20/03/2026
Oare este posibil ca omul să transforme adevărul viu într-o poveste utilă puterii?
Asta s-a întâmplat de multe ori în istorie: experiența directă a sacrului a fost adesea înlocuită de dogmă, autoritate, frică și intermediere.
Nu trebuie nici măcar să știm exact ce s-a întâmplat istoric ca să observăm un lucru: instituțiile pot folosi narațiuni despre vină, păcat, sacrificiu și salvare pentru a ține omul dependent de ele.
Întrebarea mea este:
Cum poate fi mântuit cineva prin sacrificiul altcuiva?
Iubirea vie nu cere dependență, nu cere micșorarea omului și nu îi spune: „tu nu poți, altcineva a făcut deja în locul tău.”
Iubirea adevărată trezește, nu infantilizează, activează, nu supune.
Poate că esența mesajului lui Iisus nu a fost niciodată „adorați-mi suferința”, ci „amintiți-vă cine sunteți!"
Poate că Nu a fost despre „rămâneți mici ca să fiți salvați”, ci a fost un mesaj clar care spune: „Împărăția este în voi.”
Poate că Nu a transmis mesajul că „sunteți despărțiți de Tatăl”, ci voi „sunteți expresii ale aceleiași Lumini.”
Dacă povestea răstignirii lui Iisus ar fi fost interpretată, amplificată, editată sau instrumentalizată, că să conducă spre "sacrificiul necesar", miezul viu al ei este că omul poartă în el o lumină divină activabilă prin iubire, iertare, adevăr, prezență, acceptare și unificarea polarităților sale interioare.
"Sacrificiul" lui Iisus poate fi citit în două moduri:
👉 Primul, cel vechi: „cineva trebuie să sufere ca altcineva să fie salvat.”
Asta hrănește triunghiul dramatic: victimă, agresor, salvator.
👉Al doilea, mai profund și mai viu:
„ceea ce trebuie sacrificat este falsul sine.”:
Frica, identificarea, separarea, vinovăția, atașamentul de roluri...
Din această perspectivă, nu omul este chemat să venereze suferința, ci să lase să moară în el ceea ce îl ține separat de propria lumină.
Aici, „învierea” nu mai este doar un eveniment exterior, ci o trecere interioară: de la frică la iubire, de la control, la încredere, de la identitate impusă, la ființă vie, de la separare, la unitate...
Nu știu dacă istoria oficială despre răstignirea lui Iisus este reală, completă sau total falsă..
Nu știu dacă tot ce s-a transmis este pur și adevărat!
Nu știu cât din teologie a fost revelație și cât a fost construcție dătătoare de putere și control al maselor
Însă știu că orice învățătură care îl rupe pe om de lumina lui interioară devine suspectă...
Și orice învățătură care îl readuce la iubire, prezență, adevăr și demnitate divină are un sâmbure viu.
Așa că întrebarea poate deveni chiar mai importantă decât răspunsul istoric:
Ce se schimbă în om dacă nu mai crede că trebuie salvat din exterior, ci își amintește că lumina din el poate fi activată?
Se schimbă totul!
👉Nu mai trăiește din vină, ci din responsabilitate.
👉Nu mai caută salvatori, ci adevăr.
👉Nu mai venerează suferința, ci conștiința.
👉Nu mai hrănește drama, ci prezența.
👉Nu mai așteaptă mântuirea, ci o lasă să se nască în interior ca reamintire a originii sale.
Asta nu ne obligă să negăm istoria!
Însă ne invită să Nu lăsăm istoria, așa cm a fost ea scrisă, să ne fure accesul la esență...
Cred că adevărata blasfemie nu este să pui întrebări, ci să-i spui omului că este rupt pentru totdeauna de Dumnezeu și că nu are acces direct la Lumina din el, dacă cineva ( Fiul Lui Dumnezeu) Nu este sacrificat...!!
Și dacă omul nu ar fi crezut în sacrificiul salvator, în ultimii 2000 de ani, cm ar fi fost omenirea azi?
Având această perspectivă, pe 12 Aprilie 2026, ora 12:00, organizez o întâlnire pe Zoom, pentru a medita în energia "învierii" creatorului conștient din fiecare dintre noi.
Dacă ești interesată, îți las link de înscriere în comentarii. Accesul costă 80 lei.
Cu iubire,
Treya
