Alina Vălu Raclariu - Clinica logopedica si de psihologia copilului

05/12/2025

28/11/2025

Ganduri la final de săptămâna

Rolul nostru nu se oprește niciodată la ușa cabinetului.
Nu se închide odată cu caietul de ședință și nici nu se termină când stingem lumina din cameră.

El continuă în drum spre casă, când ne gândim cm să facem mai bine pentru copilul acela mic care ne-a privit azi cu ochii rotunzi, obosiți sau poate plini de speranță sau în unele cazuri nu ne-a privit deloc…

Continuă în felul în care ne frământăm să găsim cuvintele potrivite pentru părinți—să nu-i speriem, dar nici să nu-i lăsăm să creadă că totul trece de la sine. Să-i mobilizăm, să-i ținem aproape, să-i ajutăm să nu fugă de propriile lor temeri.

Rolul nostru trăiește și în felul în care ne uităm, în tăcere, la viitorul copilului din fața noastră și ne întrebăm ce putem adăuga acolo: o schimbare mică, un pas nou, o fisură de lumină.

Și mai e și golul acela din stomac… cel pe care îl simte părintele, stând pe scaunul de pe hol, cu mâinile împreunate prea strâns. Îl simțim și noi, pentru că știm cât de greu e să vii mereu cu speranța într-o mână și frica în cealaltă.

Iar uneori, rolul nostru înseamnă să dăm copilului un strop de afecțiune, chiar și pentru câteva minute, pentru că se întâmplă ca părintele să fie acolo fizic, dar să lipsească emoțional. Și atunci ne străduim să fim noi acel loc cald, scurt, dar sigur.

Pentru că munca asta nu e doar meserie.
E o prezență.
E un fel de a fi.
Și nu se oprește niciodată cu adevărat.

27/11/2025

Suntem live !

27/11/2025

Dragilor… astăzi, de la 11:00, vă aștept LIVE la BZI.

Vreau să stăm puțin și să ne gândim la violență.
La felul în care se strecoară subtil în viețile noastre, în gesturile noastre mici, în cuvintele pe care le spunem sau nu le spunem. La cm fiecare dintre noi purtăm o urmă – un fel de cicatrice invizibilă – din copilărie, din clipe în care am simțit frică, respingere, neînțelegere.

Corpul copilului nu uită.
Mintea poate ascunde, poate îndulci, poate să spună că „nu e chiar așa”. Dar corpul știe. Își amintește fiecare ton ridicat, fiecare respingere, fiecare clipă în care nu am fost văzuți.

Și poate că ceea ce ne lipsește cel mai mult nu este perfecțiunea, ci prezența. Curajul de a vedea ce nu poate fi spus, de a simți fără să judecăm, de a înțelege că vindecarea începe când adultul are curajul să privească ce copilul nu poate.

Astăzi, vă invit să reflectăm împreună. La rădăcinile violenței, la ce lasă în urmă și la cm putem, încet, să rupem ciclul. Pentru noi, pentru copiii noștri, pentru relațiile noastre.

📅 Astăzi, 11:00
📍 LIVE pe BZI

Link-ul în comentarii.

17/11/2025

https://www.instagram.com/reel/DRFdmvIDpC5/?igsh=MWQyNGZwMnRrc2x1bQ==

20/10/2025