What are the opening hours?

Monday 09:00 - 19:00 Tuesday 09:00 - 19:00 Wednesday 09:00 - 19:00 Thursday 09:00 - 19:00 Friday 09:00 - 19:00

Cabinet de Psihologie Liliana Popescu

Home
Romania
Motru
Cabinet de Psihologie Liliana Popescu

📌Evaluare Psihologica Clinica/Psihodiagnostic, intervenție și consiliere psihologică clinică.

Evaluare psihologică clinică – beneficii
O evaluare psihologică clinică ajută la:

Definirea situației sau a problemelor concrete cu care se confruntă o persoană în momentul evaluării;
Stabilirea elementelor importante din istoricul personal comportamental;
Obținerea unei imagini de ansamblu a percepției asupra vieții, sinelui și a sănătății fizice și psihice a clientului;
Determinarea unui diagnostic corect a stării cu care se confruntă clientul;
Demararea unui plan de intervenție terapeutică. Interventia psihologica si consilierea psihologica primara se concentreaza pe aspecte privind autocunoasterea si dezvoltarea optima a resurselor proprii. Se adreseaza in special persoanelor sanatoase aflate in dificultate sau celor care vor sa-si imbunatateasca relatiile cu ceilalti. Psihologul il ajuta pe client sa controleze o situatie de criza si il asista in gasirea unei solutii la problema cu care se confrunta. De regula, presupune un numar mai redus de sedinte fata de psihoterapie si abordeaza tulburari mai putin severe. Psihologia clinica, ramura si specializare a psihologiei, este stiinta care studiaza mecanismele psihologice implicate in starea de sanatate si boala. Ea este situata la confluienta psihologiei cu medicina si este o ramura teoretica si aplicativa a sistemului stiintelor psihologice. Se considera una dintre cela mai vaste si dezvoltate ramuri ale psihologiei. Cu toate acestea psihologia clinica nu este doar o stiinta fundamentala, dar si un domeniu de activitate profesionala, care este orientata la optimizarea, ridicarea resurselor psihice a omului si a posibilitatilor sale de adaptare, la armonizarea dezvoltarii psihice, ocrotirea sanatatii, infruntarea suferintelor si reabilitarea psihica. Cunoasterea factorilor psihologici cu relevanta pentru starea de sanatate si de boala se realizeaza prin procesul de evaluare clinica in care se utilizeaza metode precum testarea psihologica si interviul clinic si privesc aspectele afective, cognitive, comportamentale, psihofiziologice precum si cele de personalitate.

17/10/2025

📌 Anxietatea este acea frică deghizată, acea frică imensă de pierdere a controlului. Se manifestă ca o permanentă preocupare pentru îngrijorări și tensiuni interioare.
❗️ Persoanele au convingeri contradictorii despre îngrijorare: pe de-o parte, își doresc reducerea grijilor, pe de altă parte, au nevoie de îngrijorare pentru a fi pregătite pentru orice pericol imaginat sau posibil. este omniprezentă în viețile lor, de aceea, nu reusesc să-și dea seama dacă îngrijorarea conduce la acțiuni productive. Dacă acțiunile nu-s productive, atunci este doar energie irosită.
❓️Ce este util pentru persoanele preocupate de îngrijorare:
✅️️Să-și relaxeze mintea și corpul. Relaxare musculară(tehnică) și conştientizarea respirației ar reduce zgomotul produs de gândurile negative, care dau năvală peste anxios.
✅️️Păstrarea atenției în momentul prezent și eliberarea de gânduri și de starea de tensiune, ar fi benefice.
✅️️Trebuie să știi că un gầnd este doar un gând - nu o realitate, ca urmare, înțelegerea realității este un obiectiv care trebuie exersat permanent. Simpla observare a proprilor gânduri, poate fi antrenată.
✅️️Când vreun gând catastrofic te ia prin surprindere, detașarea se poate produce spunându-ți că a fost doar un gând, însă, de asemenea trebuie să exersezi învățarea de a-l ,,lăsa să treacă"!
✅️Aceste lucruri pot fi realizate întrebându-te cât de raționale îți sunt îngrijorările? Sunt cu adevărat raționale?
Îngrijorările sunt aproape întotdeauna false, pentru că are puterea exagerării, a amplificării oricărei griji, situații sau probleme.
✅️O persoană cu exces de zel in elaborarea îngrijorării, trebuie să-și antreneze acceptarea incertitudinii și a limitărilor. Înțelegerea faptului că nu poate controla și nu poate ști totul este de mare ajutor. Este important să accepți deschis, că nu totul depinde de tine, iar acceptarea a ceea ce nu poți face, te va ține ancorat în lumea reală.
✅️Nu toate lucrurile sunt urgente, după cm nu este nevoie să ştii totul chiar acum. Nu pățești nimic dacă nu ştii, dar poți să fii prezent într-un moment de bucurie și poți învăța să te bucuri de ceea ce-ți oferă acesta.
✅️Învață să renunți la nevoia de control. Anxietatea nu se vindecă prin luptă, ci prin acceptare. În loc să încerci să elimini gândurile negre, lasă-le să vină. Privește-le cu curiozitate, repetă-le în minte până când își pierd puterea. Vei vedea cum, treptat, devin doar niște cuvinte, nu amenințări.
@
@

13/10/2025

Generozitatea autentică e ca o fântână care curge lin, fără zgomot și fără a cere nimic în schimb. E actul de a dărui fără să numeri, de a sprijini fără să faci calcule, de a fi prezent cu sufletul, nu doar cu gestul.
Psihologic, generozitatea autentică nu vine dintr-un gol, ci dintr-un plin: omul generos nu dă pentru că îi lipsește ceva, ci pentru că are de oferit — timp, prezență, compasiune, înțelegere. Nu are nevoie de aplauze, de recunoaștere, de datorii înapoiate. E discretă, blândă și se manifestă în fapte mărunte, dar profunde.
Exemplu: e generos acel profesor care nu umilește un copil când greșește, ci îl încurajează. E generos acel om care ascultă cu adevărat, fără să dea sfaturi necerute. Sau acel străin care îți zâmbește când ești în cea mai grea zi, fără să știe nimic despre tine.

Generozitatea autentică înseamnă prezență și intenție curată. E expresia unei inimi care știe să bată și pentru ceilalți, fără să se piardă pe sine.
Generozitatea autentică nu e o monedă de schimb și nici o mască a orgoliului. Ea izvorăște dintr-o auto-cunoaștere profundă și dintr-o siguranță interioară — doar un om care se vede și se acceptă pe sine poate vedea cu adevărat pe celălalt.

În psihologie, ea se diferențiază de dăruirea compulsivă (când oamenii oferă ca să fie validați, iubiți sau acceptați) tocmai prin lipsa nevoii de confirmare. Nu oferă dintr-un „gol”, ci dintr-un „prea plin”.
Metaforic vorbind, e ca un copac care dă umbră și fructe fără să întrebe cine se așază la rădăcina lui.
Negativul generozității este sacrificiul inconștient, în care dăruiești până la epuizare, fără să fii conștient că ai devenit invizibil pentru tine. Acolo unde nu există granițe sănătoase, generozitatea se transformă în auto-neglijare. Iar bunătatea, netrăită conștient, riscă să fie confundată cu prostia.
Generozitatea reală știe să spună și „nu”, fără să rănească, și „ajut”, fără să aștepte. Este, în esență, un act de libertate și iubire lucidă.

05/10/2025

„De ce tocmai eu?” Este o întrebare firească pe care mulți părinți o rostesc în tăcere sau cu voce tare atunci când viața le aduce o situație greu de dus.
„Am fost mereu un om bun, am iubit copiii, mi-am făcut meseria cu sufletul. De ce mi-e dat mie să trec prin toate astea?”

❗Nu e o întrebare egoistă. Este o întrebare absolut umană.

Răspunsul nu e simplu, dar este profund. Poate pentru că exact acest copil avea nevoie de exact acest părinte: cald, prezent, sensibil, atent. Poate pentru că dragostea pe care o oferi, poate deveni ancora copilului tău în momentele de nesiguranță.
Nu este o pedeapsă. Este o misiune. Greu de dus, da. Uneori, pare nedreaptă, dar plină de sens și de transformare.
Faptele bune nu ne scutesc de greutăți, dar ele devin sprijinul nostru în timpuri dificile. Dumnezeu, viața sau destinul, cm simte fiecare, nu dă greul oricui, ci celor care pot transforma greul în iubire și acțiune.

Nu trebuie să fii mereu puternic. Cu siguranță ai voie să obosești, ai voie să plângi, dar, nu uita că și drumul tău are sens. Ceea ce faci contează. Iubirea ta este terapie.
Nu uita: nu ești singur. Caută sprijin, vorbește, acceptă ajutorul.

22/09/2025

Ce este sindromul salvatorului?
Este o structură psihologică în care persoana simte nevoia compulsivă de a-i salva, „repara” sau sprijini pe ceilalți, în detrimentul propriei sănătăți emoționale.
Nu e vorba doar de altruism, ci de identitate construită în jurul ideii că valoarea vine din "cât pot face pentru a-i salva pe alții".
Cum se manifestă?
Prin : implicare excesivă în problemele altora, chiar și atunci când ajutorul nu-ți este cerut; simți vinovăție dacă nu ajuți sau dacă spui ,,nu", ajungi să preiei responsabilitatea pentru alegerile altora, îți neglijezi propriile nevoi sau granițe, te simți indispensabil(ă) în viețile celorlalți, aștepți, uneori inconștient, recunoștință sau validare, ai dificultăți în a tolera suferința altuia fără a interveni imediat.
Factori psihologici declanșatori:
- experiențe din copilărie: ai fost „copilul responsabil”, poate ai avut părinți cu nevoi mari emoționale;
- nevoia de control mascată ca grijă;
- idei adânc înrădăcinate despre sine: „dacă nu sunt de ajutor, nu sunt valoros(ă)”;
- sunt responsabil(ă) pentru starea celorolalți;
- lipsa unor granițe personale sănătoase;
- identificarea cu rolul de „vindecător”.
Dacă tendința de „a salva” pe ceilalți nu este conștientizată și corect reglată, apar treptat efecte negative profunde, atât asupra celor care o manifestă, cât și asupra celor pe care încearcă să-i ajute:
Pentru „salvator”:
- epuizare emoțională și burnout – consum constant de resurse fără reîncărcare,
- dependență relațională, adică, valoarea de sine devine condiționată de rolul de ajutor;
- neputință și frustrare mai ales atunci când ceilalți nu se schimbă așa cm se așteaptă;
- anxietate și vinovăție cronică dacă nu poate fi mereu disponibil;
- și... mai ales neglijarea propriei vieți și a nevoilor personale.
Pentru cel „salvat”:
- întârzierea autonomiei - nu învață să se descurce singur;
- dezvoltarea dependenței emoționale;
- încredere scăzută în propriile resurse
- resentimente, uneori față de ajutorul perceput ca intruziv;
- pasivitate și evitarea responsabilității, dacă altcineva rezolvă tot.
Unii oameni trăiesc cu convingerea că trebuie să-i salveze pe ceilalți pentru a fi valoroși. Se pun pe ultimul loc, rezolvă probleme care nu le aparțin și se consumă în tăcere. Dar ajutorul real nu înseamnă preluarea durerii celuilalt, ci susținerea lui în a-și găsi propriile resurse.
Adevărata compasiune nu înseamnă să porți greutatea altuia în locul lui, ci să mergi alături de el până își găsește propria putere.
@
@

21/09/2025

Autismul la adulți, mai ales când diagnosticul vine târziu.
„Am crezut că sunt doar diferit(ă)” – O realitate frecventă în autismul adultului.
Autismul nu dispare cu vârsta. La unii adulți, simptomele sunt mascate sau neînțelese ani de zile. Mulți ajung la diagnostic abia după ce copilul lor este evaluat, după eșecuri sociale repetate sau burnout emoțional.
Semne frecvente ale autismului la adulți:
- dificultăți în a înțelege convențiile sociale (ton, sarcasm, apropiere fizică),
- evitarea contactului vizual sau a interacțiunilor sociale;
- nevoia puternică de rutină, irascibilitate și disconfort major la schimbări;
- interese intense, uneori obsesive, în domenii foarte specifice;
- hipersensibilitate la sunete, mirosuri, texturi;
- efort constant de „a părea normal”;
- epuizare socială;
- dificultăți în a gestiona ambiguitatea sau emoțiile celorlalți.
Cum se trăiește cu autism la vârsta adultă?
Pentru mulți adulți cu autism, viața este un efort continuu de adaptare. Dificultățile sociale, sensibilitatea crescută și nevoia de predictibilitate pot face ca activitățile obișnuite să devină surse de stres zilnic.
Iată cm ar putea arăta viața unui adult cu autism:
La serviciu:
- exces de corectitudine, dar dificultăți în comunicarea informală;
- disconfort în lucrul în echipe, preferință pentru sarcini clare și rutine;
- oboseală socială după întâlniri sau interacțiuni prelungite.
În relații:
- dorință reală de conexiune, dar dificultăți în înțelegerea emoțiilor celorlalți;
- interpretarea subiectivă a realității, proiectând propriile temeri și convingeri asupra intențiilor celorlalți;
- dificultate în exprimarea afectivă;
- nevoie de spațiu personal și predictibilitate.
În viața personală:
- obsesii productive (hobby-uri care pot fi transformate în cariere);
- nevoia de reguli și ordine în spațiul personal;
- izolare sau anxietate socială, mai ales în medii zgomotoase sau haotice.
Emoțional:
Adulții autiști pot trăi burnout-uri frecvente, epuizare din cauza „camuflării” – adică a imitării constante a comportamentului neurotipic pentru a se integra. Aceasta duce adesea la anxietate, depresie și oboseală cronică.
Dar adultul cu autism poate avea și resurse reale:
- o capacitate de concentrare remarcabilă în domenii de care este interesat,
- loialitate, sinceritate, principii ferme;
- reactivitate, gândire „altfel”, pasiuni profunde.
A trăi cu autism ca adult, înseamnă a naviga într-o lume care nu a fost construită pentru tine. Dar cu înțelegere, acceptare și sprijin, se poate trăi bine – autentic, în propriul ritm.
@
@

18/09/2025

MINI-GHID pentru părinții copiilor care refuză școala (cu blândețe, dar și cu fermitate).
Copilul tău plânge dimineața? Refuză categoric să meargă la școală? Nu ești singur. Dar ai un rol-cheie în felul în care el va învăța să gestioneze emoțiile și separarea.
Ce poți face concret?
1. Fii calm, dar ferm!
În niciun caz nu vei negocia mersul la școală. Îi spui clar si limpede, cu blândețe și fermitate: „știu că îți este greu, dar școala e importantă și vei merge.”
2. Vei normalizeaza emoțiile pentru că tu ești adultul și ghidul copilului: "este în regulă să fii trist sau să plângi", "este in regulă să ai emoții și te înțeleg".
Evită: „Nu mai plânge!” sau „Te faci de râs!”
3. Rutina este esențială în viața copiilor, iar asta înseamnă: trezire, mic dejun, pregătire – toate la aceeași oră. Copiii au nevoie de predictibilitate ca să se simtă în siguranță.
4. Nu ceda lacrimilor! Dacă de fiecare dată iei copilul acasă, el învață că: plânsul = salvare, iar școala = pericol.
5. Fii aliatul educatorilor și profesorilor! Adică, nu transmite copilului că școala greșește. Arată încredere în echipa educațională.
6. Oferă sprijin emoțional, nu „salvări” constante: ascultă, validează, dar nu schimba regulile doar pentru că e greu.
Copiii nu învață curajul din confort. Îl învață din siguranța pe care le-o oferă părinții atunci când spun: „te iubesc și știu că poți face față.” Iubirea adevărată înseamnă și limite, nu doar îndeplinirea dorințelor. Un copil crescut doar cu ce vrea el, va deveni frustrat când lumea nu-i oferă același tratament.
Lipsa de reguli produce anxietate, nu libertate.
Copiii nu au nevoie de libertate totală, ci de ghidare clară.
A educa nu înseamnă a proteja de orice disconfort, ci a învăța copilul să crească în ciuda lui. Școala nu e un pericol, ci un exercițiu de viață. Iar părintele este ghid, nu salvator.
@
@

11/09/2025

📌Despre jocul copilul cu autism!
✅️Copilul cu autism are dificultăți în a învață să se joace, pe de o parte, iar pe de altă parte, nici părinții nu înțeleg cm e jocul cu copilul lor. Conectarea cu copilul cu autism este dificilă, așadar, încercările de joc împreună, aduc diverse neajunsuri: consum mare de energie, uneori respingere din partea copilului, iritabilitate și de-o parte și de cealaltă.
❗️Fiecare părinte își dorește un anume comportament de la copilul său, iar el ca părinte să fie cel mai bun - ceea ce este o iluzie în ambele situații (acest lucru fiind valabil și în cazul părinților de copii tipici)
❗️Doar pentru că nu știi să te joci cu copilul tău cu autism, nu te face un părinte rău. Nu este vreo ruşine!
A învăta să te joci cu copilul tău înseamnă să construieşti o legătură mai apropiată cu el. Când copilul ajunge să creadă că joaca cu tine este o experiență distractivă si plăcută, va prinde curaj să încerce jocul și cu altii.
❓️Cum arată jocul copiilor cu autism?
✅️Copilul este cel care alege activitatea de joc, apoi se poate amuza perioade lungi cu această activitate.
✅️De cele mai multe ori intervalul lor de atenție este scurt pentru ceva ce nu au ales ei și va fi greu să le captezi interesul cu alte activități.
✅️Uneori joaca poate avea un caracter ușor neliniştit, iar un copil cu autism tinde să fie mai mulțumit jucându-se de unul singur.
✅️Joaca privită de un neurotipic, pare obsesivă şi funcțională. Jucăriile sunt lovite, învârtite, aruncate în jocul copilului, "obiceiuri" greu de desprins.
❗️Acest copil poate fi fascinat de o parte mică a unei jucării, în loc să fie fascinat de jucăria întreagă - se poate juca cu un şurub de sub o mașinuță, în loc să o conducă.
✅️Acțiunile repetitive pe care copilul le găsește plăcute sunt considerate - joacă funcțională. Aruncarea obiectelor, deschiderea și închiderea sertarelor/dulapurilor/cutiilor, stivuirea dintr-un joc de construcție și apoi lovirea acestuia, împingerea unei jucării înainte și înapoi și lovirea obiectelor, sunt exemple de joc funcțional.
✅️Natura repetitivă a jocului, îi învață pe copiii aceștia despre lumea lor.
✅️Copilul cu autism poate prefera să-și alinieze jucăriile, să le grupeze în funcție de culoare/mărime sau sub o altă formă aleasă de el.
❗️De multe ori părinții nu știu ce se întâmplă cu copilul lor, nu înțeleg ce
îl interesează; nu-i recunosc și nu-i înțeleg copilului și dificultățile de procesare senzorială, nu observă încercarea de a copilului cu ei.

Comunicarea părinților cu copiii este dificilă, iar când copilul lor nu comunică cu ei, acest lucru îi deprimă uneori. Copilul le respinge părinților oferta de joacă, iar pentru părinte, respingerea devine dureroasă despre joc si joacă!

Învățarea și timpul alocat jocului, sunt extrem de importante! Jocul aduce beneficii acestor copii, pot învăța abilități astfel încât să-și poată atinge potențialul și să se dezvolte armonios.
@
@

06/09/2025

Un nou început – emoții, speranțe și sprijin!
Cu ocazia începerii noului an școlar, atât părinții, cât și copiii experimentează o gamă largă de emoții normale, firești și importante de validat.
Începutul de an școlar aduce cu el uneori entuziasm, curiozitate, alteori anxietate sau nesiguranță – atât pentru copii, cât și pentru părinți.
Emoțiile frecvente ale copiilor în această perioadă pot fi legate de entuziasmul reîntâlnirii colegilor și chiar a profesorilor, pe de o parte, pe de altă parte, se pot lovi de anxietate, teama de necunoscut, presiunea de a performa sau... dorul de vacanță.
În acest perioadă vor avea nevoie de o rutină clară, sprijin emoțional, mesaje încurajatoare și multă răbdare în procesul de adaptare.
Părinții la rândul lor, trec printr-un lung șir de emoții care pot înseamna uneori mândrie, alteori îngrijorare pentru ritmul copilului, temeri legate de relațiile sociale sau provocările academice.
Sigur, au nevoie să fie echipați cu un anume echlibru, pentru a putea să ofere încredere copilului, pentru a-i putea valida emoțiile, astfel încât să "normalizeze" greșelile ca parte a procesului de învățare.
Ce se poate face?
Este nevoie de ascultare fără grabă, de inițierea povestirii emoțiilor cu blândețe și înțelegere și nu în ultimul rând, stabilirea unor așteptări realiste.
În procesul de învățare este necesar să se pună accent și pe efort, nu doar pe rezultat.
Un an școlar echilibrat se clădește pe relații sigure, încredere reciprocă și grijă față de starea emoțională – nu doar pe teme și teste.

Dragi copii, părinți și cadre didactice,

Un nou an școlar înseamnă un nou început – cu emoții, speranțe, pași mici și curaj mare.
Fie ca fiecare zi să fie o lecție despre încredere, descoperire și bunătate.
Să fie nu doar despre învățare, dar și despre răbdare, curajul de a greși și bucuria de a crește.
Să aveți un an școlar luminos și un nou început cu inimă deschisă!
Vă doresc un an plin de echilibru, învățare cu sens și relații care dau putere!
@
@

29/08/2025

Da, empatia e un dar. E capacitatea de a simți ce simte celălalt, de a înțelege fără a judeca, de a asculta cu inima deschisă.
Empatia autentică înseamnă să înțelegi ce simte celălalt, nu să devii responsabil pentru emoțiile sau situațiile lui, sau să renunți la propriile granițe. Nu e despre sacrificiu de sine, nu e despre tăcere în fața nedreptății și nu e despre a deveni responsabil pentru acțiunile celuilalt.
Așadar, nu e o poartă larg deschisă pentru abuz, insulte, manipulare sau tăcere forțată.
Un om empatic simte, înțelege și oferă sprijin, dar NU își abandonează propriile granițe.
A fi empatic nu înseamnă a evita conflictele. Din contră, uneori empatia implică și curajul de a spune adevărul verde-n față, chiar și când e inconfortabil.
Când cineva invocă empatia într-un conflict pentru a evita responsabilitatea sau pentru a descuraja reacția celuilalt, nu mai vorbim despre empatie, ci despre manipulare sau evitare.
Ex.: când cineva îți spune „fii empatic” ca să te facă să taci, să accepți abuzul, să te simți vinovat pentru reacțiile tale firești — nu mai vorbim despre empatie. Vorbim despre manipulare emoțională mascată în valori nobile.
Un om empatic nu e slab. Nu tace când i se face nedreptate. Nu eviți conflictul real invocând „empatia” ca pe o perdea de fum.
Și mai ales, nu folosești empatia ca armă pasiv-agresivă:
– „Tu ești empatic(ă), lasă de la tine!”
– „Dacă erai empatic, nu reacționai așa…”
Serios?
Empatia nu e slăbiciune. E o forță tăcută, dar fermă. Nu cere supunere, ci înțelegere cu discernământ. Nu te cere gol, ci prezent, lucid și vertical.
Adevărata empatie nu cere să te anulezi.
Empatia reală se ține de mână cu demnitatea, limitele sănătoase și claritatea morală.
@
@

23/08/2025

Copilăria „recablată” și criza sănătății mintale.
Jonathan Haidt, psiholog social american, susține in cartea sa "O generație în pericol”, că introducerea smartphone-urilor și a rețelelor sociale a transformat profund copilăria, contribuind la o criză globală de sănătate mintală în rândul adolescenților. Această „recablare” a copilăriei a dus la patru efecte fundamentale:
1. Privarea socială: copiii petrec mai puțin timp în interacțiuni față în față, ceea ce afectează dezvoltarea abilităților sociale și emoționale.
2. Privarea de somn: utilizarea excesivă a dispozitivelor, în special noaptea, perturbă somnul esențial pentru dezvoltarea sănătoasă.
3. Fragmentarea atenției: fluxul constant de informații și notificări reduce capacitatea de concentrare și de învățare profundă.
4. Dependența: aplicațiile sunt concepute pentru a fi captivante, ceea ce poate duce la comportamente compulsive și la scăderea stimei de sine.
Haidt avertizează că această schimbare a copilăriei a avut consecințe grave asupra sănătății mintale a tinerilor, inclusiv creșterea ratelor de anxietate, depresie și suicid. El propune măsuri precum promovarea jocului nestructurat, întârzierea accesului la smartphone-uri și rețele sociale și interzicerea telefoanelor în școli pentru a contracara aceste efecte negative.
Aceste idei evidențiază modul în care tehnologia a influențat negativ dezvoltarea copiilor și adolescenților, subliniind necesitatea unor schimbări pentru a proteja sănătatea mintală a generațiilor viitoare.

Experiența zilnică îmi oferă o radiografie clară a realității: văd direct cm copiii devin mai retrași, mai agitați, mai dependenți de ecrane și mai puțin ancorați în relații reale. Intuiția și observația constantă sunt uneori mai rapide decât știința în a trage semnale de alarmă.
Nu pentru că sunt prea critică și nici prea demodată, dar cu un minim de atenție si luciditate, se observă o ruptură în dezvoltarea emoțională a copiilor și adolescenților. Tehnologia i-a expus prea repede la imagini, informații și modele de adulți, dar nu le-a oferit în schimb, maturizarea interioară necesară pentru a le înțelege sau gestiona corect. Așa apar contrastele: un limbaj și o atitudine „de mari”, dar cu emoții, reacții și gesturi de copii mici. Sunt adolescenți de exemplu, care se refugiază în comportamente copilărești pentru că, în fond, nu s-au simțit în siguranță emoțional, ca să crească firesc. E o copilărie întreruptă și o adolescență forțată, ambele trăite superficial.
@
@

18/08/2025

Despre autostimulare, cu diferențieri între copiii cu autism și cei neurotipici:
❗️Autostimularea: între nevoi și semnale.
Ce trebuie să știm?
Autostimularea este un comportament prin care o persoană își oferă sieși un tip de stimulare senzorială – vizuală, auditivă, tactilă, vestibulară etc. – repetitivă și automată.
Este un comportament prezent atât la copiii cu autism, cât și la cei neurotipici. Cu toate acestea, modul în care apare, intensitatea și funcția comportamentului diferă semnificativ.
Este orice comportament repetitiv prin care copilul își autoreglează emoțiile sau senzațiile. Poate fi:vizual (privitul în gol, rotirea obiectelor), auditiv (diverse tipuri de murmur, mormăit, repetarea sunetelor), tactil (frecarea mâinilor, mângâieri), motric (sărituri, balansări), olfactiv sau gustativ.
❗️Autostimularea apare:
- pentru reglarea senzorială: când creierul caută sau diminuează stimuli
- pentru reglarea emoțională: ajută la calmare în situații de stres, anxietate sau supraîncărcare;
- pentru menținerea atenției: când creierul are nevoie de mişcare pentru a rămâne conectat;
- ca rutină sau obicei autoindus– mai ales la copii, în lipsa altor mijloace de autoreglare.
❗️La copilul neurotipic, autostimularea:
- apare ocazional (ex. foiala când este nerăbdător);
- este de scurtă durată;
- dispare când copilul este redirecționat;
- nu interferează semnificativ cu activitățile sociale sau de învățare.
La copiii neurotipici, autostimularea:
- este mai subtilă (bătut din picior, joaca cu pixul, oftat repetat etc.);
- apare în contexte limitate (plictiseală, nervozitate);
- este mai ușor inhibată sau controlată conștient.
Exemple de autostimulare la neurotipic:
- emoție: nerăbdare - bate din picior, rupe hârtia, își roade unghia, își
răsucește șiretul sau un fir de păr;
- emoție: bucurie - sare, râde tare, bate din palme.
- suprastimulare auditivă: își acoperă urechile puțin.

❗️La copilul cu autism, autostimularea:
- este mult mai frecventă și intensă;
- poate avea un rol de calmare în situații stresante sau supra-/sub-stimulante;
- poate interfera cu atenția, învățarea sau interacțiunea socială;
- este adesea un semnal al unei nevoi neexprimate verbal.
Exemple de autostimulare la copilul cu autism:
- emoție: nerăbdare - se leagănă, mormăie, își flutură mâinile
- emoție: bucurie - face zgomote repetate, se rotește în loc, își lovește urechile.
-suprastimulare auditivă: își acoperă urechile în timp ce țipă, se lovește, fuge în spațiu.
❗️Autostimularea nu trebuie eliminată forțat. În schimb, este esențial să înțelegem funcția ei și, dacă este dezadaptativă, să o redirecționăm către comportamente mai funcționale (ex. prins blând de mâini, compresii articulare, jucării senzoriale).
❗️Empatia și observația atentă sunt cheia! Autostimularea este limbajul senzorial al copilului – haideți să-l înțelegem, nu să-l judecăm.

15/08/2025

📌În viața personală am auzit adesea replica: „ești psiholog, ai făcut școli, tu trebuie să găsești calea de comunicare…”
Da, dar înainte de toate, sunt OM. Nu un robot al soluțiilor rapide, nu un magician care transformă tăcerile,ironia și răutatea în conversații.
Psihologul nu e un vrăjitor care poate rupe zidurile construite de celălalt.
Da, am instrumentele: empatia, răbdarea, înțelegerea. Dar comunicarea e o stradă cu două sensuri. Nu pot construi poduri singură, dacă celălalt nu vrea să le treacă.
Când aud „tu trebuie, că tu trebuie să știi”, știu că e o pasare a responsabilității. Pentru că nici cel mai bun psiholog nu poate înlocui voința interlocutorului.
📌 „Tu ești psiholog, tu trebuie să creezi comunicarea!”
O replică pe care o aud, mai ales când celălalt preferă tăcerea, persiflarea, ironia sau ignorarea.
Da, am învățat despre comunicare, despre mecanismele relaționale, despre vindecare. Dar tot ce am învățat mă învață, la rândul său, că orice relație sănătoasă se clădește în doi. Cu participare, cu responsabilitate, cu disponibilitate reală.
Din perspectivă psihologică, acest „tu trebuie” este de fapt:
– o delegare de responsabilitate;
– o evitare a propriei implicări;
– o presiune mascată în moralitate;
– o negare a faptului că o relație presupune doi oameni prezenți, disponibili și autentici.
📌Comunicarea reală este un pod, nu o punte trasă cu forța de unul singur.
Așa că, fac tot ce pot să construiesc punți, dar nu pot fi singura parte care le ridică. Dacă unii aleg să rămână în sarcasm sau închidere, e alegerea lor.
Însă, a fi psiholog, înseamnă și să știi când să pui limite. Să nu te lași încărcat cu poveri care nu-ți aparțin.
A fi psiholog nu înseamnă a fi robul compromisului sau garantul unei comunicări unilaterale. Cunoașterea nu anulează limitele personale.
Și uneori, pentru mine și pentru profesia mea, trebuie să spun clar: a ști să comunici nu înseamnă a accepta absența comunicării.
"Tu ești psiholog, nu știi să comunici?”, „ ai făcut atâtea școli, dar nu poți să-l faci pe X să comunice real cu tine" ?
Nu, dragilor, nu pot. Și nici nu trebuie.
A fi psiholog nu înseamnă că port responsabilitatea pentru toate tăcerile sau blocajele altora.
Nu înseamnă că pentru că știu cm funcționează comunicarea, trebuie să o forțez cu oricine alege să o saboteze.
Replicile astea nu sunt curiozități sincere. Sunt ironii mascate. Judecăți cu substrat. Tentative de a anula efortul, munca, studiul și chiar umanitatea mea.
Dar iert, înțeleg și merg mai departe. Pentru că știu ceva ce poate unii uită: educația, bunul-simț și comunicarea se construiesc în doi – nu se impun unilateral.
Și da, sunt psiholog. Dar nu sunt imună la lipsa de respect. Și nici obligată să o tolerez.
Poate e momentul să ne întrebăm:
„Ce pot face eu pentru a contribui la o relație autentică, în loc să cer doar de la celălalt?”
Așadar, nu uitați: profesia nu anulează umanitatea. Și nici nu transformă omul în soluție pentru ceilalți, atunci când ei nu sunt dispuși să se întâlnească sincer.
In altă ordine de idei: psihologul e om, nu super-erou!
@
@

Address

Minerului, Nr. 7
Motru
215200

Opening Hours

Monday	09:00 - 19:00
Tuesday	09:00 - 19:00
Wednesday	09:00 - 19:00
Thursday	09:00 - 19:00
Friday	09:00 - 19:00

Website

https://www.facebook.com/CIPLiliana.Popescu

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Cabinet de Psihologie Liliana Popescu posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Practice

Send a message to Cabinet de Psihologie Liliana Popescu:

Shortcuts

Want your practice to be the top-listed Clinic in Motru?