07/03/2026
Jurnal de sarcină, săptămâna aproape 37 și 20 de kile în plus, moartea pasiunii. Postare lungă.
Pentru un om care a fost preocupat toată viața de forma corpului, sarcina este o mare provocare. Să mă uit la mine în oglindă și să constat că mă modific, măresc, lățesc, rotunjesc, iar eu să nu pot să fac nimic, este un mare exercițiu de letting go, cm ar spune iluminații.
Să îmi amintesc cât de greu a fost de fiecare dată să ajung la o formă care să-mi placă, mă face să mă duc ușor-ușor în gaura neagră a disperării.
De fiecare dată când aud un „awww, ce burtică frumoasă” sau un „strălucești” sau un „hai că nu mai este mult”, ca replică la îngrijorările mele cu privire la corp, simt cm se naște în mine o altă Ines, una plină de furie, care ar vrea să facă și să spună lucruri rele.
Trebuie să fi trăit o viață similară cu a mea sau să fii înzestrat cu foarte multă compasiune (sau ambele), ca să înțelegi și să știi ce să spui.
Rinita este însoțitorul meu permanent, mai ales noaptea, când are nevoie de mine mai ceva ca viitorul nou-născut. În nopțile în care mă pricopsesc cu balaurii aduși de fetiță de la școală, este și mai și. Acum stăpânesc destul de binișor arta dormitului cu gura deschisă, chiar dacă asta înseamnă că mi se usucă limba până la durere.
Acum aproape două săptămâni, am rămas și fără permis, tot din cauza oboselii de rinită și a grabei mele de a ajunge acasă, ca să prind 40 de minute de somn, calculate pe ceas, adică stat cu ochii în ceasul de pe bord, în loc să stau cu ochii în semaforul pe roșu. Totuși, mă gândesc că a nu avea permis cu două săptămâni înainte de naștere și încă două săptămâni după naștere este un fel destul de inteligent al Universului de a-mi spune să mă opresc.
Până acum câteva zile, principala mea frământare era vinovăția că voi naște prin cezariană. Recunosc că nu ajută deloc nici mesajele care îmi tot apar pe Facebook, care ridică în slăvi nașterea naturală, fără să menționeze că, pentru ca aceasta să se petreacă, viitoarea mamă trebuie să se transforme în căutător de aur, adică medici dornici să o sprijine, rupător în două de internet, educator al acestor medici și, eventual, luptător pentru drepturile tuturor femeilor însărcinate.
Acum câteva zile, bebelușul avea bătăile inimii mai rapide decât normalul, cu câteva spike-uri în jos, așa că a trebuit să revin la control după cinci zile și patru nopți de coșmar, în care am trecut prin toate stările, la capătul cărora am găsit un bebeluș stabil, cu o inimioară calmă, plus un călduros f**k you către acea doula care a scris public că trebuie să fii proastă să faci cezariană și trebuie să fii proastă și să nu știi că ești proastă, dacă asta chiar este o alegere.
Sunt binecuvântată cu oameni care mă sprijină și cu ocazia asta îmi este mult mai clar cât de puțin sprijin am avut data trecută.
„Congratulations Ines! It seems that your baby received a deep healing also from the work that you did. So beautiful! 😍
Beautiful momma with so much heart and strength!”
Mesajul pe care l-am primit în grupul de terapeuți în care sunt acum, după ce am lucrat cu una dintre colege pe frica mea că ceva rău o să se întâmple.
Merg în continuare cu lucrul interior, mai ales că această sarcină scoate multe la suprafață, iar principalul motiv pentru care o fac este ca să-i pot comunica mult mai clar acestui bebeluș că fiecare dintre noi doi are dreptul să simtă emoții și că nu este nevoie ca el să le preia pe ale mele. că frica mea este despre mine, mai exact despre o versiune mică mică a mea, și nu are nimic de-a face cu el.
De altfel, imediat după această sesiune, inimioara lui s-a calmat. Terapia funcționează, oameni buni, mai ales Compassionate Inquiry, în ciuda altor mesaje publice care m-au umplut de furie și de tristețe că putem să punem etichete așa, de-a valma.
Și apropo de aceste mesaje, mă entuziasmează îngrijorător de tare perspectiva de a sta doi ani pe banii statului, fără să-mi mai fac calcule despre câți clienți trebuie să am săptămânal, ca să acopăr cheltuielile, fără să mă mai gândesc ce formări ar trebui să urmez și fără să-mi mai bat capul cu irelevanta dezbatere „nu poți să lucrezi cu trauma, dacă nu ai făcut facultatea de Psihologie”.
Sarcina asta, mai ales acum, pe ultima sută de metri, mă face să fiu foarte tăioasă și să pun niște limite fix așa cm îmi vin, fără să le mai trec prin filtrul politeții. Iar asta este extraordinar de eliberator! Până când nu am procedat așa, nu am fost conștientă de cât de obositor și mâncător de energie este să te gândești la toate cuvintele pe care ar fi bine să le folosești, ca să nu ajungă reinterpretate în partea cealaltă, ca și cm în partea cealaltă nu ar fi un adult, ci un copil de grădiniță.
În altă ordine de idei, observ un fel de relaxare când mă gândesc la venirea bebelușului. Nu mai am frenezia aceea de a pune toate lucrurile în ordine înainte să vină, ca și cm nu s-ar putea naște dacă ar ști că încă nu mi-am sortat toate hainele subțiri și încă nu am mutat plantele în ghivece mai mari.
Mă gândesc întruna la oare cm o arăta copilașul ăsta, mai ales că la ecografii nu prea vrea să stea cu fața. Îmi imaginez că este un Cosmin mic și apoi alung gândul, pentru că e ceva really disturbing în ideea de a crește un Cosmin mic.
Și peste toate astea, trenează metoda mersului invers prin reprezentare grafică.
