27/12/2025
Ecoul unei despărțirii... teatralizarea traumei!
Fenomenul expunerii publice a foștilor parteneri pe rețelele de socializare deschide o poartă către înțelegerea fragilității umane post-relaționale, transformând intimitatea eșuată într-un spectacol cu miză înaltă.
Asistăm la o teatralizare a traumei, unde scopul principal pare a fi nu simpla informare, ci denigrarea ca formă de supraviețuire psihologică. Întrebarea nu este doar dacă această acțiune atinge limita legalității, deși aspectul defăimării publice și al calomniei merită o analiză etică și juridică serioasă, ci, mai fundamental, ce anume motivează această căutare febrilă de validare externă.
Denigrarea devine un mecanism de proiecție, o tentativă de a plasa întreaga vină a sfârșitului asupra celuilalt, eliberându-ne astfel de povara incomodă a auto-responsabilității și a recunoașterii propriilor alegeri greșite?!
Fostul partener este redus la un simplu țap ispășitor sacrificat pe altarul imaginii personale, într-o manieră care, paradoxal, diminuează demnitatea celui care expune la fel de mult ca pe a celui expus.
Cu toate acestea, niciun aspect nu este mai revelator pentru criza contemporană a sensului decât lamentația privind "anii pierduți din viață". Această expresie presupune o viziune extrem de utilitaristă și teleologică asupra existenței, tratând timpul investit în relație ca pe o resursă financiară cu un randament obligatoriu.
Dacă relația nu se finalizează cu un "câștig" prestabilit, căsătorie, stabilitate eternă, sau atingerea unui ideal proiectate, întreaga durată este declarată nulă și echivalată cu o pierdere. Dar, ar trebui să ne întrebăm: Cine a anulat agenda personală a celui care a rămas în acea relație, chiar și în fața nefericirii? A acuza partenerul de "furtul" acestor ani înseamnă, de fapt, a nega propria libertate de a fi plecat, de a fi ales, de a fi investit emoțional.
Mai mult, o astfel de perspectivă refuză valoarea intrinsecă a experienței umane. A declara anii respectivi ca fiind "pierduți" este o modalitate de a ignora faptul că acele momente, chiar și cele dificile, au fost trăite, au generat emoții și, inevitabil, au adus lecții și auto-cunoaștere. Nu este menirea unei relații să ofere o garanție pe viață, ci să fie un proces de evoluție reciprocă.
Aici rezidă esența ideii pe care o susțin în cartea: FERICIREA este drumul, NU destinația. Dacă am privi relațiile nu ca pe un mijloc de a ajunge la un sfârșit predefinit, ci ca pe o experiență ontologică în sine, ca pe o serie de interacțiuni menite să ne dezvolte și să ne rafineze, atunci chiar și un sfârșit ar putea fi acceptat nu ca o pierdere, ci ca o încheiere necesară a unui ciclu de învățare.
Recunoașterea finitudinii – a vieții, a relațiilor, a bucuriilor – nu ar trebui să ne paralizeze de frica eșecului, ci, dimpotrivă, să ne intensifice aprecierea pentru calitatea prezenței și a timpului petrecut împreună, transformând astfel fiecare moment trăit, indiferent de deznodământ, într-un câștig existențial.
Pentru a aprofunda această perspectivă filozofică și pentru a explora ideea că drumul însuși reprezintă împlinirea, vă invit să citiți cartea FERICIREA este drumul, NU destinația!, carte pe care o puteți comanda de pe site-ul www.MedBiv.ro, din Categoria Universul Sorin Bivolaru.
Sănătate și s-auzim DOAR de bine!
