16/11/2025
"Dacă tăceai, filozof rămâneai."
Expresia asta, pe cât de scurtă, pe atât de grea. Se spune că își are rădăcinile în Antichitate, fiind inspirată de un episod din viața filozofului roman Boethius (480–524), autorul lucrării Mângâierea Filosofiei. Înțelepciunea tăcerii, în fața unei lumi care te judecă oricum, era pentru el o formă de demnitate. De-a lungul secolelor, vorba a ajuns până la noi.
Eu am crescut cu ea. Mama o rostea ori de câte ori mă grăbeam să vorbesc fără rost, să mă dau mare sau să mă bag în vorbă doar ca să fiu și eu acolo. Nu ridica tonul, nu certa. Spunea doar atât: "Dacă tăceai, filozof rămâneai." Și era de-ajuns. Mă opream. Mă rușinam. Și învățam.
Astăzi, parcă tot mai mulți vorbesc doar ca să umple aerul. Nu ca să lumineze, ci ca să se audă. Nu ca să ajute, ci ca să se afirme. Cuvintele au devenit zgomot, iar tăcerea o raritate suspectă.
În copilăria mea, oamenii te completau cu ceea ce nu știai. Te corectau ca să te învețe. Acum, mulți completează doar ca să te facă să te simți mic. Nu ca să înveți, ci ca să te îndoiești de tine. Nu ca să te lumineze, ci ca să te stingă.
Poate că ar trebui să ne întoarcem măcar, din când în când, la înțelepciunea tăcerii. Să ne întrebăm:
"Ceea ce urmează să spun este adevărat?
Este necesar?
Este de ajutor?"
Dacă nu... poate că ar fi mai bine să "fim" filozofi...