22/11/2025
(petites parcelles de mon ego)
“Efervescență și prăbușire. Pulsul psihologic al unei iubiri vibrante”
… a intrat în cabinet cu pași siguri, dar cu privirea unui om care își pierduse orientarea în interiorul propriei vieți.
nu părea un bărbat slab din fire. era, dimpotrivă, unul dintre acei oameni care par să știe exact cine sunt, până în clipa în care o femeie le schimbă traiectoria.
s-a așezat în fotoliu cu o eleganță aproape sobră și, înainte de orice prezentare, a spus:
— ”Am venit ca să înțeleg!” apoi, cu o sinceritate dezarmantă, a început să vorbească despre ea.
nu era o femeie obișnuită. avea un fel de a păși în viață ca și cm ar fi intrat într-o cameră plină de lumină.
hotărâtă.
intensă.
vie.
vitalitatea acestei femei pulsa în gesturi, în voce, în felul în care își trecea mâna prin păr, când se enerva, în felul în care râdea cu toată gura, fără să îi pese cm sună, în felul în care îl privea direct, cu sinceritate, dar și cu un fel de posesiune instinctivă, ca o felină care își cunoaște teritoriul. iubea cu arderea sinceră a celor care nu știu să-și tempereze intensitatea! de aceea, când o priveai, atrăgea cu o forță incandescentă, purtată de propria frică. în urma ei nu rămânea ruina deznădejdii, ci o lumină vibrantă, dovada că uneori cele mai instabile iubiri sunt și cele care trezesc în tine trăiri pe care nu le-ai simțit niciodată vii.
- ”M-a iubit, cm nu m-a iubit nimeni!”, a spus el. ”Nu știu dacă asta e bine sau rău, dar, Doamne, cât m-a iubit…”
în glasul lui nu era triumf, ci melancolie. a iubit intensitatea ei, dar a și obosit de ea.
mi-a povestit cm îl ridica și cm îl dărâma în aceeași clipă. cm era capabilă să îi ofere o lume, o lume a ei plină de culoare, de râsete, de promisiuni, de nopți care nu se terminau niciodată. dar tot ea era cea care, brusc, fără avertisment, închidea porțile acelei lumi, îl rănea cu gelozii neanunțate, cu reproșuri în care se simțea o spaimă mai profundă decât furia.
- “Era ca și cm trăiam lângă două femei, dar, în același timp, era aceeași! o femeie vulcan, care îți dădea totul, dar care te și ardea, dacă nu știai cine ești în preajma ei…” mi-a spus ceva ce am auzit, sub diferite forme, de la alți bărbați înaintea lui!
- “îi plăcea să mă știe doar al ei! nu ca pe o posesie, ci ca om! dacă îi spuneam că mă duc la o întâlnire, simțea, instinctiv, că se poate întâmpla să nu mă mai întorc la ea!”
era geloasă nu pe femei, ci pe viața însăși. pe timpul lui. până și pe zâmbetele lui pe care nu i le dădea ei…, pe libertatea lui pe care o simțea ca o amenințare.
nu era neîncredere! era frică…, frica aceea profundă, uneori infantilă, alteori devastatoare, de a nu fi suficientă.
- “Într-o zi, m-a întrebat dacă o să o părăsesc! N-avea niciun motiv să mă întrebe. Era o zi în care o țineam în brațe, în care eram acolo, complet, fără nicio rezervă. Și totuși…, m-a întrebat! Cu o voce atât de mică, încât s-a rupt ceva în mine…!”
a tăcut.
asta era esența confesiunii - femeia aceea vitală, puternică, explozivă, era în interior o casă fără fundație. îi trebuia iubire, nu pentru că era fragilă, ci pentru că era prea vie.
- “M-a învățat cm se iubește cu toată inima! Dar tot ea m-a învățat cât de greu este să trăiești în jurul unui vulcan…!” apoi a urmat, inevitabil, partea care doare:
- “Nu am plecat pentru că era prea mult. Am plecat pentru că nu mai eram eu în povestea noastră!”
în acest punct, vocea lui s-a așezat într-o liniște matură.
- “Uneori, oamenii care te iubesc cel mai mult sunt chiar cei de la care trebuie să pleci, tocmai pentru că intensitatea cu care trăiesc povestea nu îți mai permite să fii tu!”, i-am spus.
a ridicat privirea spre mine, ca și cm ar fi întrebat „sunt un om rău pentru asta?”
era un bărbat care nu căuta verdict. căuta sens.
- “Nu, nu ești un om rău!”, i-am spus. Ai iubit-o, doar că viața are nevoie și de liniște, nu doar de ardere…”
a dat din cap, încet.
- “Mi-e dor de ea!”, a zis. ”Mi-e dor de felul în care mă iubea, de modul cm credea că lumea este doar a noastră. Dar nu m-aș mai întoarce... Aș ști din nou să o iubesc, dar n-aș simți decât intensitatea pierderii liniștii…! Și nu pentru că nu aș iubi-o, ci pentru că am înțeles, în cele din urmă, că iubirea nu trebuie să ardă ca să fie adevărată…”
seara aceea avea textura unei confesiuni pe care n-o mai rostisem niciodată. nu eram în cabinet, nu eram cu cineva, nu eram nici măcar în dialog cu sine. eram, pur și simplu, în mijlocul unei libertăți care se așternuse peste mine ca o lumină subțire, aproape vegetală, un fel de înțelegere care nu se obține prin argument, ci prin viață trăită.
mergeam fără direcție, prin parcul în care toamna se întinsese ca un covor presărat cu frunze încăpățânate, care nu voiau să cedeze frigului. acolo, lângă o bancă, am văzut un măr căzut. un măr mic, crăpat de frig pe o parte și de un roșu putred pe cealaltă.
l-am ridicat fără să știu de ce. și, în clipa în care l-am așezat în palmă, am avut sentimentul că țin în mână întregul trecut al acelui pacient…
nu era mărul inocenței, nici mărul păcatului. era mărul alegerii!
alegerea pe care o ocolești până când nu o mai poți ocoli. alegerea între viața întreagă și viața mușcată pe jumătate. între lumina ta și lumina altcuiva. între ceea ce se întâmplă și ceea ce rămâne.
mărul cu două fețe. una neatinsă, densă, rotundă, de un roșu stins..., cealaltă, lovită, brăzdată, ușor moale, acolo unde altcineva, altcândva, îl mușcase sau îl atinsese.
și atunci, am înțeles că libertatea nu stă în a alege dintre două destine, două căi… poate că libertatea stă în a te recunoaște pe tine în fața unui lucru atât de simplu, încât devine epifanie să nu mai simți nici vină, nici nostalgie, nici rană. să simți un fel de dreptate calmă, o așezare la nivelul inimii, care nu se putea formula în cuvinte simple.
femeia vulcanică, femeia liberă, femeia fugă adusese în viața acelui bărbat un fel de lumină și un fel de umbră. îl învățase ceva despre sine pe care nu-l putea învăța altfel nimeni altcineva, iubind…
și totuși, libertatea nu venea dinspre ea!
libertatea se năștea în el, din recunoașterea locului în care nu mai avea nimic de pierdut și nimic de demonstrat.
m-am așezat pe bancă și am ținut mărul între palme, ca pe un secret. o vreme, am rămas astfel, ascultându-mi respirația ca pe o fântână adâncă în care apa începe să se limpezească după o furtună.
începusem să înțeleg ceva ce nu reușisem niciodată să spun pacienților, deși îi sfătuisem de multe ori în acea direcție - libertatea nu este plecarea dintr-o relație, ci întoarcerea în tine!
și mărul, mărul acela concret, imperceptibil pentru trecători, era o metaforă perfectă a acestui adevăr - nu trebuie să alegi între partea întreagă și partea mușcată!
trebuie să înveți să le ții pe amândouă, fără să te rupi…
pentru că libertatea nu înseamnă perfecțiune, ci continuitate.
pentru că iubirile din penumbră nu au venit ca să îți arate ce este interzis, ci ce este posibil.
pentru că femeile care te-au iubit, te-au învățat nu cm să alegi, ci cm să nu te risipești.
libertatea nu este lumină orbitoare. libertatea este lumina care rămâne după ce ai închis tot.
mărul din palmă începea să își piardă căldura. și, cu o mișcare simplă, l-am rupt în două - partea întreagă și partea mușcată… le-am așezat una lângă cealaltă pe banca rece.
nu m-am mai gândit la nimic. nu mai era nevoie. mi-am dat seama că în toți anii de căutare, de penumbră, de efervescență, de fugă, de întoarcere, un om este întreg atunci când își acceptă și propria jumătate care doare.
m-am ridicat de pe bancă.
pentru prima oară, nu m-am mai uitat înapoi. jumătățile de măr le lăsasem în urmă…
undeva, în sufletul meu simțeam aceeași eliberare.
aceeași flacără, același aer…
și pașii mei tăcuți spre casă, călcând peste frunze, peste acea clipă în care sensul libertății se așază definitiv în tine, dincolo de fragilitatea vechilor mele ezitări…
- “ai ajuns…! îți pun ceaiul, da?”
___
22 noiembrie 2025, Moinești
(Cătălin Găman, r.”Două oglinzi. Întâlniri în penumbră”
(art/visual artist, Dorina Costras
