20/03/2026
"Dintre toate problemele pe care cuvântul reziliență ni le ascunde, cea mai gravă e faptul că traumatismele aparent bine ţinute sub control la o generaţie pot să aibă repercusiuni asupra următoarelor.
Să luăm exempl celebrului pictor Pablo Picasso. Bazându-se pe biografia scrisă de Joseph Palau i Fabre, psihanalista Alice Miller a arătat că în copilărie artistul a trecut prin trei evenimente traumatizante.
Mai întâi, nașterea sa a fost un moment foarte dificil care putea să-i aducă moartea. În loc să fie luat în brațe de mama sa, să-l ia în grijă și să-l liniştească, copilul a fost aşezat pe o masă si uitat acolo. Unchiul său Salvador care era medic a reusit însă să-l readucă la viață.
Al doilea eveniment traumatizant a fost un mare cutremur care a avut loc când Pablo avea trei ani, pe 25 decembrie 1884, noaptea, între orele 21 și 23. Întreaga familie a ieșit în fugă din casă, cuprinsă de panică. Picasso va povesti mai târziu unui prieten: ,,Mama avea un fular pe cap; niciodată nu o mai văzusem aşa." Tatăl său își conduce familia, în întuneric, la celălalt capăt al orașului, într-un loc pe care Pablo nu îl mai văzuse. Tatăl credea că această casă, care era construită lângă o stâncă, va fi mai rezistentă.
Al treilea șoc îl are trei zile mai târziu când mama lui, care era însărcinată, dă naștere unei fetiţe, sora lui, cu numele de Lola. ,,Cutremurul, frica celor din jur, primejdia morții și nașterea surorii sale au trezit într-un mod violent la Picasso traumatismul propriei veniri pe lume", notează Alice Miller. ,,Nu putem ști exact ce s-a întâmplat pe Calle de la Victoria în timp ce tatăl îl ducea în braţe pe micul Pablo pe această stradă lungă, dar putem să ne imaginăm. Copilul a văzut cu siguranţă cai căzuţi la pământ, chipuri înspăimântate, copii rătăcind încoace și încolo și a auzit urlete de groază."
Alice Miller reperează cu uşurință în opera lui Picasso urma lăsată de aceste traumatisme, în chipul femeilor care plâng, în Guernica și în corpurile goale, deformate, mutilate și contorsionate pe care Picasso le picta către sfârşitul vieții. Când se face legătura dintre capacitatea creatoare a lui Picasso și angajamentul său comunist - într-un moment în care comunismul era văzut de majoritatea intelectualilor ca o forţă a progresului aflat în serviciul tuturor -, avem impresia că acest om a dat dovadă de o rezilientă mai puţin întâlnită: reușită pe plan social, capacitate creativă și altruism, fără să uităm umorul deseori prezent în opera sa.
Acum 20 de ani, ne-am fi putut limita doar la aceste considerații. Problema este că acum știm că acest "rezilient" a fost, după spusele nepoatei sale Marina, și ,,un manipulator, un despot, un distrugător, un vampir".
Acestui om, care a reușit, de altfel, atât de bine să dea o formă picturală traumatismelor suferite în copilăria sa, i-a plăcut in mod evident să-i umilească și să-i denigreze pe cei apropiați care-l iubeau. O asemenea situație poate fi catalogată pe bună dreptate ca o "reconstruire în urma unui traumatism".
În schimb, are oare sens să vorbim în cazul acesta despre reziliență reușită?
Multe din trăsăturile de caracter ale lui Picasso, care se comporta așa cu soţiile pe care le-a avut și cu copiii lui, nu au nimic în comun cu culorile fermecătoare în care este zugrăvită "eziliența".
Această problemă depășește evident cazul celebrului pictor. În istoria secolului al XX-lea, multe traumatisme au fost în aparenţă depășite
de o generaţie, dar au avut repercusiuni asupra celei următoare.
Germania după înfrângerea din 1918 s-a refăcut cu o viteză uimitoare, ca și după înfrângerea din 1945. Faptul că marele masacru au avut loc în aceste perioade nu i-au perturbat foarte mult pe supraviețuitorii și nu au pus obstacole în calea "capacității lor de a-și lua un nou avânt" a părut chiar ciudată. Datorită mărturiilor lasate de urmașii lor, știm astăzi că cei care se întorceau acasă la sfârșitul Primului Război Mondial erau niște adevărați "morți-vii" și că și-au crescut copiii într-o atmosferă de răceală și de violență care cu greu poate fi imaginată astăzi. Aceștia aveau o viață publică satisfăcătoare și eficientă, aveau prieteni și rezultate la locul de muncă. Problema este că acest control emoțional și acest simț al eficienței care dădeau rezultate uimitoare în activitățile lor publice aveau consecințe catastrofale în viața lor privată. Ei și-au crescut copiii cu atâta răceală, încât aceștia nu aveau cm să nutrească niște sentimente umane. Iar apoi, oameni fără suflet, supraviețuitorii Primului Război Mondial și-au trimis copiii să lupte în cel de-al Doilea."
Serge Tisseron ▪︎ "Reziliența"
Sursa imaginii: reddit.com, autoportre panlo Picasso, primul din 1896 și ultimul în 1972.
