17/11/2025
~ Cu sufletul în palmă: Acolo unde trecutul încă respiră în corp ~
• Cum se instalează memoria traumatică
Există momente care nu se așază în minte, ci se depun în mușchi, în ritmul respirației, în tresăriri care nu cer permisiunea nimănui. Când cineva trece printr-o experiență traumatică, nu are capacitatea de a o așeza într-o poveste. Tot ce poate face este să își protejeze viața.
Astfel apar amintirile care nu mai seamănă cu amintiri: nu au limbaj, nu au ordine, nu au început și sfârșit. Trăiesc în trup ca niște ecouri ale unui timp în care totul era prea mult, prea repede, prea dureros.
Trauma nu se naște doar din ceea ce s-a întâmplat, ci și din ceea ce nu am avut spațiu să simțim atunci. Memoria traumatică devine o urmă vie, o vibrație în corp, o prezență încă nevăzută, care își cere locul.
• Neurofiziologia traumei: Când creierul renunță la poveste și intră în supraviețuire
În fața unui pericol intens, amigdala aprinde o alarmă atât de puternică încât preia controlul întregului sistem. Inima accelerează, mușchii se încordează, respirația devine fragmentată. Axa HPA inundă corpul cu hormoni ai stresului, pregătindu-l pentru a fugi, a lupta sau a îngheța.
În aceeași clipă, alte funcții esențiale încetează să mai fie disponibile:
• hipocampul, care dă un sens temporal și spațial experiențelor, își pierde din funcție;
• cortexul prefrontal, responsabil de logică și limbaj, se retrage;
• numai amigdala rămâne la conducere, păstrând intensitatea emoțională ca prioritate absolută.
Fără aceste mecanisme de organizare, creierul nu poate transforma evenimentul în amintire narativă. Tot ce rămâne este o colecție de senzații corporale: tensiune, imagini fragmentate, sunete puternice, impulsuri de retragere sau de panică.
O persoană care a trecut printr-un moment devastator poate simți frică atunci când aude un anumit ton de voce sau când percepe un miros vag familiar; corpul ei recunoaște indicele mai repede decât o poate face mintea.
• Fereastra de toleranță: Spațiul interior unde emoțiile pot fi trăite fără să rupă ceva în noi
Daniel Siegel descrie fereastra de toleranță ca pe un spațiu flexibil în care emoțiile pot fi simțite fără ca ele să destabilizeze întregul sistem. Atunci când ne aflăm în această fereastră, putem plânge, simți furie, tristețe sau frică, fără ca acestea să ne înghită.
Dar atunci când stresul devine copleșitor, sistemul nervos se vede împins în afara acestei ferestre.
🔺 Hiperactivarea
Apariția unei stări în care corpul rămâne prins într-o alertă continuă: tensiunea crește, gândurile se succed rapid, respirația se accelerează, iar mintea se simte împinsă spre marginea suportabilității.
🔻 Hipoactivarea
Când emoțiile devin prea dureroase, corpul se închide pentru a se proteja: apare amorțeala, golul interior, sentimentul de a fi departe de sine, o liniște care nu aduce pace, ci absență. Este momentul în care disocierea preia rolul de scut.
Un copil care trăiește adversitate poate intra natural în această stare: privirea devine stinsă, corpul rămâne nemișcat, ca și cm ar învăța instinctiv că singura cale de a supraviețui este să dispară din interior.
• Cum ia naștere memoria traumatică
Atunci când sistemul nervos este aruncat în hiperactivare sau hipoactivare, procesele normale de integrare se opresc. Experiența nu poate fi „pusă în poveste”, nu poate fi așezată pe un ax temporal, nu poate fi înțeleasă.
Așa se instalează memoria traumatică:
• rămâne suspendată,
• trăiește în corp,
• se reactivează când întâlnește stimuli asemănători,
• nu respectă prezentul,
• nu ține cont de timp,
• este fragmentată și intensă.
O persoană care a trăit violență poate simți că „nu mai poate respira” într-o situație perfect sigură. Corpul se comportă ca și cm ar retrăi pericolul inițial, chiar dacă mintea nu poate spune exact „de ce”.
• Hiper și hipo: două răspunsuri firești la aceeași rană
Nu sunt opozite. Sunt două moduri diferite prin care același sistem nervos încearcă să supraviețuiască.
• Hiperactivarea spune: „Simt prea mult și mă copleșește.”
• Hipoactivarea spune: „Dacă simt, mă rup, așa că mă sting.”
Niciuna nu este greșită. Ambele sunt instincte profunde de conservare.
• Integrarea memoriei traumatice: Atunci când corpul începe să respire din nou
Memoria traumatică nu dispare, dar poate fi integrată.
Iar integrarea nu este un proces cognitiv, ci unul profund relațional și corporal.
În terapie, fragmentele închise în corp pot fi, treptat, aduse în prezent. Pas cu pas, cu sprijin, cu o relație suficient de sigură. Se lucrează cu:
• reglare emoțională,
• siguranță relațională,
• reconectare cu senzațiile,
• explorarea părților interioare,
• înnodarea firelor narative,
• reamintirea fără retrăire.
Metode precum IFS, Gestalt, EMDR, Somatic Experiencing, IoPT, ACT etc permit sinelui să-și recupereze fragmentele pierdute. O tensiune din umeri poate deveni, în timp, vocea unui sine mic care a stat încordat ani de zile ca să poată supraviețui. Când acel sine este văzut, corpul renunță la încordare. Începe vindecarea.
• Când trecutul nu mai conduce prezentul
Memoria traumatică este o poveste rămasă în așteptare. Nu dispare. Dar se poate așeza, se poate liniști, se poate integra.
Când o persoană reușește să-și amintească fără să se prăbușească, experiența încetează să mai fie o rană și începe să devină parte dintr-un întreg coerent.
Acolo unde era haos apare sens.
Acolo unde era izolare apare legătură.
Acolo unde era frică apare respirație.
Psiholog Dr. Celestina Dumitriu
