Cabinet de Psihologie Liliana Popescu

Cabinet de Psihologie Liliana Popescu 📌Evaluare Psihologica Clinica/Psihodiagnostic, intervenție și consiliere psihologică clinică.

Evaluare psihologică clinică – beneficii
O evaluare psihologică clinică ajută la:

Definirea situației sau a problemelor concrete cu care se confruntă o persoană în momentul evaluării;
Stabilirea elementelor importante din istoricul personal comportamental;
Obținerea unei imagini de ansamblu a percepției asupra vieții, sinelui și a sănătății fizice și psihice a clientului;
Determinarea unui diagnostic corect a stării cu care se confruntă clientul;
Demararea unui plan de intervenție terapeutică. Interventia psihologica si consilierea psihologica primara se concentreaza pe aspecte privind autocunoasterea si dezvoltarea optima a resurselor proprii. Se adreseaza in special persoanelor sanatoase aflate in dificultate sau celor care vor sa-si imbunatateasca relatiile cu ceilalti. Psihologul il ajuta pe client sa controleze o situatie de criza si il asista in gasirea unei solutii la problema cu care se confrunta. De regula, presupune un numar mai redus de sedinte fata de psihoterapie si abordeaza tulburari mai putin severe. Psihologia clinica, ramura si specializare a psihologiei, este stiinta care studiaza mecanismele psihologice implicate in starea de sanatate si boala. Ea este situata la confluienta psihologiei cu medicina si este o ramura teoretica si aplicativa a sistemului stiintelor psihologice. Se considera una dintre cela mai vaste si dezvoltate ramuri ale psihologiei. Cu toate acestea psihologia clinica nu este doar o stiinta fundamentala, dar si un domeniu de activitate profesionala, care este orientata la optimizarea, ridicarea resurselor psihice a omului si a posibilitatilor sale de adaptare, la armonizarea dezvoltarii psihice, ocrotirea sanatatii, infruntarea suferintelor si reabilitarea psihica. Cunoasterea factorilor psihologici cu relevanta pentru starea de sanatate si de boala se realizeaza prin procesul de evaluare clinica in care se utilizeaza metode precum testarea psihologica si interviul clinic si privesc aspectele afective, cognitive, comportamentale, psihofiziologice precum si cele de personalitate.

HiperprotectivitateCe înseamnă să fii „hiperprotectiv”?Hiperprotectivitatea este un comportament parental caracterizat d...
26/11/2025

Hiperprotectivitate
Ce înseamnă să fii „hiperprotectiv”?
Hiperprotectivitatea este un comportament parental caracterizat de supraveghere excesivă, intervenție constantă, evitarea riscurilor și disconfortului, chiar și atunci când copilul ar putea gestiona singur situația. Este o formă de control „din grijă”, dar care depășește nevoile reale ale copilului.

Cauzele actului hiperprotectiv:
- Anxietatea parentală exprimată prin: teama exagerată că va suferi sau va eșua copilul, frica de judecata socială („dacă pățește ceva, sunt un părinte rău!”).
- Propriile traume sau lipsuri, adică dorința de a compensa ceea ce nu a primit în copilărie. Acei părinți care nu au fost susținuți sau au trecut prin greutăți majore, proiectează asupra copilului o nevoie de „reparare a trecutului”.
- Neîncrederea în lume: percepția că „lumea este periculoasă”, iar copilul trebuie „păzit” în permanență.
- Confuzie între iubire și control: de cele mai multe ori, grija este confundată cu substituirea autonomiei copilului, iar controlul excesiv este interpretat drept dovadă de iubire.

Ce ascunde psihicul hiperprotectiv?
Anxietate. Multă anxietate. Părintele este mereu în alertă, cu diverse scenarii negative în minte, orice greșeală este catastrofală.
Neîncredere în propriile capacități de părinte și în resursele copilului.
Uneori, există o imensă nevoie de control care poate masca o formă de egoism inconștient. În acest caz, copilul devine un proiect personal, care „nu trebuie să dea greș”, „dacă greșește, mă face pe mine de rușine”.
Sigur, nu poate fi uitată nici lipsa limitelor personale care duce la fuziune emoțională părinte - copil, iar copilul devine prelungirea psihologică a adultului.

Efecte asupra copilului/adolescentului:
- În primul rând scăderea autonomiei copilului. Acesta nu învață să se descurce singur, nu își asumă responsabilitatea, astfel devenind dependent.
- Anxietate crescută. Copilul va interioriza mesajul: „nu sunt în siguranță fără mama/tata”, se va teme adesea de greșeli, eșecuri, separări.
- Stima de sine scăzută. Nu are ocazia să experimenteze succesul personal, învață că „alții știu mai bine decât mine ce am de făcut”. - Opoziționism sau pasivitate. Adolescenții se pot revolta brusc prezentând furie și respingere a autorității, sau, pot deveni pasivi, neasertivi, nesiguri.

Și totuși… cm arată echilibrul?
Are nevoie să-i oferi sprijin, dar și să-i lași spațiu pentru greșeală. Pe de altă parte comunică încredere în abilitățile copilului. Și da, este nevoie să fii prezent, dar nu invaziv. Și nu in ultimul rând, copiii au nevoie de limite, dar fără să construiești ziduri.
Hiperprotectivitatea deși pare „dragoste în exces”, nu este decât o formă de control generat de frică. Ea limitează dezvoltarea personalității copilului și poate crea un adult anxios, dependent sau rebel. Un echilibru între grijă și autonomie este cheia unui atașament securizant.
Copiii nu au nevoie de părinți perfecți, dar au nevoie de părinți siguri pe ei, calzi și echilibrați.
Dacă te regăsești în descriere, nu te învinovăți! Conștientizarea este primul pas, iar de acolo începe schimbarea.
@
@

23/11/2025

"Copilul crescut fara niciun refuz ajunge adultul care nu va prețui pe nimeni și nimic. Traieste pasiv ,cere mereu și dacă i se da totul fără limitare, aceasta realitate devine o normalitate pentru el ,iar când ajunge adult ii este greu sa se întrețină ,să muncească . Inconștient fiind de efortul părinților pentru bunăstarea lui ajunge sa creada că i se cuvine totul .
În momentul în care se taie cordonul abundenței parentale pentru că este adult , pentru că trebuie să muncească, sa se întrețină, să își asume, datorita lipsei de încredere, imaturitatii emotionale ...devine agresiv .
Cati părinți care ați trăit în lipsuri v-ati crescut urmașii in lipsuri ?
Aud deseori în cabinet ,, nu am vrut sa sufere cm am suferit eu,,
Dragilor , le-ați făcut un bine ?
Iată că nu.
Cei care nu știu să aprecieze devin sclavii insatisfactiei și pasivității .
Ei nu știu să se ajute pe ei ( neinvatand la timp aceasta ) și va fi greu să ajute pe alții .
Psihologic, rămân acei copii răzvrătiți , care cer fără a da nimic în schimb.
Lipsa acțiunii ,neimplicarea, nemultumirea, răzvrătirea dăunează evoluției personale.
Viața fără niciun stres nu stimuleaza dezvoltarea ,inteligenta, creșterea psihologica ."
Teodor Ciurariu

❗️Gestionarea situației pentru părinții copiilor cu deficit de atenție!️Părinții ai căror copii suferă de deficit de ate...
15/11/2025

❗️Gestionarea situației pentru părinții copiilor cu deficit de atenție!
️Părinții ai căror copii suferă de deficit de atenție trebuie să cunoască bine detaliile despre această tulburare foarte răspândită pentru a putea acționa adecvat.
✅️O informare temeinică, ajută părintele să-și recapete tonusul psihic și încrederea. Întocmirea unui carnet de notițe cu întrebări despre problema copilului, poate fi utilă la fiecare vizită la specialist pentru obținerea unor informații corecte.
❗️Cunoașterea clară a situației copilului.
Depresia, anxietatea și frustrarea sunt stările frecvente ale părinților cu copii care suferă de ADHD, ca urmare și ei au nevoie de sprijin psihologic in acestă situație.
Ghidajul specializat, precum și împărtășirea experiențelor personale cu cei aflati in aceiași situație, sunt un avantaj enorm în acest caz.
❓️Cum întâmpină stările de nervozitate, părinții?
️Atunci când comportamentul copilului devine imposibil de controlat, este nevoie de autocontrol, calm și fermitate. Este necesară consecvența în aplicare limitelor și a regulilor. Explică foarte clar și simplu ceea ce vrei de la copil. Poți să folosești propoziții scurte, clare și cuvinte pe care le cunoaște.
O stare de agitație și nervozitate, nu ajută!
Dacă părintele își mentine calmul, copilul va avea tendinta sa imite atitudinea si să o transforme in obișnuință.
️Menținerea sănătății părintelui!
Când ai un copil cu ADHD, trebuie să acorzi atenție propriei stări de sănătate fizică si mentală, pentru a face față situației.
️Recunoașterea și concentrarea pe aspectele pozitive ale copilului, ajută părintele să creadă în recuperarea micuțului lor.
️Părinții trebuie să aibă așteptări realiste, pentru că vorbim despre corectarea comportamentului prin tratament medicamentos și terapie de lungă durată.
🔴 Răbdarea este esenţială, încrederea în progres este importantă și trebuie știut că evoluția se desfășoară gradual.
✅️Stilul de viață trebuie adaptat nevoilor copilului fără a uita desigur de cele personale. Copiii au nevoie de liniște, rutină, atenție, afecțiune și înțelegere, mai ales dacă se confruntă cu ADHD-ul.
@
@

Supraîncărcarea EmoționalăFie că ești copil, adolescent sau adult, atunci când creierul tău este mereu expus la: sarcini...
10/11/2025

Supraîncărcarea Emoțională
Fie că ești copil, adolescent sau adult, atunci când creierul tău este mereu expus la: sarcini neplăcute, cerințe exagerate; persoane cicălitoare, nemulțumite sau manipulatoare; emoțiile ajung să preia controlul asupra gândirii raționale. Așa apare .

Ce se întâmplă atunci?
Comportamentul se modifică vizibil: apar strigătele, izbucnirile, retragerea, izolarea, scăderea concentrării, minciuna, vinovăția…
Chiar și cel mai motivat copil (sau adult) poate ajunge aici, mai ales când nu își poate identifica și exprima emoțiile.

Copiii și adolescenții sub presiune

Unii copii cresc sub presiunea părinților supracompetitivi, care urmăresc performanța încă de la grădiniță. În timp, acești copii nu mai exprimă ce simt, iar supraîncărcarea emoțională – adesea neobservată – îi poate transforma în viitorii adulți cu tulburări de anxietate, depresie sau perfecționism toxic.

Ce ar trebui să cultivăm?

Motivația pentru învățare nu se injectează, ci se cultivă în timp.
Dorințele, talentele și aptitudinile copilului se descoperă, nu se impun.
Atașamentele sănătoase, prieteniile și încrederea se formează în familie, prin relații autentice, nu prin performanțe forțate.

Părinții și competiția mascată ❗️

Unele mame (și tați) transformă copilăria într-o cursă: limbi străine, dansuri, sporturi, pregătiri, concursuri...
❓Dar cât de potrivite sunt toate acestea pentru copil?
❓Cât din ele provin din dorințele părinților, și nu ale celor mici?
Copilul ajunge să-și piardă copilăria, timpul pentru joacă și conexiunea reală cu familia. Iar acest tipar, continuă și în anii de școală.
Consecințe pe termen lung❗️

Un creier antrenat doar pentru rezultate, competiție și validare va asocia eșecul cu nefericirea. În lipsa reușitei, apar dezechilibrele emoționale și psihice.
❓Au fost toți oamenii fericiți din lume premianți?
❓Este performanța singura nevoie a copilului?
❓Unde rămâne copilăria?
❓Cât valorează sănătatea emoțională în ecuația succesului?
În concluzie, primii care trebuie să se autoeduce sunt părinții, doar așa pot cere ceva autentic de la copiii lor.
Părinții, educatorii și, când este nevoie, psihologii au rolul de a-i învăța pe copii și adolescenți: să își recunoască emoțiile, să își înțeleagă reacțiile, să identifice ce anume declanșează disconfortul psihic.
Fără sănătate psihică și fizică, nimic nu are valoare reală.
Psihologul oferă sprijin și ghidare pentru gestionarea emoțiilor într-un mod sănătos – pentru copii, adolescenți și adulți deopotrivă.
@
@

"Când părinţii nu se iubesc pe ei înşişi, ajung în mod inevitabil să-şi folosească copiii pentru a-şi spori încrederea î...
06/11/2025

"Când părinţii nu se iubesc pe ei înşişi, ajung în mod inevitabil să-şi folosească copiii pentru a-şi spori încrederea în sine.
Ai nevoie de un grad mare de maturitate pentru a-i lăsa pe cei pe care-i iubeşti să fie oameni unici, diferiţi, cu toate nevoile, perspectivele şi sentimentele lor aparte.
Recunoscând faptul că acel comportament prin care părinţii v-au rănit şi v-au neglijat s-a născut din propria lor rană şi lipsă de iubire de sine, faceţi un pas spre a vă elibera.
Nu aveau cm să ştie să vă iubească mai bine decât ştiau să se iubească pe ei înşişi. Aveau propria moştenire legată de A NU ŞTI că sunt iubiţi, ceea ce a făcut să le fie greu să se iubească pe ei înşişi.
Dacă aveţi vreun sentiment de înţelegere faţă de ei şi faţă de ceea ce au fost nevoiţi să suporte, chiar şi cea mai mică fărâmă dintr-un astfel de sentiment, acest lucru vă ajută să vă eliberaţi de povara ostilităţii pe care o purtaţi în voi.
Blândeţea interioară ne permite să facem un pas înainte spre eliberarea de ostilitate: ne ajută să înţelegem circumstanţele din copilărie în care rana a luat naştere în inima noastră. Aceasta curge din inimă, nu dintr-o înţelegere pur mentală. Dacă vă priviţi părinţii nu din poziţia copilului rănit, ci din cea a adultului înţelegător, ceea ce veţi vedea sunt oameni la fel de răniţi ca şi voi. Şi ei îşi aveau necazurile lor. Luptau să îşi câştige traiul, să-şi păstreze căsnicia, să se găsească pe ei înşişi şi propriul drum. [...] "
~ John Welwood

Vorbirea și limbajul – ce sunt, cm se dezvoltă și de ce contează?Vorbele sunt mult mai mult decât sunete: sunt puntea d...
04/11/2025

Vorbirea și limbajul – ce sunt, cm se dezvoltă și de ce contează?
Vorbele sunt mult mai mult decât sunete: sunt puntea dintre gânduri, emoții și ceilalți. Dar știm oare diferența dintre vorbire și limbaj?
Limbajul este sistemul de simboluri și reguli prin care exprimăm gânduri, emoții și informații și include:
- limbaj receptiv (ce înțelegem),
- limbaj expresiv (ce transmitem)
- limbaj verbal (cuvinte) și nonverbal (gesturi, mimică, ton).
📌 Ce este vorbirea?
Este modul fizic în care emitem sunetele limbajului și implică:
- respirație coordonată,
- mișcarea buzelor, limbii, corzilor vocale;
- claritatea sunetelor (articulația).
Cum se dezvoltă?
De la gângurit la propoziții complexe, limbajul se dezvoltă treptat, în paralel cu: dezvoltarea cognitivă, relaționarea afectivă, plus stimularea din mediul familial.
Când apar dificultăți?
Atunci când este vorba despre întârzierea în apariția cuvintelor, despre un vocabular sărac, neînțelegerea instrucțiunilor simple, vorbire greu de înțeles, repetiții, blocaje (bâlbâială).
Ce pot face părinții?
Să vorbească des cu copilul, fără a-l grăbi; să citească împreună povești, să asculte activ, fără corectări constante, să ceară sfatul unui specialist dacă observă întârzieri.
Mulți părinți își pun întrebări atunci când copilul de 2-3 ani nu spune prea multe cuvinte, nu formează propoziții sau emite doar sunete. În jurul lor, aud des fraze precum:
„E normal, e leneș acum!”
„Și al meu a vorbit târziu, lasă că-și revine!”
„Fetițele vorbesc mai repede, băieții mai greu…”
E adevărat că fiecare copil are ritmul său de dezvoltare. Însă, la vârsta de 3 ani, absența vorbirii sau un limbaj extrem de sărac nu mai ține de normalitate, ci poate semnala o întârziere de dezvoltare sau o tulburare de comunicare.
Când aștepți prea mult, riști la fel de mult.
Intervenția timpurie înseamnă:
- diagnostic clar;
- intervenție adaptată;
- rezultate mai rapide și mai bune;
- șanse reale de recuperare completă.
Alteori, în spatele lipsei de limbaj se află nevoi mult mai complexe:
1. neglijare emoțională sau stimulare scăzută - copilul poate fi capabil, dar nu a avut cadrul potrivit să se exprime,
2. inhibiție severă în alte contexte, cu necunoscuți, în afara mediului securizant etc.
Așadar, dacă simți că „ceva nu este în regulă”, ai încredere în intuiția ta și cere sfatul unui specialist. Uneori, „doar o întârziere” poate fi corectată rapid.
Și nu uita: copilul tău merită șansa de a fi înțeles și ascultat cât mai devreme.
@
@

04/11/2025

Mircea Miclea: Nu poti crește COPII AUTONOMI, dacă tu ești ADULT DEPENDENT!

Ce am învățat de la evenimentul: Gândirea critică in era supra-informării, cu profesorul universitar doctor Mircea Miclea.

(DISTRIBUIE SĂ AIBĂ ACCES TOȚI LA INFORMAȚII)

1. Informația circulă mai repede decât adevărul
•Viteza de circulație a informației a explodat trăim într-un flux continuu, global și instantaneu.
•Creierul nostru tratează informația ca fiind, implicit, adevărată („default true”).
•În mediul ancestral, majoritatea informațiilor erau reale (ex: „plouă” → chiar ploua), așa că această presupunere era eficientă evolutiv.
•Astăzi, volumul și viteza informației depășesc capacitatea de analiză a creierului. Rezultatul: reacționăm emoțional și comportamental înainte de a ști dacă ceva este adevărat.

2. Informația vizuală domină rațiunea
•Tehnologia digitală a schimbat modul în care reprezentăm informația: imaginea a înlocuit textul.
•Imaginea e rapidă, atractivă și emoțională, dar nu stimulează gândirea logică.
•Textul, în schimb, are o structură logică (premisă majoră → premisă minoră → concluzie) și dezvoltă raționamentul.
•Rezultatul: oamenii judecă performanța vizuală, nu coerența argumentelor. În politică, business, leadership, forma a început să domine fondul.

3. Oricine devine producător de informație
•Costul producerii de informație este aproape zero.
•Oricine poate genera conținut, indiferent de relevanță sau competență.
•Rezultatul este o inflație informațională, un zgomot permanent, în care valoarea se diluează.

4. Algoritmii care ne scriu realitatea
•Platformele digitale nu doar că ne oferă informație, ne oferă o versiune personalizată a realității, bazată pe ce căutăm, ce postăm, ce distribuim.
•Cu cât producem mai multe date despre noi, cu atât devenim mai transparenți pentru algoritmi și, paradoxal, mai îndepărtați de realitate.
•Inteligența artificială amplifică acest efect: ea nu mai așteaptă să cerem informație, ci ne-o livrează proactiv, în cantități uriașe, fără ca adevărul să mai conteze.
•Adevărul devine o colaterală, nu o prioritate. Ceea ce contează este viteza, cantitatea și engagementul.

Consecință:
Cu cât producem mai multe informații despre noi, cu atât devenim mai controlabili. Suntem captivi într-un ecosistem care știe mai bine decât noi ce vrem să vedem, și ni-l servește constant, până când confundăm feedul cu realitatea.

5. Costurile cognitive ale vitezei
•Nu ne-am „prostit”, cm spun unii. Doar că viteza informației depășește viteza gândirii.
•Creierul uman nu mai are timp să analizeze; aplică mecanismul de default: „e adevărat”.
•Într-o lume saturată de informație, adevărul nu mai este greu de aflat, este greu de procesat.
•Cu cât e mai multă informație, cu atât devine mai dificil să discerni între relevant și irelevant, adevăr și fals.

Rezultat:
Am devenit mai vulnerabili la manipulare, nu pentru că gândim mai slab, ci pentru că trăim într-un analfabetism informațional accelerat, un context în care rațiunea nu mai are timp să-și facă treaba.

6. Efectul Google și costul cognitiv al multitaskingului

Efectul Google

De când avem acces instant la informație, nu mai memorăm informația însăși, ci locul unde o putem găsi.
Ținem minte unde e adevărul, nu care e adevărul.

Această „externalizare a memoriei” ne face eficienți pe termen scurt, dar pe termen lung duce la o atrofiere a memoriei de lucru, acea parte a creierului care ne permite să raționăm, să planificăm și să conectăm idei.

Comutarea atenției („switching-ul”)

Trăim într-o succesiune permanentă de notificări, e-mailuri, meetinguri, breaking news-uri, postări.
Fiecare comutare a atenției consumă resurse cognitive din același „rezervor” mental din care se alimentează:
• planificarea,
• raționamentul logic,
• controlul emoțional,
• concentrarea și memoria de lucru.

Chiar dacă sarcinile sunt minore, numărul mare de comutări te epuizează cognitiv.
Rezultatul:
• planificăm mai prost,
• ne enervăm mai repede,
• luăm decizii impulsive,
• și ne simțim „obosiți fără motiv”.

7. De la inflația informației la devalorizarea identității

Suprainformare = Subînțelegere

Când volumul de informație crește exponențial, profunzimea înțelegerii scade.
Nu pentru că am devenit mai puțin inteligenți, ci pentru că nu mai avem timp să procesăm.
Fiecare informație nouă întrerupe analiza celei precedente.
Așa ajungem să acumulăm superficialități frânturi, opinii, titluri, postări, reacții fără legături între ele.

„Devenim o colecție de superficialități. Și, în final, colecția ne definește.”

Eroziunea identității

Când tot ceea ce înțelegem e superficial, identitatea noastră devine la fel.
Nu mai avem răspunsuri la întrebările fundamentale:
„Cine sunt?”
„Cum vreau să trăiesc?”
„Ce contează cu adevărat?”

Identitatea, odinioară construită din reflecție, valori și experiențe profunde, devine acum un colaj de reacții la stimuli.
Algoritmii ne dau un „eu dinamic”, dar fragmentat, un om care reacționează, nu reflectează.

8. Soluția începe cu cei mai vulnerabili: copiii

După o lume descrisă ca haotică, superficială și supraîncărcată de informații, Miclea spune limpede:

„Întâi trebuie să avem grijă de cei mai vulnerabili. De copii.”

Pentru că ei nu au mecanismele de apărare cognitive pe care un adult le are, nu pot filtra, nu pot diferenția, nu pot încă regla timpul petrecut în mediul digital.

Florin - Cristian Cruceanu

Lipsa recunoștinței poate afecta atât relațiile, cât și dezvoltarea emoțională a unei persoane. Este esențial să se știe...
31/10/2025

Lipsa recunoștinței poate afecta atât relațiile, cât și dezvoltarea emoțională a unei persoane. Este esențial să se știe, ce se ascunde în spatele acestui comportament.
Lipsa recunoștinței poate fi o formă de negare a valorii relațiilor și poate fi privită ca o neînțelegere sau o negare a valorii celor din jur. Când cineva nu arată apreciere față de ajutorul primit sau față de gesturile de bunătate ale altora, reflectă o lipsă de conștientizare a legăturii emoționale dintre sine și ceilalți. Altfel spus, acea persoană nu reușește să recunoască impactul pe care l-au avut acele gesturi asupra sa. De obicei, recunoștința este un mecanism social și emoțional care întărește conexiunile între oameni, însă lipsa ei duce la deteriorarea relațiilor. Cei care nu manifestă recunoștință, pot avea dificultăți în a se pune în locul celorlalți și în a înțelege cât de mult efort sau bunăvoință a fost investită pentru un gest, o faptă sau obiectiv.
Lipsa recunoștinței poate fi asociată cu trăsături narcisiste. Aceste persoane consideră că li se cuvine, nu simt nevoia să ofere nimic. Persoana care desconsideră necesitatea de a arăta recunoștință, se percepe pe sine ca fiind superioară celorlalți. În acest context, recunoștința nu este văzută ca o valoare, ci ca o formă de vulnerabilitate sau de dependență față de ceilalți.
Pe de altă parte, in momentul în care o persoană se simte amenințată sau vulnerabilă când primește ajutor sau sprijin, poate nega sau minimaliza importanța gestului, pentru a nu se simți dependentă de alții. Astfel de comportamente pot ascunde frici profunde legate de vulnerabilitate sau teama de a nu fi perceput "slab sau neajutorat".
Lipsa recunoștinței poate fi, de asemenea, un semn al unei stime de sine scăzută. Persoanele care nu se simt suficient de valoroase pentru a accepta ajutorul sau gesturile de bunătate, pot manifesta o formă de autoexcludere din relațiile afective. De asemenea, controlul joacă un rol semnificativ în lipsa recunoștinței. Persoanele care simt nevoia să controleze "tot ce mișcă" în jurul lor pot respinge ajutorul altora, din dorința de a nu recunoaște contribuția celorlalți. In acest caz este prezentă nevoia de a-și menține un sentiment de autonomie totală.
De asemenea, persoanele care nu sunt recunoscătoare pot deveni toxice emoțional, prin ignorarea nevoilor celorlalți și pot chiar să provoace tensiuni constante.
Când nu poți fi recunoscător pentru lucrurile mici și mari pe care le primești, poți ajunge să ai o autoapreciere scăzută, prin incapacitatea de a aprecia gesturile de generozitate, iubire și sprijin din jurul tău.
Recunoștința are implicații pozitive atât în menținerea sănătății emoționale, cât și în îmbunătățirea relațiilor!
Recunoștința se simte ca o energie pură. Transformă. Fiecare pas pe care un om îl face, fiecare alegere, chiar și aceea care nu este ușoară, contribuie la construirea unei ființe pline de înțelepciune și de frumusețe interioară. Recunoștința este cheia! Cheia deschiderii către o viață plină de sens și autenticitate. Recunoștința față de sine este un dar rar și prețios, care deschide uși către tot ce e bun, frumos și profund în viața oricărui om. Fiecare dificultate pe care o trăiește, îl modelează și îl învață ceva esențial — poate uneori cu durere, dar cu o înțelepciune pe care nimic nu i-o poate lua. Învață să aprecieze nu doar ceea ce a atins, ci și momentele de vulnerabilitate și de căutare. Toate acestea fac să se înțeleagă ce înseamnă să fii viu, să simți cu toată ființa și să te bucuri de fiecare clipă, de fiecare respirație, de fiecare moment.
@
@

📌 Anxietatea este acea frică deghizată, acea frică imensă de pierdere a controlului. Se manifestă ca o permanentă preocu...
17/10/2025

📌 Anxietatea este acea frică deghizată, acea frică imensă de pierdere a controlului. Se manifestă ca o permanentă preocupare pentru îngrijorări și tensiuni interioare.
❗️ Persoanele au convingeri contradictorii despre îngrijorare: pe de-o parte, își doresc reducerea grijilor, pe de altă parte, au nevoie de îngrijorare pentru a fi pregătite pentru orice pericol imaginat sau posibil. este omniprezentă în viețile lor, de aceea, nu reusesc să-și dea seama dacă îngrijorarea conduce la acțiuni productive. Dacă acțiunile nu-s productive, atunci este doar energie irosită.
❓️Ce este util pentru persoanele preocupate de îngrijorare:
✅️️Să-și relaxeze mintea și corpul. Relaxare musculară(tehnică) și conştientizarea respirației ar reduce zgomotul produs de gândurile negative, care dau năvală peste anxios.
✅️️Păstrarea atenției în momentul prezent și eliberarea de gânduri și de starea de tensiune, ar fi benefice.
✅️️Trebuie să știi că un gầnd este doar un gând - nu o realitate, ca urmare, înțelegerea realității este un obiectiv care trebuie exersat permanent. Simpla observare a proprilor gânduri, poate fi antrenată.
✅️️Când vreun gând catastrofic te ia prin surprindere, detașarea se poate produce spunându-ți că a fost doar un gând, însă, de asemenea trebuie să exersezi învățarea de a-l ,,lăsa să treacă"!
✅️Aceste lucruri pot fi realizate întrebându-te cât de raționale îți sunt îngrijorările? Sunt cu adevărat raționale?
Îngrijorările sunt aproape întotdeauna false, pentru că are puterea exagerării, a amplificării oricărei griji, situații sau probleme.
✅️O persoană cu exces de zel in elaborarea îngrijorării, trebuie să-și antreneze acceptarea incertitudinii și a limitărilor. Înțelegerea faptului că nu poate controla și nu poate ști totul este de mare ajutor. Este important să accepți deschis, că nu totul depinde de tine, iar acceptarea a ceea ce nu poți face, te va ține ancorat în lumea reală.
✅️Nu toate lucrurile sunt urgente, după cm nu este nevoie să ştii totul chiar acum. Nu pățești nimic dacă nu ştii, dar poți să fii prezent într-un moment de bucurie și poți învăța să te bucuri de ceea ce-ți oferă acesta.
✅️Învață să renunți la nevoia de control. Anxietatea nu se vindecă prin luptă, ci prin acceptare. În loc să încerci să elimini gândurile negre, lasă-le să vină. Privește-le cu curiozitate, repetă-le în minte până când își pierd puterea. Vei vedea cum, treptat, devin doar niște cuvinte, nu amenințări.
@
@

Generozitatea autentică e ca o fântână care curge lin, fără zgomot și fără a cere nimic în schimb. E actul de a dărui fă...
13/10/2025

Generozitatea autentică e ca o fântână care curge lin, fără zgomot și fără a cere nimic în schimb. E actul de a dărui fără să numeri, de a sprijini fără să faci calcule, de a fi prezent cu sufletul, nu doar cu gestul.
Psihologic, generozitatea autentică nu vine dintr-un gol, ci dintr-un plin: omul generos nu dă pentru că îi lipsește ceva, ci pentru că are de oferit — timp, prezență, compasiune, înțelegere. Nu are nevoie de aplauze, de recunoaștere, de datorii înapoiate. E discretă, blândă și se manifestă în fapte mărunte, dar profunde.
Exemplu: e generos acel profesor care nu umilește un copil când greșește, ci îl încurajează. E generos acel om care ascultă cu adevărat, fără să dea sfaturi necerute. Sau acel străin care îți zâmbește când ești în cea mai grea zi, fără să știe nimic despre tine.

Generozitatea autentică înseamnă prezență și intenție curată. E expresia unei inimi care știe să bată și pentru ceilalți, fără să se piardă pe sine.
Generozitatea autentică nu e o monedă de schimb și nici o mască a orgoliului. Ea izvorăște dintr-o auto-cunoaștere profundă și dintr-o siguranță interioară — doar un om care se vede și se acceptă pe sine poate vedea cu adevărat pe celălalt.

În psihologie, ea se diferențiază de dăruirea compulsivă (când oamenii oferă ca să fie validați, iubiți sau acceptați) tocmai prin lipsa nevoii de confirmare. Nu oferă dintr-un „gol”, ci dintr-un „prea plin”.
Metaforic vorbind, e ca un copac care dă umbră și fructe fără să întrebe cine se așază la rădăcina lui.
Negativul generozității este sacrificiul inconștient, în care dăruiești până la epuizare, fără să fii conștient că ai devenit invizibil pentru tine. Acolo unde nu există granițe sănătoase, generozitatea se transformă în auto-neglijare. Iar bunătatea, netrăită conștient, riscă să fie confundată cu prostia.
Generozitatea reală știe să spună și „nu”, fără să rănească, și „ajut”, fără să aștepte. Este, în esență, un act de libertate și iubire lucidă.

„De ce tocmai eu?” Este o întrebare firească pe care mulți părinți o rostesc în tăcere sau cu voce tare atunci când viaț...
05/10/2025

„De ce tocmai eu?” Este o întrebare firească pe care mulți părinți o rostesc în tăcere sau cu voce tare atunci când viața le aduce o situație greu de dus.
„Am fost mereu un om bun, am iubit copiii, mi-am făcut meseria cu sufletul. De ce mi-e dat mie să trec prin toate astea?”

❗Nu e o întrebare egoistă. Este o întrebare absolut umană.

Răspunsul nu e simplu, dar este profund. Poate pentru că exact acest copil avea nevoie de exact acest părinte: cald, prezent, sensibil, atent. Poate pentru că dragostea pe care o oferi, poate deveni ancora copilului tău în momentele de nesiguranță.
Nu este o pedeapsă. Este o misiune. Greu de dus, da. Uneori, pare nedreaptă, dar plină de sens și de transformare.
Faptele bune nu ne scutesc de greutăți, dar ele devin sprijinul nostru în timpuri dificile. Dumnezeu, viața sau destinul, cm simte fiecare, nu dă greul oricui, ci celor care pot transforma greul în iubire și acțiune.

Nu trebuie să fii mereu puternic. Cu siguranță ai voie să obosești, ai voie să plângi, dar, nu uita că și drumul tău are sens. Ceea ce faci contează. Iubirea ta este terapie.
Nu uita: nu ești singur. Caută sprijin, vorbește, acceptă ajutorul.

Ce este sindromul salvatorului?Este o structură psihologică în care persoana simte nevoia compulsivă de a-i salva, „repa...
22/09/2025

Ce este sindromul salvatorului?
Este o structură psihologică în care persoana simte nevoia compulsivă de a-i salva, „repara” sau sprijini pe ceilalți, în detrimentul propriei sănătăți emoționale.
Nu e vorba doar de altruism, ci de identitate construită în jurul ideii că valoarea vine din "cât pot face pentru a-i salva pe alții".
Cum se manifestă?
Prin : implicare excesivă în problemele altora, chiar și atunci când ajutorul nu-ți este cerut; simți vinovăție dacă nu ajuți sau dacă spui ,,nu", ajungi să preiei responsabilitatea pentru alegerile altora, îți neglijezi propriile nevoi sau granițe, te simți indispensabil(ă) în viețile celorlalți, aștepți, uneori inconștient, recunoștință sau validare, ai dificultăți în a tolera suferința altuia fără a interveni imediat.
Factori psihologici declanșatori:
- experiențe din copilărie: ai fost „copilul responsabil”, poate ai avut părinți cu nevoi mari emoționale;
- nevoia de control mascată ca grijă;
- idei adânc înrădăcinate despre sine: „dacă nu sunt de ajutor, nu sunt valoros(ă)”;
- sunt responsabil(ă) pentru starea celorolalți;
- lipsa unor granițe personale sănătoase;
- identificarea cu rolul de „vindecător”.
Dacă tendința de „a salva” pe ceilalți nu este conștientizată și corect reglată, apar treptat efecte negative profunde, atât asupra celor care o manifestă, cât și asupra celor pe care încearcă să-i ajute:
Pentru „salvator”:
- epuizare emoțională și burnout – consum constant de resurse fără reîncărcare,
- dependență relațională, adică, valoarea de sine devine condiționată de rolul de ajutor;
- neputință și frustrare mai ales atunci când ceilalți nu se schimbă așa cm se așteaptă;
- anxietate și vinovăție cronică dacă nu poate fi mereu disponibil;
- și... mai ales neglijarea propriei vieți și a nevoilor personale.
Pentru cel „salvat”:
- întârzierea autonomiei - nu învață să se descurce singur;
- dezvoltarea dependenței emoționale;
- încredere scăzută în propriile resurse
- resentimente, uneori față de ajutorul perceput ca intruziv;
- pasivitate și evitarea responsabilității, dacă altcineva rezolvă tot.
Unii oameni trăiesc cu convingerea că trebuie să-i salveze pe ceilalți pentru a fi valoroși. Se pun pe ultimul loc, rezolvă probleme care nu le aparțin și se consumă în tăcere. Dar ajutorul real nu înseamnă preluarea durerii celuilalt, ci susținerea lui în a-și găsi propriile resurse.
Adevărata compasiune nu înseamnă să porți greutatea altuia în locul lui, ci să mergi alături de el până își găsește propria putere.
@
@

Address

Minerului, Nr. 7
Motru
215200

Opening Hours

Monday 09:00 - 19:00
Tuesday 09:00 - 19:00
Wednesday 09:00 - 19:00
Thursday 09:00 - 19:00
Friday 09:00 - 19:00

Website

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Cabinet de Psihologie Liliana Popescu posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Practice

Send a message to Cabinet de Psihologie Liliana Popescu:

Shortcuts

Share

Share on Facebook Share on Twitter Share on LinkedIn
Share on Pinterest Share on Reddit Share via Email
Share on WhatsApp Share on Instagram Share on Telegram

Category