capete și cât de departe puteți de dumneavoastră. Împingeți brațele înainte cât de departe puteți, îndreptați-le complet până la cot și țineți cartea la distanță. Rămâneți așa cam un minut și vedeți cm vă simțiți.
Vi s-a părut obositor, inconfortabil? Imaginați-vă că faceți treaba asta cât e ziua de lungă – cât de obositor ar fi? Iar acum imaginați-vă că, în timpul acestui exercițiu, vă uitați la filmul sau programul preferat, purtați o conversație cu cineva sau luați masa. Cât de tare v-ar distrage exercițiul sau ar afecta modul în care vă bucurați de aceste îndeletniciri? Asta e ceea ce facem atunci când încercăm să ne controlăm emoțiile: consumăm o cantitate uriașă de energie în efortul de a le izgoni. Când încercăm din greu să ne dominăm emoțiile, este extrem de greu să fim prezenți și să răspundem în mod eficient încercărilor la care suntem supuși zi de zi.
Pasul 3. Acum, în loc să îndepărtați cartea de dumneavoastră, puneți-o pe genunchi și lăsați-o să stea acolo. Observați diferența. Cu ea pe genunchi, întindeți brațele, respirați adânc și, cu toată curiozitatea de care sunteți în stare, priviți în jur, cercetați ceea ce vă înconjoară. Urmăriți tot ce puteți vedea și auzi.
Ce ați observat? Faptul că ați lăsat cartea pe genunchi v-a mai distras atenția de la cele din jur? A fost efortul mai mic decât atunci când, complet absorbit de ea, vă străduiați să o împingeți cât de departe posibil? Probabil ați văzut că, odată ce v-ați detașat de ea, ați încetat să vă împotriviți prezenței ei și i-ați făcut loc, ați reușit să fiți prezent la ce se întâmpla în jur.
Acesta este un mod radical diferit de a reacționa la experiențele interioare dureroase. E ceea ce numim ”oprirea luptei”. Înseamnă să adoptăm o atitudine de deschidere față de gândurile, trăirile și amintirile noastre și să le facem loc, le lăsăm să vină și să plece după bunul plac.
