10/11/2025
BINELE NU SE NAȘTE DIN SACRIFICIU
Cuvântul sacrificiu vine din latinescul sacrificium – un act prin care oamenii aduceau o ofrandă zeilor. În sensul său originar, însemna tăierea unui animal — un miel, un porc, o pasăre — nu din cruzime, ci ca gest de recunoștință. O parte din darurile pământului era oferită divinității, ca semn al respectului și al legăturii sacre dintre om și viață.
Cu timpul, acest sens s-a mutat din planul ritualic în cel uman și emoțional. Astăzi nu mai jertfim animale, ci fragmente din noi înșine: timp, energie, sănătate, pace sufletească. Iar sacrificiul, care odinioară era un gest sacru, a devenit adesea o formă subtilă de autoanulare.
Problema cu binele făcut dincolo de limitele tale este că el nu merge niciodată dincolo de limitele celuilalt.
Când te sacrifici pentru a ajuta, inevitabil ai o așteptare tăcută: că și celălalt ar face la fel pentru tine, că devotamentul tău va fi văzut, înțeles și prețuit.
Poate nu spui cât de greu îți este, doar ca să nu ți se refuze ajutorul. Intenția ta este bună, chiar nobilă, dar dacă nu are niște limite emoționale clare, non-negociabile, riscă să se transforme în autodistrugere.
Pentru că, atunci când binele tău devine un efort constant împotriva propriei ființe – când îți sacrifici sănătatea mintală, fizică sau emoțională – ajungi epuizat, golit și cu sentimentul că ai fost abandonat.
Și atunci, celălalt îți poate spune, poate chiar cu sinceritate:
„Te-am pus eu să faci toate astea?”
Și are dreptate.
Sacrificiul nu se impune niciodată din afară — este întotdeauna o alegere personală. Iar fiecare alegere vine cu un preț.
Da, avem puterea de a face bine, de a ajuta, și este divin să o facem. Dar binele autentic trebuie făcut cu înțelepciune, astfel încât să nu devină o formă de auto-neglijare.
Pentru că dintr-un trup obosit și dintr-un suflet gol nu se mai poate naște vindecare.
Iar dintr-o inimă plină de așteptări neîmplinite nu mai poate izvorî bucurie.
Echilibrul nu înseamnă indiferență, ci claritate. Să știi până unde poți întinde mâna fără să te pierzi pe tine.
Poți suporta umilința, trădarea, manipularea doar până la acel prag peste care, odată trecut, și tu, și celălalt știți că nu mai există disponibilitate.
Dar tot echilibrul te ajută să rămâi deschis, implicat, prezent – fără să te anulezi.
Pentru că un bine care cere reprimarea ta completă nu mai e bine, ci o formă de auto-trădare.
Iar mâinile care fac bine ar trebui să aibă mai puține cicatrici decât rănile pe care le vindecă.
Altfel, atingerea lor va sfârși prin a răni – și pe tine, și pe ceilalți.
Psiholog Roxana-Anca Simionescu
