Cabinet Individual de Psihologie - Bideaua Marius Liviu

24/11/2025

Deși diferite, vinovăția și rușinea sunt sentimente apropiate, de multe ori adaptative. Însă în lipsa unor mecanisme la fel de adaptative de reglare emoțională ajung să ne încurce.
Cum ne încurcă?
În primul rând prin stimularea autocriticii și diminuarea stimei de sine. Apoi prin alimentarea comportamentelor de evitare și izolare. Urmează la rând procrastinarea sau chiar pasivitatea, ruminația centrată pe sine sau comportamente compensatorii nocive: consum excesiv de alcool, mâncat compulsiv, agresivitate sau auto-sabotare.
De aici se poate ajunge la conflicte relaționale sau chiar anxietate și depresie.
Cum le gestionăm?
Practic, fie că vorbim despre ajustarea mediului, adică a lucrurilor și persoanelor de care ne înconjurăm, fie despre căutarea sprijinului social, fie despre reglarea fiziologică ori validarea internă și auto-compasiunea, reglarea emoțională merită cultivată în viețile noastre.
Și cm putem învăța asta mai bine decât în psihoterapie.

05/11/2025

Disocierea este un proces psihologic prin care o persoană se detașează de propria experiență internă (gânduri, sentimente, amintiri) sau de realitatea externă, ca mecanism de protecție față de stres, durere sau traumă.
Disocierea poate apărea pe un continuum, de la forme ușoare, temporare, până la forme severe și persistente.
Disocierea ușoară (ex.: detașare pentru a face faţă stresului, mindfulness, „să ieși puțin din emoție”) poate fi utilă — permite reglarea emoțională, claritate mai mare și favorizează procesul de luare de decizii.
Disocierea severă sau cronică (pierdere de memorie, depersonalizare persistentă, derealizare, „zile negre” în care nu îți amintești ce ai făcut) este maladaptativă și semn de tulburare disociativă sau traumă; necesită evaluare și tratament profesional.

Ce putem face?
- Dacă disocierea este temporară: tehnici de grounding, respirație profundă, mindfulness.
- Dacă observi pierderi de memorie, episoade frecvente de afectare a funcționării (muncă, relații, familie) sau simptome care te sperie, de depersonalizare (senzația de a fi un observator extern al propriei vieți) sau derealizare (în care mediul înconjurător este perceput ca fiind nereal, ca într-un vis), sunt aici pentru tine.

30/10/2025

Mara a descoperit psihoterapia într-o după-amiază ploioasă, când gândurile îi fugeau ca frunzele pe trotuar. Părea că tot ce o înconjura o împingea într-un colț — jobul, familia, prietenii. La început a privit terapia ca pe o hartă: utilă, dar străină. Apoi, treptat, cabinetul a devenit un mini-univers în care putea așeza lucrurile în ordine.
Terapeutul ei, Andrei, nu era un magician cu soluții gata făcute, ci o persoană care știa să asculte fără grabă, să ofere "oglinzi" blânde și întrebări care luminau poteci noi. Când Mara povestea despre nopțile lungi și deciziile amânate, el îi arăta alternative pe care nu le observase: pași mici, strategii de a vorbi cu sinele, căutarea suportului social. Câteodată îi propunea să deseneze ce simte; alteori, să scrie o scrisoare pe care nu trebuia neapărat s-o trimită.
Pe măsură ce se întâlneau, Mara a început să-și recunoască propriile resurse: curiozitatea, umorul ascuns, puterea de a cere ajutor. Învăța să folosească tehnicile sugerate, dar mai ales învăța să aibă încredere că are dreptul la grijă.
Într-o zi, după o sesiune în care râsul și lacrimile se contopeau, Mara și-a dat seama că terapeutul său devenise o persoană resursă: prezent, obiectiv, onest, suportiv și încurajator.
Când ușa cabinetului s-a deschis pentru ultima întâlnire programată, Mara a plecat cu un rucsac nevăzut: instrumente, încredere și amintirea că, atunci când drumul se îngustează, există locuri și oameni unde poți reîncărca resursele.
Psihoterapia rămânea, pentru ea, un spațiu în care se regăsește, își caută resursele și învață să le folosească. Și oricând avea nevoie, știa că poate reveni: nu pentru a fi „reparată”, ci pentru a-și aminti că are mereu o persoană resursă alături.

23/10/2025

Ana avea grijă de toți cei din jur — prieteni, colegi, chiar și vecini. Fire atentă și empatică, își construise identitatea în jurul grijii pentru ceilalți; propriile nevoi rămâneau adesea pe plan secund. În serile lungi, când zgomotele casei se domoleau și gândurile se adunau, singurătatea și oboseala se întâlneau cu un soi de presiune interioară pe care nu reușea să o numească.
La început, mâncarea îi oferea o alinare temporară: o felie de pâine caldă, o cutie de înghețată — momente scurte în care își simțea emoțiile devenind tolerabile. Apoi, într-o noapte de luni, după o zi în care un proiect la serviciu îi consumase toată energia, Ana a deschis frigiderul și nu s-a mai oprit. Își amintește vag sunetul ambalajelor, lichidul de pe buze, și senzația de vinovăție care a urmat. Acea descărcare emoțională rapidă a adus ușurare pentru câteva minute, apoi rușine adâncă și confuzie: „De ce am făcut asta? Nu îmi mai recunosc corpul.”
Episoadele au devenit tot mai frecvente. Nu erau despre foame; erau despre golul interior care se umplea temporar. Ana încerca diete stricte, apoi se învinovățea când ceda; se închidea în casă, evita prietenele, pentru a-și ascunde cicatricile emoționale. În fața oglinzii, vocea interioară îi spunea că totul era din vina ei: lipsă de voință, slăbiciune. Dar în nopțile acelea în care nimeni nu o auzea, gândurile erau mai blânde, mai curioase — „Ce se întâmplă, de fapt? Ce simt cu adevărat?”

Dacă vrei să știi ce i se întâmplă cu adevărat Anei ori ție, dacă ai avut sau ai comportamente de mâncat compulsiv și mai ales ce este de făcut în astfel de situații, te aștept să discutăm în terapie.

17/10/2025

Maria este o tânără cu o personalitate vibrantă, mereu dornică de aventură și de dialoguri inteligente. Însă, în adâncul sufletului, ea se luptă cu o senzație ciudată: de fiecare dată când întâlnește un bărbat atrăgător, inima îi bate mai tare și, fără să vrea, se lăsa pradă unei atracții nestăvilite.
Pe măsură ce timpul a trecut, Maria a început să creadă că frumusețea fizică este cheia pentru a construi o relație de succes.
Povestea aceasta ar fi una frumoasă, dacă nu ar avea un potențial negativ pentru Maria, care este "păcălită" de un bias (o distorsiune) cognitiv(ă).
Biasurile legate de atractivitatea fizică sunt prejudecăți cognitive prin care aspectul exterior al unei persoane influențează disproporționat judecăți și comportamente sociale.
În relațiile romantice, biasul legat de atractivitatea fizică se poate manifesta prin preferința subconștientă pentru parteneri percepuți ca fiind mai atrăgători, chiar dacă alte calități precum personalitatea, compatibilitatea sau valori comune lipsesc sau nu sunt la fel de pregnante.
Iar alegerea partenerilor pe baza semnalelor superficiale, care poate duce la nepotriviri pe termen lung.
Din acest punct de vedere, psihoterapia te poate ajuta să-ți redefinești perspectiva și să adopți decizii mai echilibrate și mai sănătoase în relațiile romantice.
Se pot folosi mai multe strategii, bazate pe practici de auto-reflecție, în vederea exersării deciziilor conștiente.
Te aștept să explorăm motivele pentru preferințele sale și să identificăm împreună eventualele biasuri care te-ar putea incurca.

09/10/2025

Să zicem că am obținut o promovare la locul de muncă. De obicei ne spunem: „Am obținut promovarea pentru că mi-am îmbunătățit competențele și am fost consecvent” sau „Am avut noroc / l-au favorizat pe cineva cunoscut.”
Ori dacă avem o relație care se destramă: „Trebuie să comunic mai bine și să lucrez la comportamentele mele” vs. „Partenerul/partenera s-a schimbat; nu depinde de mine.”
Locusul controlului este un concept din psihologia personalității, care descrie în ce măsură o persoană consideră că evenimentele din viața sa sunt determinate de propriile acțiuni, eforturi sau abilități (locus intern) sau de factori externi, precum noroc, soartă, alți oameni sau circumstanțe (locus extern).
Locusul intern este asociat de regulă cu autonomie, motivație intrinsecă, asumarea responsabilității și reziliență.
Locusul extern este asociat uneori cu pasivitate, dezangajare și stres ridicat.
Așadar, locusul controlului ne influențează motivația, strategiile de coping, performanța și, în ultimă instanță, sănătatea mintală.
Vestea bună: nu este neapărat rigid. Oamenii pot avea un locus al controlului diferit pentru domenii diferite (muncă, sănătate, relații).
Vestea și mai bună: putem construi un echilibru adaptativ. Recunoașterea factorilor externi reali, combinată cu asumarea responsabilității pentru elementele controlabile (skill-building).
Hai în cabinet să vedem cum!

30/09/2025

Atunci când te gândești la ceea ce ai nevoie pentru a asigura o dezvoltare adecvată unui copil sunt multe lucruri care pot să-ți vină în minte. Te poți gândi, spre exemplu, la iubire și afecțiune, la acoperirea nevoilor de bază, la sănătate și îngrijire medicală, la un mediu sigur și previzibil, la interacțiuni sociale, la modele pozitive sau la limite și disciplină consecvente.
Dar cele mai importante nu sunt acestea, ci altele trei, care le intersectează pe toate cele sus-menționate.
Libertatea (adaptată vârstei și în limite sigure): le permite copiilor să exploreze, să învețe din greșeli și să-și dezvolte autonomia.
Curiozitatea este motorul învățării. Susținerea curiozității prin răspunsuri, resurse și oportunități de experimentare stimulează creativitatea și, mai târziu, gândirea critică.
Acordarea responsabilităților potrivite vârstei și laude pentru efort (nu doar pentru rezultat) construiește încrederea.
Iar încrederea din partea adulților (că pot reuși, că sunt validați) crește stima de sine și reziliența.
Despre cm le poți pune în practică, inclusiv combinat, cred că implică și o călătorie de descoperire interioară, pentru care te aștept să discutăm mai multe în cabinet.

15/09/2025

Trăim într-o perioadă în care social media și cultura competiției pot amplifica comportamentele narcisiste la nivel colectiv.
Așadar, a fi narcisist(ă) sau a pune în practică comportamente narcisiste nu doar că nu este neapărat un lucru rău, dar poate fi încurajat ca dezirabil în diferite medii socio-profesionale.
De cele mai multe ori, gestionarea relației cu un narcisist/o narcisistă se poate dovedi provocatoare. Semnalul de alarmă ar trebui să-l constituie întotdeauna abuzul emoțional.
Dar cm putem recunoaște abuzul?
Semnele cele mai frecvente sunt:
a) criticile constante, umilirea, insultele, trivializarea sentimentelor;
b) tendința de izolare (te îndepărtează de familie/prieteni);
c) controlul excesiv (financiar, decizii, program, etc.);
d) manipularea (gaslighting — te face să te îndoiești de tine și de credințele tale);
e) sentimentul de vinovăție permanentă, la care se pot adauga amenințări și tactici de intimidare.
Ce este de făcut? Răspunsul este simplu, dar complicat de pus în aplicare: pleci sau pui limite.
Este complicat de pus în aplicare pentru că este greu să nu te învinovățești sau să nu ți se alimenteze sentimentul de vinovăție, ceea ce te împiedică să stabilești limite clare și consecvente și, mai ales, să cauți ajutor extern, cu atât mai mult specializat.

Cu toate acestea, dacă recunoști semnele abuzului narcisist și ai nevoie să discuți cu cineva, sunt aici pentru tine.

02/09/2025

„Dacă nu sunt perfect, am eșuat complet.”
„El/ea nu m‑a sunat imediat — nu mă iubește deloc.”
„Ori reușesc pe deplin, ori sunt un ratat.”
Vă sună familiar?
Gândirea dihotomică („alb‑negru” sau „all‑or‑nothing”) este un tip de raționament în care realitatea e văzută numai în două extreme opuse, fără nuanțe între ele. În loc să interpretezi situațiile pe un continuum, le etichetezi drept „totul bine” sau „totul rău”. Ori viața este o imensă paletă de nuanțe de gri... .
Gândirea dihotomică este o distorsiune cognitivă frecventă, care poate fi întărită prin experiențele din copilărie, mai ales în contextul unei educații rigide, care încurajează apariția perfecționismului.
Dar cm o recunoști? Dacă te surprinzi folosind cuvinte ca „întotdeauna”, „niciodată”, „totul” sau „nimic”. Ori dacă ai tendința de a trage concluzii rapide, fără a căuta nuanțe.
Chiar dacă nu îți dai seama, gândirea dihotomică generează consecințe importante asupra stării tale de bine și a echilibrului psihologic: emoții și sentimente puternice (furie, frustrare,  etc.), stări de anxietate, conflicte în relații și decizii impulsive ori scăderea motivației (din cauza fricii de eșec total).
Dacă ești într-una dintre aceste ipostaze sau dacă simți că gândirea dihotomică îți afectează viața, relațiile sau funcționarea zilnică, să știi că există mai multe strategii practice pentru a o corecta.
Te aștept în terapie să discutăm despre asta.

06/08/2025

Imaginați-vă că o persoană, să zicem Iulia, a trecut printr-o despărțire dificilă, după o relație în care se simțea constrânsă să rămână.
Povestea pe care și-o va spune adesea este: „Nu am fost suficient de bună, de aceea s-a terminat totul. Nu merit să fiu iubită.”
În terapie, Iulia poate să parcurgă următorii pași:
1. Explorarea emoțiilor: să vorbească despre durerea, tristețea, frustrarea sau poate chiar furia sa.
2. Identificarea gândurilor negative: să conștientizeze că se auto-critică și să analizeze în ce măsură aceste gânduri sunt raționale și utile.
3. Reevaluarea poveștii: cu ajutorul terapeutului/terapeutei să înțeleagă că despărțirea nu reflectă neapărat valoarea sa, ci mai mult circumstanțe și compatibilitate.
4. Redefinirea poveștii: să creeze o nouă narațiune despre această experiență. De exemplu: „Am învățat multe despre ceea ce îmi doresc și ceea ce merit. Sunt demnă de iubire și învăț să fiu mai blândă cu mine.”
5. Dezvoltarea resurselor interne: să-și descopere calități și experiențe pozitive din trecut, precum succesele personale sau sprijinul primit de la prieteni, pentru a-și crește încrederea în sine.
6. Construirea unui nou viitor: să lucreze la acceptare, iubire de sine și deschiderea spre noi povești de iubire, bazate pe respect și autenticitate.

Nu poți schimba trecutul, dar prin terapie poți alege cu siguranță povestea pe care o spui despre acesta.

31/07/2025

Dacă cineva primește o critică la locul de muncă și, în loc să accepte emoția de moment, simte că trebuie să zâmbească și să pară neafectat(ă), cel mai probabil suferă de perfecționism emoțional.
Această persoană poate crede că a arăta emoții ca tristețea, frustrarea sau furia ar însemna că e slabă sau neprofesionistă.
În același sens este exemplul turistului/turistei care caută să aibă o vacanță „perfectă". Această persoană ar putea simți că trebuie să fie fericită tot timpul în călătorie, iar orice moment de oboseală, dezamăgire sau tensiune este perceput ca un eșec personal.
În fapt, presiunea autoimpusă de a controla emoțiile și de a păstra o fațadă de fericire continuă poate transforma chiar și experiențele pozitive în surse de stres și tensiune internă.
Perfecționismul emoțional se referă la tendința unei persoane de a crede că trebuie să își controleze perfect emoțiile și că nu ar trebui să manifeste sau să simtă emoții „negative”. Aceasta implică așteptarea ca toate emoțiile să fie gestionate și exprimate într-un mod ideal, fără erori sau slăbiciuni percepute.
Acest tip de perfecționism poate duce la autoevaluări critice și la un nivel ridicat de stres, deoarece persoana poate simți că trebuie să își ascundă sau să își suprime adevăratele sentimente pentru a fi acceptată de ceilalți.
Poate, de asemenea, să genereze dificultăți în relațiile interpersonale, deoarece autenticității și vulnerabilității îi este atribuit un rol marginal.
Perfecționismul emoțional poate fi considerat o distorsiune cognitivă, deoarece implică gândirea nerealistă și rigidă în legătură cu modul în care trebuie percepute și exprimate emoțiile.
În același timp trauma, experiențele de abandon sau respingere pot contribui la dezvoltarea unui perfecționism emoțional ca mecanism de protecție sau control.

Indiferent cm ar fi, psihoterapia poate ajuta la recunoașterea și acceptarea unei game largi de emoții ca fiind normale și parte a experienței umane și poate ajuta la dezvoltarea inteligenței emoționale, ambele fiind instrumente valoroase în gestionarea perfecționismului emoțional.

22/07/2025