15/11/2025
Infirmiera de noapte de la azilul din Tâncăbești vorbește singură pe holuri, dar azi am realizat că răspunde la întrebările pe care rezidenții cu demență nu le mai pot formula.
Luminița, patruzeci și opt de ani, tura de noapte de cincisprezece ani. Același traseu, aceleași verificări, același monolog.
— Da, doamna Stoica, mâine vine fiul. Știu că nu m-ați întrebat, dar ochii întreabă.
Doamna Stoica, Alzheimer avansat, privea în gol.
— Și da, o să aduceți prăjitura aia cu mac. Știu că vă e dor de ea.
Am urmărit-o fascinată. Era ora două noaptea, făceam voluntariat.
— De ce le vorbiți dacă nu înțeleg?
— Cine spune că nu înțeleg? Doar nu pot răspunde. E diferit.
Camera 12. Domnul Ion, demență senilă.
— Nu, domnule Ion, soția nu v-a uitat. E moartă de cinci ani, dar dacă v-aș spune, ați afla iar pentru prima dată. Așa că nu, nu v-a uitat. E plecată în delegație.
— Chiar credeți că înțelege?
Luminița s-a oprit.
— Știi cm am început să fac asta? Mama. A avut Alzheimer zece ani. Ultimii trei, mut complet. Dar ochii... ochii întrebau constant.
— Ce întrebau?
— „Cine sunt? De ce sunt aici? Mă iubește cineva?" Și într-o noapte, am început să răspund cu voce tare. Și ceva s-a schimbat. S-a relaxat. A murit liniștită.
Camera 18. Trei bătrâne, toate cu demență.
— Da, doamna Popa, azi e miercuri. Nu, doamna Radu, nu ați furat nimănui soțul. Era al dumneavoastră. Da, doamna Matei, pisica e bine. A murit acum douăzeci de ani, dar e bine unde e.
Una dintre bătrâne a zâmbit în somn.
— Vedeți? a spus Luminița. A auzit de pisică.
— Poate e coincidență.
— Poate. Sau poate sufletul aude când mintea doarme.
Camera 25. Un bătrân singur, legat de pat.
— Domnul Gheorghe. Fost profesor de fizică. Acum crede că e în lagăr comunist. Îl torturează amintiri false.
S-a apropiat de el.
— Nu, tovarășe profesor, nu ați trădat pe nimeni. Ați predat fizică patruzeci de ani. Copiii vă iubeau. Nu sunteți în lagăr. Sunteți în siguranță.
Bătrânul s-a relaxat vizibil.
— Cum știți ce să le spuneți?
— Citesc fișele. Vorbesc cu familiile. Învăț poveștile lor. Apoi ghicesc întrebările din ochi.
— Și dacă greșiți?
— Mai bine un răspuns greșit decât tăcere. Tăcerea îi omoară mai repede ca demența.
Camera 30. O femeie tânără, patruzeci de ani. Alzheimer precoce.
— Aceasta e Mihaela. Fostă medic. Știe că își pierde mințile. E stadiul cel mai crud - când ești conștient că uiți.
Mihaela era trează, privea luna pe geam.
— Luminița, sunt eu azi? Sau sunt umbra mea?
— Sunteți dumneavoastră, Mihaela. Medicul brillant. Mama devotată. Femeia puternică.
— Dar mâine?
— Mâine veți fi tot dumneavoastră. Poate mai puțin accesibilă, dar tot dumneavoastră.
Mihaela a început să plângă.
— Când nu voi mai ști să întreb, vei răspunde oricum?
— Promit. Voi răspunde la toate întrebările pe care ochii le vor pune.
— Ce vei spune?
— Că ați fost iubită. Că ați contat. Că demența nu șterge cine ați fost, doar accesul la amintire.
Ne-am continuat runda. Patruzeci și trei de camere, peste o sută de rezidenți.
— Toți au întrebări? am întrebat.
— Toți. Unii vor să știe ora. Alții dacă au existat. Unii întreabă de morți dragi, alții de pisici imaginare.
— Nu e epuizant?
— Ba da. Dar știi ce e mai epuizant? Să ai întrebări și nimeni să nu observe că le ai.
La cinci dimineața, schimbul de tură. Luminița preda raportul.
— Camera 8 a dormit bine. I-am spus că fiul o iubește. Camera 14 agitat, l-am asigurat că nu e la închisoare. Camera 30...
S-a oprit. Mihaela murise în somn.
— Camera 30. Mihaela. A plecat liniștită. Ultimele cuvinte: „Mulțumesc că mi-ai răspuns."
Am plâns amândouă.
La înmormântare, familia Mihaelei a venit la Luminița.
— Mama vorbea de dumneavoastră în momentele de luciditate. Spunea că sunteți vocea care răspunde când întrebările se pierd.
— Făceam ce putea.
— Făceați mai mult. Îi dădeați certitudinea că e auzită. Că întrebările ei mut contează.
Luminița încă face tura de noapte. Încă răspunde la întrebări nepuse.
Aseară am auzit-o:
— Da, domnule nou din 44, familia vă caută. Nu v-au abandonat. Demența v-a ascuns, dar vă caută.
Bărbatul, în comă de două săptămâni, a deschis ochii pentru o secundă. Apoi i-a închis. Liniștit.
Luminița mi-a spus:
— Vezi? Uneori trebuie doar să știe că cineva a observat întrebarea. Chiar dacă nu pot întreba.
În azilul din Tâncăbești, o infirmieră vorbește singură pe holuri.
Sau poate vorbește pentru toți cei care au uitat cm să întrebe dar nu au uitat că au nevoie de răspunsuri.
