26/10/2025
Uneori, iubirea se sfârșește.
Nu pentru că n-a fost reală, ci pentru că a venit doar ca să te învețe ceva important.
Și rămâi obosit și pierdut între amintiri, cu inima care încă bate pentru o poveste care s-a terminat.
Și tot ce vrei e să nu mai doară.
Când pierzi pe cineva, primul impuls e să umpli golul. Să aduci repede pe altcineva acolo, să reiei ritmul, să nu mai simți frigul.
Dar durerea are nevoie de un anotimp al ei.
Ca toamna.
Toamna, copacii nu se tem că rămân fără frunze. Ei nu grăbesc primăvara. Nu caută alte frunze în locul celor pierdute.
Se lasă goi. Se lasă văzuți în vulnerabilitatea lor.
Știu că e parte din ciclu. Că, pentru a renaște, trebuie mai întâi să lase tot ce nu mai are viață să cadă.
Așa e și cu inima.
După o despărțire, ai nevoie de iarna ta.
De liniștea aceea care pare pustiu, dar care, de fapt, e vindecare.
Ai nevoie să te cunoști din nou fără cine ai fost „cu celălalt”.
Să te aduni, să respiri, să înveți cine ești acum.
Primăvara vine oricum.
Și da, frunzele se vor întoarce dar nu aceleași.
Vor fi noi, vii, hrănite dintr-un alt adevăr, crescut dintr-un sol care a știut ce înseamnă pierderea.
Nu te grăbi.
Lasă toamna să-și facă treaba. 🍂
