15/12/2025
Tu ai ierta dacă te-ar înșela?
Pornind de la îndemnul extrem de profund și edificator „Nu e frumos să fiți infideli, deci fiți fideli!”, aruncat pe Facebook de mintea limpede a unui psiholog-zen ușor decuplat de realitate, m-am simțit inspirată să-mi exprim propriile reflecții despre infidelitate — acest Sarsailă obraznic care-și flutură coada zbârlită și neagră prin interiorul relațiilor de cuplu, alterându-le serios calitatea (Superioară, nu?).
Așadar, îți voi împărtăși concluziile mele, construite nu doar pe baza experienței profesionale, ci mai ales pe experiența personală, condimentată cu fragmente „împrumutate” din viețile prietenilor care mi-au făcut onoarea să se confeseze după celebra „cădere în păcat”.
Pe baza acestui material bogat, dens și bine distilat în timp, îmi permit să formulez concluziile ce urmează, fără pretenția de a deține adevărul suprem despre această felie consistentă din realitatea vieții de cuplu. Nu voi aborda infidelitatea patologică sau comportamentele personalităților narcisice (pentru care infidelitatea este echivalentul oxigenului), ci mă voi limita la cuplurile aparent normale, care mai „calcă pe bec” din când în când.
Concluzia mea este că infidelitatea — să-i spunem în continuare Sarsailă — apare ca o consecință firească a unui gol existent în interiorul relației, gol la formarea căruia au contribuit, în mod egal, ambii parteneri. Ca exercițiu de imaginație, poți vedea relația ca pe o traistă (de rafie, evident!) în care fiecare dintre cei doi pune ce simte pentru celălalt: apreciere, validare, complimente, îngăduință, grijă, îngrijire, sacrificiu, timp, servicii… adică tot arsenalul manifest al iubirii.
La un moment dat, într-o zonă mai pragmatică și egoistă a minții noastre, se fac niște calcule matematice. Iar dacă rezultatul dă cu minus sau, mai rău, cu radical, apare impulsul de a-l activa pe Sarsailă — în lipsa unor soluții mai eficiente. De ce? Pentru că nu suportăm minusurile. Radicalii ne irită și mai tare. Vrem să fim pe plus, iar din pur egocentrism compensăm deficitul apelând la o sursă externă.
Pe termen scurt, problema pare rezolvată. Ne facem provizii emoționale care ne ajută să fentăm agonia relației pentru o vreme. Apoi apare vinovăția, declanșată de urletul Conștiinței, rapid anesteziată cu angajamentul solemn: „Nu mai fac. Jur!”. Problema de fond rămâne, evident, nerezolvată… și ciclul se reia. „Doar o dată, și gata!”, ne mințim cu tandrețe.
După câteva reluări, partenerul află drăcovenia (întotdeauna află!), urmează criza și inevitabila perioadă de „resuscitare” a relației.
…o resuscitare care, în unele cazuri, funcționează — dacă prin eficiență înțelegem continuarea relației cu orice preț, nu creșterea calității ei prin confruntarea reală cu problema de bază. Pe o astfel de fundație, multe cupluri aleg să meargă mai departe, iar din acest moment „relația” începe să-și merite ghilimelele.
În numeroase situații, partenerul înșelat preia controlul invocând statutul de victimă — poziție care, paradoxal și inconștient, ajunge să-i fie confortabilă. De ce? Pentru că, iertând infidelitatea, va încerca să domine relația, amintind la fiecare neînțelegere cât de „mare” a fost compromisul făcut.
Este etapa în care, pentru a mai salva ceva, ideal ar fi să se ajungă în cabinetul psihoterapeutului (suntem Zei, da!).
Dacă nu…
Treptat, golul inițial din traista relației se adâncește și mai tare, alimentat de tentativele de manipulare, control, condiționare și dominare ale persoanei înșelate — toate, desigur, cu scopul declarat de a păstra relația cu orice preț.
Adăugate la gelozie, nesiguranță, lipsa încrederii și obsesia față de „a treia persoană” (percepută permanent ca o amenințare), toate acestea conduc relația de cuplu, cu o precizie admirabilă, pe drumul spre iad.
Ce urmează?
— Cei resemnați, captivi în gânduri precum „E prea târziu să mai schimb ceva”, „Rău cu rău, dar mai rău e fără rău”, „Nu suport singurătatea”, „Cine mă mai ia acum?”, „Ce va zice lumea?” se adaptează acestui iad, ajungând să-l confunde, în timp, cu normalitatea.
— Cei orgolioși rămân din pură ambiție, transformând relația într-o competiție cu cea de-a treia persoană, față de care dezvoltă o obsesie și căreia îi atribuie întreaga vină pentru distrugerea „căminului fericit”.
— Cei dependenți — material, emoțional sau social — aleg tăcerea ca strategie de supraviețuire, făcând calcule reci de tip avantaje vs. dezavantaje. Este etapa în care apar mecanismele compensatorii: mâncat excesiv, alcool, jocuri de noroc, muncă în exces etc.
— Cei hotărâți își închid socotelile și pleacă. Ce le dă acest curaj? Asumarea singurătății, încrederea în sine și, mai ales, sentimentul propriei valori — exact ce le lipsește celorlalți.
— În fine, cei înțelepți și ceva mai… evoluați spiritual conștientizează existența golului și își asumă partea de responsabilitate, depunând eforturi reale pentru a-l micșora și, eventual, a-l anula. Eforturi ce pot fi susținute doar de o motivație intrinsecă născută din iubire pură — știi tu… aceea nepoluată de orgoliu, ambiție, competiție și dorința de a avea mereu dreptate. (Ptiu! Ce prostii mai debitez!)
Reține: ORICE poate fi motiv de divorț, CU EXCEPȚIA infidelității. Pentru că infidelitatea este „opera” ambilor parteneri și reprezintă un simptom, nu cauza.
Închei, evident, cu același îndemn zen: „Fiți fideli, că nu e frumos să fiți infideli!”, pentru care să nu uiți să mă pomenești în rugăciunile tale.
Aaa! Și… aruncă un ochi în traistă!
