Nu stiu altii cm sunt, dar eu am crescut mult in ultimii ani de cand un Pui de Om mi-a invadat viata. Nu cred in ghiduri de genul: “10 pasi pentru a deveni un parinte de succes”, “5 modalitati GARANTATE de a-ti face copilul sa doarma toata noapte” si variatiuni pe-aceasta tema, desi recunosc ca uneori listele si tehnicile bine structurate si organizate ma atrag. Cred ca a fi parinte e un proces, un drum, nu o destinatie. Cred ca ne nastem parinti dar si devenim parinti. Nu cred ca e greu sa fii parinte, dar nu cred nici ca e usor. Cred ca a fi parinte nu suporta categorisiri absolute: bine-rau sau greu-usor. Cred ca a fi parinte e si greu si usor, uneori chiar in aceeasi secunda a zilei. Uneori e al naibii de greu, alteori e floare la ureche, uneori ni se pare ca tot ceea ce facem e absolut fara cusur, “ca la carte” si suntem mandri, alteori ne macina indoieli profunde “oare fac bine ce fac?” si cel mai probabil avem dreptate in ambele. Pentru mine a fi parinte e cea mai contradictorie experienta de viata pe care am avut-o, plina de exaltari si tristeti, de suisuri si coborasuri. Ce mi se pare paradoxal e ca desi sunt o persoana destul de calma si echilibrata imi place latura asta atat de imprevizibila a vietii. Asa ca aici scriu uneori despre lucrurile pe care le-am aflat in drumul meu, alteori despre lucrurile pe care le-am trait si alteori dau raspunsuri la intrebari care mi-au fost puse sau pe care mi le-am pus singura. Eu sunt psiholog si psihoterapeut, dar as vrea sa nu dati bir cu fugitii numai fiindca am fost onesta si am spus clar cu ce ma ocup. E un mare mister si o mare reticenta legata de meseria asta pe care eu una o ador. Nu vreau sa “va spun eu cm se cresc copiii, ca voi nu stiti” sau “stiu eu mai bine cm se face, ca am studii”. Fiecare familie e unica, fiecare copil si fiecare mama si tata pe care-l are sau pe care-l dobandeste la un moment dat e unic. De aceea nu cred in retete universale, dar cred ca uneori in vâltoarea vietii ajungem sa nu mai vedem limpede lucrurile, ajungem poate sa nu mai vedem padurea de copaci sau ajungem sa ne temem ca nu vom ajunge nicaieri, ca suntem pe un drum care se infunda. Cred ca in acest caz psihologul e mai mult un prieten si un ghid, un aliat care nu “rezolva probleme” ci care e alaturi de un om ce cauta solutii. Cu cat sunt mai multe minti care se adauna sa se uite la o problema cu atat sunt generate mai multe solutii. Mi-ar placea sa cred ca sunt un prieten de drum al acelor parinti carora nu le place sa mearga singuri si a celor care nu vor sau nu mai pot merge singuri.
