16/09/2025
Text preluat din cartea Provocările părinților de azi
Florentina Fântânaru în dialog cu Urania Cremene
E adevărat că fiecare copil este unic, la fel cm e adevărat că unii sunt mai drăgăstoși decât alţii, dar asta nu înseamnă decât că au nevoie de conectare mai mare decât
a altora și sunt mai sensibili, mai mămoși, mai dornici să fie pe plac decât altii.
Dar sunt și copii care au nevoie foarte mare de autonomie și de control, vor să ia decizii, vor să facă alegeri, sunt cei pe care îi dai afară pe ușă si-ti intră pe fereastră. Atunci când vor ceva, încearcă prin toate mecanismele posibile să obţină acel lucru. Fie că la început vor adresa rugăminți insistente si promisiuni, fie că se vor tăvali pe jos dacă nu primesc, vor bate cu piciorul in pământ și vor spune "Ești cea mai rea mamă din lume!", vor încerca toate modalitătile posibile pentru a obţine ceea ce îşi doresc.
Ironia este că această trăsătură, ambiţia de a nu te lăsa, ne place extraordinar de mult nouă, părinţilor. Noi vrem să avem copii ambiţioși, care nu se lasă, şi admirăm perseverenţa asta la adulţii care nu se lasă, care dau dovadă de tărie de caracter. Dar când sunt mici, ii vrem în poziție de drepţi în faţa noastră, îi vrem obedienţi.
Nu are cm să funcţioneze.
Iată de ce e atât de important să inţelegem unicitatea, personalitatea copilului. Unii devin îndărătnici pentru că adulţii, părinții din jurul lor, în loc să lucreze cu nevoia lor de autonomie, în loc să-i ajute să-şi ia propriile decizii, așa cm le e firea, le impun în schimb și mai multe constrângeri.
Ca să ilustrez această luptă de putere, voi folosi din nou o metaforă. Atunci când copii se opun voinței părinţilor, ei se plasează de fapt pe poziţii contrare, ca într-un joc de skandenberg. In această "luptă" fiecare părinte incearcă să il supună pe propriul copil, cu aceste cuvinte în minte: ,,Nu vrei să strângi jucările? Lasă că te fac eu să le strângi."
De aceea si întrebarea pe care mulţi părinţi o au e formulată astfel: "Cum il fac pe copilul meu să..." Iar continuarea poate fi oricare dintre grijile lor: să se culce la timp, să nu mai lovească, să nu mai vorbească urât, să işi facă temele etc. Doar că formularea "Cum îl fac?" presupune deja o poziţionare de luptă: "Eu iţi pun braţul jos, te forţez să faci ce vreau eu." In această stare ostilă nu mai poate exista cooperare, întrucât cooperarea înseamnă câștig pentru ambele părți implicate.
Ieșirea din această luptă de putere, cheia rezolvării este ca părintele să-și schimbe perspectiva asupra situației.
Reformulată constructiv, cu iubire, întrebarea ar trebui să fie: "Cum facem să câștigăm amândoi cât mai mult din ceea ce ne dorim, atât eu, cât și copilul meu?"
