29/07/2025
Ce înseamnă a fi psihoterapeut? Și ce NU este el
Frecvent mi se spune în cabinet, de către adolescenți, că s-ar îndrepta către Facultatea de Psihologie, pentru că prietenii lor le caută sfaturile.
De obicei, rămân dezamăgiți atunci când le spun că noi nu dăm sfaturi. Noi ridicăm o lampa luminoasă, astfel încât celălalt să detecteze câteva cărări, apoi să decidă singuri pe care o va urma.
Dezamăgirea crește atunci când le spun că după ce au tras 5 ani în facultate și masterat, că să poată să se ocupe de creșterea sau vindecarea cuiva, e necesar să mai facă minim 5 ani de școală mai mult practică (echivalentul unui rezidențiat la medici). Iar după 10 ani de studii superioare și postuniversitare, sunt doar la început, fara pic de experiență pe piata muncii. Deja au 28 de ani... Alții, de vârsta lor, au familii cu copii și vechime in muncă.
După 3-4 ani, dacă au norocul sa profeseze, in timp ce merg in fiecare an la tot felul de Conferințe să-și înnoiască informațiile, unii constată că nu le mai ajunge direcția de formare inițială. Atunci mai fac o școală, tot echivalentul unui rezidențiat, dar pe sume astronomice, la fel ca și primul... , tot de 4-5 ani.
Când văd diplomele mele pe pereți, mă întreabă când am avut timp pentru toate, cm am reusit să fac atâtea scoli... "In paralel", le răspund. Dar asta e posibil doar dacă ai chemare spre această profesie. Mie nu mi s-a părut foarte greu acest drum, chiar daca am căzut lată de câteva ori 😁. Curiozitatea m-a împins înainte de fiecare dată. Apoi, satisfacțiile când cineva se transforma în altă variantă superioară a să sau când se vindeca.
In cabinet, noi nu dăm doar instrumente pe care, dacă omul le folosește se vindecă... Noi ne dăm inclusiv pe noi înșine, dăm din "carnea" noastră. Asta înseamnă consum energetic fabulos! Dar, știm să ne încărcăm rezervele.
Iar cu cei apropiați, nu suntem psihoterapeuți. Suntem doar oameni, cu dorințe, aspirații, nevoi, probleme, etc. Și pe noi ne lovește viața la fel ca pe oricine. Și noi ne speriem, plângem, uneori ne înfuriem...nu suntem supraoameni.
Dacă suntem într-o activitate de relaxare activă, se mai găsește cate unul în proximitate care ne expune o istorie lungă și ne cere verdicte. Nu suntem nici judecători. Nici macar ai moralității lui sau a celui pe care îl incriminează in relatare.
Părinții sau aparținatorii, cred că suntem mașini de spălat 😁, care le spăla copilul și îl livrează înapoi resetat din fabrica, ambalat cu fundiță. In terapie, nu curățăm, nu spălăm (nici măcar pe creier), nu modificăm, nu cerem, nu pedepsim. Orice om va face el însuși o schimbare în el, cu condiția ca ea sa fie de dragul lui, nu de dragul părinților, a psihoterapeutului, a soției, etc. Schimbarea vine doar atunci când există percepția unui beneficiu, nu o cerere expresă a altcuiva.
Alții cred că psihoterapeutul este prietenul lor. Dacă ar fi așa, am merge în concedii împreună. Dar nici măcar nu bem cafea în cabinet împreună. Nu pentru a menține o distanță, căci e imperios necesară apropierea și alianța terapeutică. Nu servim cafeluțe in cabinet, din atenție și interes maxim asupra omului din fața noastră. A bea cafea în cabinet, înseamnă defocalizare de pe problema pacientului. Chiar daca în cabinet plângem sau râdem, terapeutul e vigilent in continuare. Râsul, de exemplu, nu întotdeauna arată bună dispoziție, ci uneori arată anxietate marcantă.
Unii cred că psihoterapeutul e un fel de duhovnic, căruia îi înșiri la nesfârșit probleme. Dar noi nu putem lucra cu toate. Alegem una și o "tocăm" până o rezolvăm. Apoi alegem alta și procedam la fel. Dar unii pacienți simt nevoia să vorbească, să se descarce, iar noi îi lăsăm să ventileze. Însă...la nesfârșit, asta nu va duce la vindecare.
Alții cred că psihoterapeutul e un fel de profesor. Opus celor care vorbesc mult pentru descărcare, ei așteaptă să i se predea o lecție pentru că " dumneavoastră știți". Astfel, psihoterapeutul ajunge sa dea examene🤣.
Dacă lucrează la stat, de exemplu în DGASPC, cu mai mulți beneficiari, colegii cred că psihoterapeutul e un fel de polițist care reglementează comportamentele beneficiarilor in institutie, aplicând chiar și pedepse. Dacă unul ridica tonul său e agresiv, vina e a psihoterapeutului pentru că e incapabil să reducă la tăcere pe cel activat de alții🤣.
In realitate, psihoterapeutul e ca o lumină caldă, hrănitoare , care îți deschide ochii fără să te judece și fără să îți impună ceva. Apoi tu faci schimbarea sau vindecarea.
