18/12/2025
Despre o adaptare „altfel”
În viață, există situații în care un om nu „se schimbă”, ci se adaptează la suferință într-un mod aparent paradoxal. Este vorba despre un proces psihologic, o mișcare sufletească inversă, prin care cineva ajunge să adopte opusul poziției traumatice inițiale – nu din alegere conștientă, ci dintr-o necesitate de supraviețuire.
Ce se inversează, de fapt?
Nu emoția de bază se modifică, ci organizarea internă a sinelui – modul în care persoana se raportează la sine și la ceilalți.
Astfel:
• copilul crescut cu durerea sau teama de a nu fi iubit ori protejat devine un adult care își asumă excesiv responsabilități
• victima se reorganizează într-un rol constant de îngrijitor sau salvator
• neputința este compensată printr-o nevoie accentuată de control
• dependența se transformă în autonomie rigidă și autosuficiență
• frica este adesea mascată prin agresivitate sau comportamente de dominare
Această reorganizare nu reflectă o forță autentică, ci o structură defensivă construită pentru a face față unei vulnerabilități timpurii.
Nu este „putere reală”, ci o armură.
Aceste inversiuni devin evidente în relații și în viața socială, unde ajung să creeze dezechilibru și rigiditate. Identificarea lor corectă orientează intervenția spre cauză, nu doar spre manifestări. Odată dezvăluită sursa, în procesul terapeutic poate începe relaxarea structurii defensive, reconectarea cu părțile rănite, vulnerabile și construirea unei forme de funcționare mai autentice și mai flexibile.
Pas cu pas, persoana poate începe să își permită să lase jos protecțiile vechi și să se apropie, cu blândețe, de nevoile care au rămas mult timp neauzite. Poate începe să trăiască în acord cu structura sa autentică, reală, eliberată de povara disimulărilor neconștiente, consumatoare de energie și resurse.