16/11/2025
Simona Kossak: Femeia care a ales pădurea în locul lumii și a trăit treizeci de ani printre animale sălbatice
În 1975, când aproape toată lumea din jurul ei o vedea deja îndreptându-se spre o carieră academică strălucită, cu birouri luminate de neon, titluri universitare, conferințe, apartamente moderne în Varșovia și prestigiu moștenit din familie, Simona Kossak a făcut un gest pe care nici cei mai apropiați oameni ai ei nu l-au putut înțelege: și-a împachetat viața într-o singură geantă, a închis ușa în urma ei și a dispărut în inima unei păduri mai vechi decât istoria — Pădurea Białowieża, ultimul fragment de sălbăticie primordială al Europei.
Acolo, unde copacii se ridică atât de sus încât par să țină cerul pe umeri, unde lupii urlă noaptea și zimbrii — dispăruți în aproape tot continentul — se plimbă nestingheriți, Simona a găsit o cabină de lemn fără electricitate, fără apă curentă, fără vecini, fără confort. Doar liniște. Doar întuneric. Doar frumusețea brutală a naturii neatinse.
Pentru oricine altcineva, ar fi fost o săptămână imposibilă.
Pentru Simona, a devenit casa ei timp de trei decenii.
Dar ea nu a trăit singură.
În patul ei dormea un râs — o femelă pe nume Żabka, crescută de Simona de la câteva săptămâni, după ce fusese găsită orfană. Râșii nu pot fi domesticiți, nu pot fi „animăluțe de casă”, dar Żabka, cu respirația ei adâncă și torsul grav ca un tunet îndepărtat, își găsise la Simona singura familie capabilă să-i înțeleagă firea.
Un mistreț salvat de Simona o urmărea prin pădure ca un câine credincios, grunting încet atunci când ea îi vorbea, ca și cm fiecare cuvânt ar fi fost o rugăciune.
Și apoi era Korasek — cioara genială și năstrușnică, un spirit de haos într-un trup de pene negre. Fura obiecte strălucitoare de la turiști, ataca jucăuș bicicliști, și aducea Simonei mici „daruri”: monede, nasturi, hârtie lucioasă. Se așeza pe umărul ei și croncănea observații ca un partener de laborator cu prea multă personalitate.
Localnicii au început să șoptească: vrăjitoare. Ce altceva putea fi o femeie către care animalele se apropiau fără frică? Cum să explici păsările care i se așezau în palmă? Cum să explici căprioarele care o urmăreau prin luminiș, ca și cm ar fi cunoscut-o de o viață?
Dar Simona nu fermeca animalele.
Ea le asculta.
Acolo unde oamenii intră în pădure ca într-o scenă pe care să o domine, să o comenteze, să o fotografieze, Simona pășea ca într-un templu al altor lumi. Învățase să meargă încet, să tacă, să observe. Să lase pădurea să-i șoptească istoria ei.
Nu citea despre animale. Trăia cu ele. Le urmărise comportamentele nu din spatele unui birou, ci din mijlocul vegetației, cu noroi în păr și ploaia curgând pe paginile jurnalelor ei. Descoperirile ei au schimbat modul în care știința înțelegea emoțiile și inteligența animalelor — dovadă că nu erau simple ființe ale instinctului, ci purtătoare de personalitate, memorie, atașament, limbaj subtil.
Dar opera ei cea mai importantă nu se afla pe hârtie.
Se afla afară, în pădure, acolo unde băteau motoarele utilajelor.
În timp ce Simona observa și documenta, alții voiau să taie. Să dreneze. Să construiască drumuri. Să transforme pădurea antică într-o sursă de profit. Oficialii spuneau că pădurea este „prea sălbatică”, că are nevoie să fie „gestionată”, „disciplinată”, „adusă la productivitate”.
Simona a spus nu.
Un nu atât de puternic, încât a devenit ecou în toată Europa.
A scris scrisori. A depus plângeri. A dat interviuri în care avertiza ce înseamnă să pierzi un sanctuar vechi de zece mii de ani. A stat în fața utilajelor. A devenit inamicul industriei forestiere și spina din coasta birocraților. Nu-i păsa. Spunea doar:
„Această pădure a supraviețuit zece milenii. Cine suntem noi să hotărâm că trebuie să moară acum?”
Jurnaliști, fotografi, documentariști au venit să vadă minunea: femeia care trăia cu râși, mistreți și ciori, femeia care nu doar studia pădurea — o apăra cu propria viață.
Și încet, incredibil, lumea s-a schimbat.
Opinia publică s-a întors de partea ei.
UNESCO a intervenit.
Protecția pădurii a crescut.
Iar copacii pe care îi iubise ca pe prieteni au rămas în picioare.
Simona a trăit în cabina ei până în 2007, când boala a obligat-o să revină în orașul din care fugise. A murit în același an, la 71 de ani.
Dar pădurea s-a încăpățânat să trăiască pentru ea.
Astăzi, în Białowieża, turiștii merg pe potecile pe care ea le-a bătut cu Żabka în urma ei. Zimbrii pasc în poieni pe care Simona le-a protejat cu fiecare nerv al ființei ei. Oameni de știință folosesc metodele pe care ea le-a inventat.
Și poate, undeva printre crengile vechi, un descendent al lui Korasek fură ceva sclipitor de la un vizitator niciodată pregătit.
Simona Kossak a arătat lumii ceva ce uitase:
Că nu trebuie să alegi între rațiune și intuiție.
Că nu trebuie să fii stăpânul naturii pentru a o înțelege.
Că nu trebuie să ai putere pentru a proteja ceva — trebuie doar să iubești cu îndârjire.
Au numit-o vrăjitoare pentru că vorbea cu animalele.
Ea s-a numit om de știință pentru că le asculta.
Și timp de treizeci de ani, într-o cabană fără electricitate, a apărat o pădure antică de o lume modernă care uitase cm să fie tăcută.
Simona Kossak nu a fugit de civilizație.
A protejat ceva mai valoros decât civilizația.
Și datorită ei, pădurea încă stă în picioare.
Sursa: Asmarandi Alexandra
