15/11/2025
Când o persoană e prinsă într-o relație abuzivă, întrebările care vin din exterior sună ca niște acuzații:
„De ce a stat?”,
„De ce a avut o relație cu el?”,
„De ce abia acum își dă seama că a fost abuzată?”,
„Cum să fie abuz dacă părea consimțit?”.
Întrebările astea ignoră un lucru fundamental:
trauma îți fragmentează percepțiile și te face să nu mai înțelegi clar ce ți se întâmplă.
O persoană cu răni vechi, care nu știe să pună limite, cu o istorie de neglijare sau respingere, poate confunda foarte ușor atenția cu siguranța și apropierea cu iubirea — mai ales când cineva îi oferă exact ce a lipsit în momentele cele mai dureroase.
În astfel de contexte, agresorul nu apare ca „agresor”.
Apare ca sprijin, salvator, persoana „care te înțelege”.
Îți vede vulnerabilitățile, le interpretează și le folosește.
Îți câștigă încrederea, îți dă senzația că ești specială, importantă, aleasă.
Apoi îți atinge rănile exact în locurile unde doare cel mai tare — nu ca să le vindece, ci ca să capete putere asupra ta.
Trauma schimbă felul în care funcționează mintea și corpul.
Slăbește orientarea emoțională.
Tulbură limitele.
Maschează pericolul.
Activează rușinea.
Face ca abuzul să pară… relație.
De aceea victima nu își dă seama imediat că este folosită.
Nu pentru că nu vede.
Ci pentru că trauma îi distorsionează semnalele interne.
În loc să simtă „sunt în pericol”, simte confuzie.
În loc să simtă „am fost agresată”, simte rușine.
În loc să plece, rămâne — pentru că a fost condiționată să creadă că trăiește apropiere, grijă sau iubire.
Și vorbește despre abuz abia după un timp.
Pentru că e nevoie de distanță, de claritate și de siguranță ca să poți numi ceea ce ai trăit.
Celor care privesc din exterior — judecata nu ajută pe nimeni.
Ascultarea, empatia și educarea fac infinit mai mult bine decât orice întrebare acuzatoare.
Nu știi niciodată cu ce se luptă un om, chiar dacă povestea lui ajunge la tine abia după ani.
