12/09/2025
Au fost ani în care provocarea cea mai mare era urcușul — SA REUȘESC, să construiesc, SĂ DEMONSTREZ. Trăiam cu gândul că viața este o competiție tăcută, unde trebuie să ajung mereu mai sus. Acum, privind înapoi, îmi dau seama că adevărata provocare nu este să urc, ci să rămân prezentă, să fiu bucurie în mijlocul lumii, așa cm este ea.
ACUM se simte altfel: invitațiile la nunți di botezuri s-au împuținat, iar în locul lor vin vești despre treceri – ale colegilor, ale prietenilor, despre boli, fragilități, sfârșituri. Realizez că viața nu este doar despre începuturi, ci și despre încheieri onorate.
Am fost prinsă în vârtejul muncii și al dorinței de a construi, fără să îmi dau seama că UITASEM SA TRĂIESC, să simt, să onorez ceea ce există în jurul meu, ceea ce există în mine.
Valori care altădată m-au ghidat nu mă mai pot duce mai departe. Acum ma simt vie in simplitate, compasiune, prezență. Nu mai caut strălucirea de odinioară, ci LUMINA profundă a adevărului, a adevărului meu.
Pentru asta, aleg să las în urmă ce a fost. Nu pentru a uita, ci pentru a nu retrăi inutil. Onorez oamenii, experiențele, lecțiile. Le mulțumesc. Și privesc înainte.
Cu răbdare, cu iubire de sine, cu încredere în puterea mea și în lumina divină care mă susține, PĂȘESC. Unele EXPERIENTE mă învață. Altele mă ridică. Și toate mă conturează.
Zarea e deschisă. Ușa e întredeschisă. Străbunii îmi trimit darurile lor nevăzute. Eu sunt aici. Primesc. Onorez. Dăruiesc.
@ REFLEXIE
Ce părți din mine cer îngăduință? Le pot primi cu blândețe?
Ce înseamnă pentru mine „a onora viața” în fiecare zi?
Cum arată „bucuria în simplitate” în viata mea zilnică?