21/10/2025
Zilele trecute am vorbit despre chirurgia obezității pentru pacienți adolescenți, în sesiunea de pediatrie a congresului organizat de Clubul Regal al Medicilor și am rămas în minte cu o întrebare adresată de o colegă pediatru: cm le spunem părinților că au un copil obez?
Cred că este una dintre cele mai grele conversații din pediatrie. Nu pentru că medicul nu știe ce are de făcut, ci pentru că părinții aud, de multe ori, o critică acolo unde vrem să transmitem îngrijorare și soluții.
„E doar un copil mai dolofan.”
„Lasă-l, că are timp să crească în înălțime.”
„Și eu am fost la fel și am slăbit.”
Adevărul este că obezitatea la copil nu este o fază trecătoare. Este o boală complexă, cu efecte metabolice, emoționale și sociale care pot dura toată viața. Acești copii au nevoie de susținere continuă și tratament - nu, nu îi operăm cm intră pe ușă, ci putem fi și parteneri de lungă durată, într-o echipă în care familia și pediatrul au rol central.
Așa cm un consult de chirurgie generală nu înseamnă că ești pus direct pe masa de operație, un consult de obezitate este momentul în care luăm în considerare toate opțiunile care ar putea funcționa, înainte să decidem dacă intervenția chirurgicală este singura soluție.
Ce pot face pediatrii?
👉 Să evite etichetele („obez”, „gras”) și să explice cu blândețe că greutatea copilului depășește limitele sănătoase pentru vârsta și înălțimea lui.
👉 Să se concentreze pe comportamente, nu pe cifre — alimentația, somnul, mișcarea, mediul emoțional.
👉 Să implice părinții ca parteneri de echipă, nu ca vinovați.
👉 Să ofere speranță, nu rușine.
Pentru că obezitatea nu este o alegere, ci o boală - cu componentă genetică, socială și de mediu, care nu trebuie stigmatizată, ci tratată.