28/10/2024
“Aș putea să predau numerele și cifrele în grădiniță folosind zeci de programe online, cu animație și exerciții pline de culoare, de sunete, de ritm și asocieri vizuale ofertante.
Aș putea să predau limba engleză, proiectând pe tabla din clasă site-uri întregi cu teme deja dozate, de la substantive care se rostogolesc repetitiv pe jetoane, la cântec, la poveste, până la situația de comunicare între două personaje hazlii.
Aș putea să îi învăț despre circuitul apei în natură, arătându-le un filmuleț de 3 minute, cu toate fenomenele animate explicit și descompuse explicativ, în scheme desenate sugestiv.
Aș putea să-i învăț tabla înmulțirii cu un program personalizat, care ofertă atâtea repetări câte are nevoie fiecare copil, până se rodează rotițele lui computaționale.
Aș putea să închiriez câteva căști VR și să facem experimentele la fizică, acolo, în realitatea superofertantă a spațiului virtual.
Pe toate le-am făcut, de fapt. Sub atracția exercitată de mesajele date despre educația viitorului, acum deja 10-15 ani, pe TED, în online și în cărțile unor idealiști, am experimentat, de când am construit Școala Helikon, și învățarea asistată de calculator, și învățarea prin descoperire, și învățarea autodirijată de intersesele copilului, în afara curriculei. Am declarat și luni întregi doar de învățare Reggio Emilia, am adăugat și spiritele Montessori și Waldorf pentru anumite perioade. Am testat o mulțime de alte programe - flipped learning, visible learning, connective larning. Acum, avem în plan și o inteligență artificială care să așeze altfel curricula disciplinei Istorie, la gimnaziu.
Cu toate astea, nu îmi pun baza în ele, ci le percep ca instrumente ajutătoare pentru un demers cu mult mai mare și mai important.
Astăzi știu exact că instrumentele de mai sus, deși au capacitatea de a ține copilul angajat, nu pot fi coloana vertebrală a unei școli, mai ales în anii formativi ai copiilor (3-12 ani, chiar și 12-16 ani).
Copilul mic poate trece pe modul hipnotic când urmărește filmulețele de mai sus, fără să își dezvolte și atenția voluntară. Fără să își poată descrie gândirea în cuvinte. Poate părea isteț când face calcule sau recunoaște stări de agregare ale apei, dar, simultan cu acestea, nivelul de efort cognitiv și disponibilitatea de a sta în sarcini lungi și elaborate scad direct proporțional cu spectaculozitatea programului care a stat la baza așa-zisei învățări.
Toți au învățat să numere, dar nu să și explice propagarea numerelor pe scare numerică. Engleză au învățat doar cei cu inteligență verbală nativă, peste medie. Deși toți memoraseră tabla înmulțirii, puțini știau să explice și comutativitatea ei. Cei imersați în realitatea virtuală cu greu au reușit să facă o schemă explicativă a experimentului sau să îl descrie, apoi, în termen de ipoteză și concluzie.
Nu există creștere intelectuală doar cu impresionarea minții sau cu simpla ei condiționare. Copilul mic are nevoie să își construiască mulțimi de obiecte, să le descompună de multe ori și să verbalizeze cm și de ce. Are nevoie să facă multe corespondențe unu la unu și să explice de ce o mulțime este mai mare decât cealaltă. La limba străină, copilul de 8-9 ani are nevoie de multe repetări pe cont propriu, în contexte aride, cu scrierea acelorași cuvinte, de mai multe ori, cu traduceri și retroversiuni aducătoare de multă transpirație pe la 17-18 ani. La matematică, are nevoie să își așeze coloanele în scris, urmărind permutarea factorilor și descompunerea lor. La fizică, are nevoie să învețe să definească și să pună conceptele în legătură, cu multe repetări ale explicațiilor, până devin complete și coerente - oral și în scris.
Învățarea temeinică se întâmplă încet și neatractiv. Eu pot să îi dau Chat GPT-ului un text pe care să-l rezume în 30 de secunde. Ca să învețe să construiască un rezumat, elevul meu de clasa a VI-a, are nevoie de 2-3 ani de lucru. Lucru greu, neatractiv. Dar superspectaculos pentru reconfigurarea rotițelor intelectuale.
De la o ușoară isterie declanșată acum un deceniu și mai bine, privind viitorul învățării destructurate, necurriculare, bazate doar pe întrebările și interesele copiilor, școlile care au trecut prin experimentele promise de ea s-au reîntors acum la programe curriculare bine închegate, la învățarea cu instrucțiuni clare, cu repetări, măsurări și feed-back descriptiv.
Cred că pentru lumea post-adevăr de astăzi, cu o mulțime de conținuturi scuipate cu convingere în spațiul public de oricine și oricând, suntem cu atât mai datori să formăm în școli minți bine structurate, cu memorie procedurală bine întocmită pe discipline, cu strictețe în susținerea punctelor de vedere, cu organizare conceptuală bine predată și consolidată.
Tinerii cu gândire critică și abilitate de a face, deci, conexiuni logice inovatoare, au în spate sisteme educaționale bazate pe măsurare, măsurare și iar măsurare. Creativitatea și libertatea în gândire sunt vârfuri ale unor minți care au trecut prin stadii repetitive de memorare, aplicare, exersare. Țările care și-au permis introducerea tabletelor încă de la clasele mici au revenit acum la pix și la hârtie - cel puțin în anii formativi.
E foarte ușor să creezi o lecție foarte atractivă, cu mișcare, cu explorare, cu filmulețe, cu bucurie și încântare. Dar, adevărata măsură a impactului acestei lecții se află în ce rămâne în gândirea copilului după relativa ei impresionare. Poate el desena schema lecției? Poate descrie concepte? Le poate compara? Le poate conecta cu ce a aflat înainte? Le ține minte pe termen lung?
Abia ceea ce vine după lecția spectaculoasă, bazată pe curiozități și acțiune creativă, împlinește procesul de învățare. Și el se produce în lecții relativ nespectaculoase. Cu copii care scriu, care exersează, se testează, se retestează, care depășesc primul reflex de plictiseală sau care trag de ei și după ce au obosit puțin. Aici e măiestria: în cât de clare și de închegate sunt planificările profesorilor, în cât de măsurabile sunt comportamentele cognitive care traduc obiectivele curriculei, de câtă tehnică dispune profesorul, dar și de câtă disponibilitate emoțională dă dovadă elevul, desigur.”
Oana Moraru
