𝑨𝒏𝒅𝒓𝒆𝒆𝒂 𝑭𝒆𝒓𝒂𝒓𝒖, 𝒑𝒔𝒊𝒉𝒐𝒍𝒐𝒈𝒖𝒍 𝒕𝒂̆𝒖

20/10/2025

“Când nu îţi întâlneşti sufletul-pereche şi ajungi în cabinetul de psihoterapie sau de psihanaliză, iată situaţia, câtuşi de puţin infrecventă, pe care psihiatrul şi psihanalistul Mark L. Ruffalo o abordează în articolul „Making Sense of Chronic Relationship Instability. Paradox, self-destructiveness, and personality disorder”, in Psychology Today, 15 septembrie 2025.

Adesea în cabinetele psihologice, de psihoterapie şi de psihanaliză intră pacienţi care, în moduri dramatice, indicând o urgenţă, sunt sfâşiaţi de sentimente dureroase de a nu-şi găsi un partener de viaţă stabil, sănătos, apropiat – sau, cm se spune, de a nu-şi întâlni „sufletul-pereche”. Instabilitatea relațională cronică se manifestă ca un tipar persistent al unor relaţii haotice, tumultoase, cu alternanțe repetate între apropiere şi distanţare, idealizare şi dezamăgire. Clinicienii observă că multe dintre aceste persoane îndeplinesc criteriile pentru tulburări de personalitate din Clusterul B – tulburarea de personalitate narcisică, borderline, antisocială etc. – sau diagnostichează o tulburare de stres post-traumatic complexă.

Aceste istorii despre relaţii proaste sau deosebit de proaste sunt nu de puţine ori atât de stringente şi se repetă de atât de multe ori, încât psihoterapeutul sau psihanalistul ar putea începe să creadă că pacientul este cea mai ghinionistă persoană din lume şi că tratamentul presupune în esenţă să îl ajute să îşi aleagă obiecte mai bune (cu consacratul termen kleinian). Spre o atare concepţie duce, de altfel, şi uriaşa cantitate de literatură self-help şi de psihologie populară, care afirmă la unison că pacienţii au nevoie de susţinere şi de validare şi că asta va rezolva lucrurile pentru ei.

Dar ce susţine această literatură e o concepţie dezarmant de simplistă. În fapt, repetarea acestor relaţii dezastruoase nu e întâmplătoare sau auxiliară pentru suferinţa acestor pacienţi, ci stă în miezul ei. Iar aceasta nu e o observaţie nouă. Psihiatrul şi psihanalistul John G. Gunderson, considerat părintele diagnosticului de tulburare de personalitate borderline, arăta încă mai demult că trăsătura distinctivă cea mai pregnantă pentru aceşti pacienţi este tocmai disfuncţionalitatea relaţională.

Pornind de la Freud şi compulsia la repetiţie, trecând prin conceptele despre distrugerea obiectelor bune despre care vorbeşte Melanie Klein, de incapacitate a pacientului de a susţine continuitatea relaţiilor de holding despre care ne spune D. W. Winnicott şi prin cele despre predominanţa mecanismului clivajului şi atacurile asupra integrării despre care expune Otto Kernberg, două mecanisme psihodinamice centrale sunt evidențiate de Mark L. Ruffalo în aceste cazuri din cabinetele de psihoterapie: selecţia obiectelor rele şi distrugerea obiectelor bune. E o altă perspectivă, cu adevărat în esenţa problemei, despre ce se întâmplă atunci când nu îţi întâlneşti sufletul-pereche.”

Când nu îţi întâlneşti sufletul-pereche şi ajungi la psihoterapie sau psihanaliză ideile de „validare” şi „susţinere” sunt nule. Psihoterapia e altceva.

10/10/2025

Schema Therapy is a new chapter in my therapist Journey.
*
*
*
*
Pictură realizată de o elevă A.M. C. de 16 ani de la liceul Lascăr Rosetti Raducaneni, jud. Iași.

06/10/2025

Un dar care mi-a ajuns direct la inimă ✨

Aseară, în avion, am primit o surpriză neașteptată: o carte pe care o prețuiesc profund — „Ține-ți copiii aproape” de Gordon Neufeld și Gabor Maté — însoțită de un autograf din partea autorului.

Dar partea cea mai emoționantă? Autograful nu era pentru cititoarea Andreea, ci pentru terapeuta care însoțește un alt Om în Călătoria sa interioară. Un gest mic, dar cu sens profund — confirmarea că relația terapeutică este un spațiu sigur de conexiune umană.

05/10/2025

Lucrul corporal dinamic în psihoterapie corporală - fluxul vieții și conștientizarea energiei sexuale

My beloved and respected mentors,
Prof. Psih. Amara Renate Eckert & Gerd Fichtner 🤍

30/09/2025

✨ Uneori oamenii vin la terapie cu „ceva bun”.
De-a lungul timpului am primit cafea, ceai, ciocolată, prăjituri… chiar și o porție delicioasă de paste 🍝. Cred că este felul clienților de a-și exprima aprecierea, grija sau recunoștința.

Astăzi a venit la cabinet N., o clientă cu care lucrez de obicei online. De cm am întâmpinat-o mi-a spus: „Andreea, ședințele grele le păstrăm pentru online.” Așa că, în loc de analiză și teme complicate, am ales să fim împreună: am stat pe canapea, am râs, am plâns și am împărțit două prăjituri din aceeași cutie.

🤍 Până la urmă, despre asta este relația terapeutică: prezență, autenticitate și momente simple în care doi oameni se întâlnesc cu adevărat.

29/09/2025

Am lucrat cu multe femei cu Hashimoto.
Am citit mult despre această afecțiune.
Și am și eu Hashimoto.

Știu cât de mult îți poate influența viața – emoțional, mental și fizic.

În toți acești ani am observat tipare comune – moduri de a gândi și simți care, fără să ne dăm seama, ne țin corpul în stres. Nu sunt un verdict în ceea ce te privește, ci mai degrabă oglinzi care te ajută să îți pui mai multe întrebări legate de tine.

Perfecționism și standarde înalte

„Trebuie să fac totul perfect” → stres cronic, autocritică, epuizare.
❤️‍🩹 Soluție: în terapie înveți să îți ajustezi așteptările și să construiești compasiune față de tine.

Auto-sacrificiu

Nevoile celorlalți sunt mereu pe primul loc → oboseală, resentimente, dezechilibru emoțional.
❤️‍🩹 Soluție: înveți să îți onorezi nevoile și să pui limite sănătoase.

Subjugarea

Te temi să îți exprimi dorințele → frustrare, pierderea contactului cu tine.
❤️‍🩹 Soluție: lucrezi la exprimarea autentică și la curajul de a spune „nu”.

Inhibiția emoțională

„Eu nu mă enervez niciodată.” → tensiune interioară și corp în alertă.
❤️‍🩹 Soluție: înveți să exprimi emoțiile într-un cadru sigur și să eliberezi tensiunea din corp.

Vulnerabilitatea la rău

„Ce se va întâmpla cu mine?” → anxietate, hipervigilență.
❤️‍🩹 Soluție: practici tehnici de reglare a anxietății și recâștigi sentimentul de siguranță.

Aceste tipare nu te definesc, dar pot explica de ce corpul tău rămâne în stres. Psihoterapia te poate ajuta să le transformi, să îți regăsești echilibrul și energia.

❓❤️ Sunt curioasă dacă te regăsești în aceste tipare.

Lasă-mi un comentariu să învăț mai multe despre Hashimoto și despre cm pot ajuta femeile cu această afecțiune din postura mea de psihoterapeut 🙏

19/09/2025

Simina Angelescu despre Oglindirea Terapeutică

“Funcția de oglindă a psihoterapeutului este centrală în psihoterapie. Se referă la modul în care terapeutul reflectă înapoi pacientului stări, gânduri, emoții, comportamente, trăiri, pentru a-i facilita înțelegerea de sine și procesul de autocunoaștere.
O oglindă empatică, reflectând în mod mai clarificat, organizat, lipsit de judecată. Si mai ales într-un cadru /relație de siguranță și încredere.
Scopul nu este să arate terapeutul ce tehnică grozavă știe și că vede mai mult decăt crede clientul.
Ci este ca persoana să-și poată vedea mai limpede propriile trăiri și mecanisme interioare, să se vadă mai bine pe sine.
Tehnica oglinzii se bazează pe funcția maternă de oglindire a copilului, care îl ajută să se conecteze cu propriul corp, cu stările, cu cine este el.
Psihoterapeutul face această funcție maternă de oglindire și asta înseamnă re-parentarea din terapie. Subtil, delicat, empatic, la momentul potrivit.
Primul pas este că terapeutul să asculte bine , să observe detalii non verbale, nuanțe paraverbale, să simtă, să înțeleagă, să facă legături. Apoi să reflecte fără judecată, și mai ales conștient - fără să proiecteze din propriile conținuturi!!

Oglindirea poate să devină toxică pentru pacient(!) dacă este mecanică, seacă, lipsită de simțire. Dacă este prematură sau la momentul nepotrivit. Daca este intruzivă, agresivă, foarte interpretativă, dacă urmărește să influențeze clientul, să îi inducă anumite idei, dacă este ironică.
Atitudinea de non-judecată a terapeutului necesită multă practică și muncă cu sine, pentru a fi adevărată, simțită, nu mecanică.

În psihodramă, când lucrăm cu un grup terapeutic, funcția de oglindă constă în faptul că o altă persoană, cu funcție de eu-auxiliar (adică tot funcție psihică maternă), verbalizează sau joacă rolul protagonistului. Îi oglindește comportamentul, gesturile, cuvintele sau atitudinea pe care acesta le-a exprimat anterior. Protagonistul se retrage și observă această scenă jucată de altcineva în locul lui. Se vede în oglinzi.
El se vede pe sine cm îl văd ceilalți.
Ceea ce poate genera insighturi despre propriile reacții, trăiri sau conflicte, poate recunoaște emoții reprimate sau neconștientizate, se reduc mecanismele de apărare si poate deveni mai deschis la schimbare. Sau îl ajută să se "răcească" puțin, adică să se decupleze tempor de trăirile intense și să aibă o privire mai obiectivă asupra propriei persoane.”

29/08/2025

În descrierea pe care am făcut-o pentru Grupul de suport terapeutic pentru bărbați, am menționat câteva reguli pe care orice astfel de grup le are, cm ar fi confidențialitatea sau lipsa consumului de alcool.

Însă am adăugat și o mențiune care poate părea atipică: Onorăm femeile.

În mod firesc, n-ar avea nici un sens să subliniez acest lucru. Însă realitatea ne arată că, în România, în anul de grație 2025, avem parte de:

Femicid: cel puțin o femeie este omorâtă de un (fost) partener, în fiecare săptămână;

Violență domestică: 339 cazuri de violență domestică (raportate), în fiecare zi, iar majoritatea sunt împotriva femeilor;

Hărțuire sexuală: aproape orice femeie a experimentat de-a lungul vieții forme de hărțuire sexuală, fie acasă, pe stradă sau la locul de muncă;

Lipsă de protecție: adăposturile pentru victimele violenței domestice sunt puține și subfinanțate, multe femei nu au încredere că autoritățile le pot proteja, iar multe din cazurile de abuz sau viol care ajung la tribunal sunt soluționate prin clasare.

Lista poate continua, însă mă doare stomacul doar căutând statistici. Căci știu că, în spatele fiecărei statistice, există persoane reale, cu nevoi, dorințe și aspirații ca oricare dintre noi.

Într-o lume ideală, ar fi de la sine înțeles că noi, bărbații, onorăm femeile așa cm ne onorăm pe noi înșine și pe ceilalți bărbați. Însă trăim într-o lume foarte departe de cea ideală, în care există inclusiv bărbați care promovează în mod activ valori, atitudini și comportamente care le desconsideră pe femei sau care instigă la abuz împotriva acestora.

Onorez femeile pentru că știu, pot și reușesc să mă onorez pe mine însumi în calitate de om, în primul rând, apoi în calitate de bărbat, soț sau alte roluri pe care le am în această viață.

Onorăm femeile pentru că ne întâlnim în grupul de suport doar noi între noi, bărbații, însă fiecare dintre noi poartă în sine urmele relației cu o mamă, o soră, o soție, o fiică, o parteneră sau o prietenă.

Onorăm femeile pentru că fără ele nu am fi aici, la propriu și la figurat. Iar în calitate de bărbați, avem nevoie să respectăm și să prețuim contribuțiile femeilor pentru a putea deveni oamenii care ne dorim să fim. Căci oameni suntem cu toții.

Te aștept în Grupul de suport terapeutic pentru bărbați, care începe pe 25 septembrie, dacă o parte din ceea ce am scris atinge ceva în tine.

Link în comentarii 🐝

06/08/2025

Via Dr. Natalia Alina Topor - psihoterapeut

Trauma de identitate și rolurile false, în cheie Franz Ruppert, completată cu IFS, constelații și teorie psihodinamică
Trauma de identitate și rolurile false

(Când nu mai știu cine sunt, dar știu ce vor ceilalți de la mine)

I. Definiție și încadrare

Franz Ruppert definește trauma de identitate drept rezultatul unei rupturi timpurii între ființa autentică a copilului și așteptările parentale sau ambientale. Copilul, pentru a supraviețui psihic și/sau fizic, renunță la propria autenticitate și adoptă o identitate falsă, adaptativă.

Această „pseudo-identitate” poate deveni:

copilul bun

adultul de succes

fata frumoasă și cuminte

băiatul puternic și tăcut

terapeutul salvator

femeia spirituală

bărbatul autosuficient

> „Când trăim în afara identității reale, devenim o copie a ceea ce ni s-a cerut să fim.”
— Franz Ruppert, „Early Trauma”

II. Cum se formează?

Trauma de identitate nu se formează printr-un eveniment singular, ci printr-un proces lent de modelare forțată, care include:

Invalidare repetată a trăirilor autentice: „nu ai voie să fii furios”, „nu plânge”, „nu vorbi așa”.

Identificare cu proiecțiile părinților: „ești exact ca bunica ta”, „numai tu îmi aduci bucurie”, „tu ești sprijinul meu”.

Roluri de supraviețuire transmise intergenerațional: „fii tare”, „nu arăta slăbiciune”, „reușește pentru familia noastră”.

III. În IFS – exilatul și managerul identitar

În perspectiva IFS (Internal Family Systems), trauma de identitate produce:

exilați: părți fragile, autentice, vulnerabile – ascunse și protejate

manageri identitari: părți hipercontrolate, performante, „corecte” – care țin imaginea intactă

Managerul identitar spune:

> „Nu arăt cine sunt cu adevărat. N-aș fi iubit(ă).”

IV. În constelații – identitate substitutivă

În constelațiile familiale:

persoana poate ocupa simbolic locul altcuiva (ex. un frate mort, un părinte respins, un bunic exclus).

se simte „altcineva”, dar nu poate formula asta în cuvinte.

trăiește o viață care nu e a ei, cu alegeri profesionale, relaționale sau spirituale care nu o reprezintă.

V. Semne clinice ale traumei de identitate

sentiment persistent de gol interior sau „nu știu cine sunt”

hiperadaptare socială și lipsă de spontaneitate

relații bazate pe ceea ce oferă, nu pe cine este

dificultăți în a lua decizii pentru sine

senzația că „joacă un rol” chiar și în terapie sau spiritualitate

disociere între imaginea publică și viața interioară

VI. Vindecarea: reconectarea cu identitatea autentică

Procesul implică:

1. Confruntarea cu golul: a rămâne în spațiul „nu știu cine sunt” fără a fugi în comportamente compensatorii

2. Separarea de proiecțiile parentale: „aceasta este imaginea mamei despre mine, nu eu”

3. Lucrul cu părțile (IFS): explorarea exilaților care au fost ascunși pentru a proteja sistemul

4. Ritualuri de separare și întoarcere: exerciții simbolice de ieșire din roluri și de revendicare a sinelui

VII. Fraze terapeutice (în stil constelațional)

„Îți dau înapoi imaginea despre mine. Nu e a mea.”

„Am jucat acest rol ca să te am aproape. Acum nu mai e nevoie.”

„Nu știu cine sunt. Dar azi încep să simt.”

„Ce simt e al meu. Ce vreau contează.”

„Îmi dau voie să nu știu. Să nu fiu perfect(ă). Să fiu eu.”

VIII. Întrebări pentru reflecție

Cine sunt dincolo de ce am fost nevoit(ă) să devin?

Ce rol joc frecvent în fața altora? Cui folosește acel rol?

Ce parte din mine îmi cere să fiu „altfel decât sunt”?

Ce n-am avut voie să exprim?

Ce simt când nu fac nimic pentru a fi văzut(ă)?

02/08/2025

Via Simina Angelescu
“Copilul tău se joacă singur?
Nu este o întrebare capcană 😉
Mulți părinți conștienți se tem să răspundă Da. Cred că e ceva greșit să lași copilul mic să aibă activități singur.
Unii răspund repede Nu, pentru că se tem că jocul independent al copilului înseamnă atașament evitant, tendința la izolare și neglijarea copilului.

Jocul independent nu înseamnă neglijare.
Jocul independent începe să apară mai evident în general în jurul vârstei de 2 ani. În mod sănătos. Forme de bază încep să fie însă observate destul de devreme, de pe la 12 luni sau chiar înainte, când copilul începe să manifeste interes pentru explorare și joacă, fără implicarea directă a adultului.

Dezvoltarea jocului independent continuă până în jurul vârstei de 4–5 ani, când copilul este capabil să se concentreze singur mai mult timp pe o activitate.

Nu înseamnă izolarea copilului, ci dezvoltarea treptată a capacității lui de a-și gestiona atenția, interesul și creativitatea într-un mod autonom.

🌟Jocul independent apare spontan în dezvoltare. Dar trebuie sa îl și permitem. Copiii au nevoie de joc pentru ei înșiși. Se interiorizează, se autonomizează, imaginează, dezvolta rezolvare de probleme, perseverență. Se simt bine cu ei în preajma unui adult fara să fie solicitanți sau să trebuiască să interacționeze.
Copiii învață că pot face lucruri fără ajutor permanent, ceea ce îi oferă un sentiment de încredere, de control și realizare.
Jocul singur îi susține dezvoltarea atenției și capacitatea de a sta concentrat mai mult timp.
Fără un adult care să ghideze și să intervină constant, copilul dezvoltă imaginația, inventează povești, scenarii și soluții proprii. Își dezvoltă motricitatea când are timpul să exerseze.
💥Copilul se pregătește astfel în mod natural pentru grădiniță, căci abilitatea de a face sarcini și singur este esențială în mediile educaționale. Jocul independent este și un indicator că este pregătit pentru gradiniță.

👇Să încurajăm jocul independent.
Cum?
Nu îi întrerupe joaca singur atunci când apare.
Încurajează-i inițiativa și perseverența în activitate.
Evită să-i dai mereu idei.
Lasă copilul să creeze și să își conducă jocul.
Nu te supăra dacă nu te invită în joc sau dacă te dă la o parte 😉

Jocul independent înseamnă că se joacă singur în preajma unui adult, simțind prezența adultului că protectoare.
Nu e mereu nevoie să interacționăm. E bine să ne simțim împreună, alături, fiecare cu activitatea și lumea lui.
Capacitatea de a se juca singur, în prezența unui adult, este o achiziție importantă în dezvoltarea copilului.”

Foto: arhiva personală

21/07/2025

Via Dr. Ursula Sandner

“Relația pe care ai avut-o cu părinții în copilărie îți influențează dezvoltarea creierului, a nervului vag și a întregului sistem nervos, în special în zonele responsabile de reglarea emoțională.

Felul în care ai fost văzut, susținut și liniștit în momentele de stres sau disconfort a devenit baza pentru modul în care astăzi îți gestionezi emoțiile, reacțiile și interacțiunile cu ceilalți.

Dacă părinții tăi au fost atenți la nevoile și la stările tale emoționale și au răspuns adecvat, cu empatie, oferindu-ți în mod constant un sentiment de siguranță, sistemul tău nervos a învățat să se calmeze după momente de stres și să se simtă în siguranță în relații.

Însă dacă ai crescut într-un mediu imprevizibil, rece, critic sau abuziv, sistemul tău nervos poate rămâne blocat într-o stare de alertă și nesiguranță. Anxietatea, evitarea, blocajele emoționale sau chiar disocierea devin mecanisme de protecție.

Astfel, capacitatea de autoreglare emoțională nu se dezvoltă firesc, prin siguranța și sprijinul oferite, ci devine o strategie de supraviețuire. De exemplu, „îngheți” ca să supraviețuiești. Iar acest mod de a funcționa se menține și în viața adultă, afectând relațiile, capacitatea de a gestiona stresul și modul în care te raportezi la propriile emoții.

Sistemul nervos are însă capacitatea de a se recalibra. Prin creșterea tonusului vagal, adică prin capacitatea corpului tău de a reveni la calm, prin conștientizare și intervenții terapeutice, prin a învăța să fii un sprijin pentru tine însuți în momente dificile, prin relații în care te simți în siguranță, care îți aduc liniște și sprijin, poți construi o nouă relație cu propriile tale emoții și reacții. Nu este ușor, dar este posibil.”

Sursa foto: pinterest

18/07/2025

Via Simina Angelescu

“Limbajul este gândire și conectare.
Când nu știi cm să te conectezi cu copilul, încă din perioada prenatală, o cale foarte simplă este să îi citești cu voce tare.
Da, chiar din sarcină. Și încă de la naștere, oricât de mic ar fi bebe, atunci când îi citești îi stimulezi adecvat creierul, îl ajuți să se dezvolte cognitiv, dar nu numai.
Cititul cu voce tare este o experiență emotională, psihică, împărtașită, care creează atașament, dragoste, prezență, cunoaștere reciprocă între părinte și copil, oricăt de mic. Sau de mare ☺️ Ii poți citi și după vârsta la care el insuși învață să citească. Și atunci este un mod de a fi împreună și de a ne bucura de o poveste. Și de a-i crește interesul și plăcerea pentru lectură.
Pentru bebe: lăsați deoparte cărțile speciale cu imagini alb-negru de stimulare vizuala. Nu de ele are bebe nevoie. Mai bine cititi-i voi, cu voce tare, cu conectare vizuala la fața voastră, cu voce expresivă, cu atingere și îmbrățișare. Nimic nu este mai sănătos ca prezența și relația senzorială cu părintele.

👇O recomandare de carte simpatică, despre citit: de ce, când, cm și ce poți citi copilului tău. Pentru cei care au nevoie de argumente științifice. 🙂 de preferat începeți din sarcină, căci după naștere nu știu cât timp de documentare mai aveți.”